Pătimirea Sfinţilor Mucenici Adrian şi Natalia şi a celor împreună cu dânşii (26 august)

Marele prigonitor al Bisericii lui Hristos, păgînul împărat Maximian, omorând pretutindeni mulţi creştini, a mers în Nicomidia, cetatea Bitiniei, şi a intrat mai întâi în capiştea idolească, de s-a închinat necuraţilor zei. Apoi, căzând cu faţa în jos înaintea idolilor, a adus necuratele lor jertfe, împreună cu toţi cetăţenii. După aceea a poruncit ca pe cei ce cred în Hristos, să-i caute şi să-i aducă la chinuire. Îngrozirea lui era înfricoşată asupra acelora ce ar ascunde un creştin; iar acelora ce ar şti undeva un creştin ascuns şi ar spune sau îl va prinde singur şi-l va aduce la judecată, îi făgăduia daruri şi cinste.
Atunci se dădeau la moarte vecini pe vecini şi tată pe fii; pe de o parte, temându-se de îngrozirea împărătească, iar pe de alta, aşteptînd plata. Pentru aceea, oarecare din păgîni, apropiindu-se de mai marii oştilor, au zis: „Iată, creştinii s-au ascuns în peşteră. Eu i-am auzit acolo în noaptea aceasta, cântînd şi rugîndu-se Dumnezeului lor”. Atunci îndată s-au trimis ostaşi, care, alergînd degrabă şi ajungînd la acea peşteră, au prins pe toţi creştinii cîţi au fost în ea, adică 23 de bărbaţi, şi, legîndu-i cu lanţuri de fier, i-au adus în cetate ca să-i pună înaintea împăratului.
În vremea aceea împăratul mergea la jertfe cu careta spre capiştea idolească. Pe cale l -au întîmpinat ostaşii, care duceau pe acei creştini legaţi, şi i-au zis: „O, împărate, iată aceştia sunt potrivnicii poruncii tale, care batjocoresc pe mai-marii noştri zei”. Iar împăratul, oprind careta, a poruncit să-i aducă mai aproape de el pe cei legaţi; deci i-a întrebat: „De unde sunteţi?” Iar ei au răspuns: „Sîntem născuţi aici, iar cu credinţa suntem creştini”. Zis-a împăratul către ei: „N-aţi auzit oare ce fel de chinuri sunt pregătite acelora ce se numesc creştini?” Răspunseră sfinţii: „Am auzit şi am rîs de nebunia ta şi chiar de satana cel ce lucrează în fiii necredin-ţei şi cărora tu le eşti începător”.
Mâniindu-se, împăratul a zis: „O, ticăloşilor, îndrăzniţi a mă numi pe mine nebun şi a rîde de mine? Mă jur pe mai-marii zei, că voi sfărîma trupurile voastre cu chinuri amare”. Şi a zis către ostaşi: „Întindeţi-i şi bateţi-i cu toiege, şi atunci vom vedea de va veni Dumnezeul lor să-i ajute şi să-i scoată din mâinile mele”. Astfel sfinţii mucenici au fost bătuţi de ostaşi.
Deci, au adus trei muncitori care au bătut pe sfinţi cu vine de bou pe trupul gol. Bătîndu-se, mucenicii ziceau către împărat: „Vrăjmaş al lui Dumnezeu, mai pune încă alţi trei ca să ne chinuie; pentru că, cu cât vei înmulţi numărul chinuitorilor şi vei adăuga chinuri multe, cu atât vei înmulţi cununile noastre”. Zis-a împăratul către dânşii: „O, ticăloşilor mai mult decât toţi oamenii, eu voi lua capetele voastre şi voi mai aşteptaţi cununi! Lepădaţi-vă de credinţa voastră cea deşartă şi nu vă pierdeţi singuri prin nebunia voastră!” Atunci mucenicii au răspuns: „Te va pierde pe tine Dumnezeu, pentru că îi chinuieşti pe robii Săi fără vină, care nu ţi-au făcut nici un rău!”
Zis-a împăratul către slujitori: „Bateţi-i cu pietre peste gură”. Atunci slujitorii, luând pietre, i-au bătut peste gură pe mucenici, dar nu i-au vătămat pe dânşii, ci pe ei înşişi; deoarece, înnebunind, îşi sfărîmau fălcile cu aceleaşi pietre unul altuia. Sfinţii au zis către tiranul Maximian: „Pe noi, cei ce nu ţi-am greşit nimic, ne baţi fără milă; şi pe tine să te bată îngerul lui Dumnezeu şi toată casa ta cea necurată să o piardă, nelegiuitule şi ocărâtorule de Dumnezeu! Nu poţi să te saturi de chinurile cu care ne chinuieşti de atâtea ceasuri, mâniindu-te asupra noastră? Dar mai mari chinuri decât acestea te aşteaptă pe tine, deoarece n-ai socotit că suntem îmbrăcaţi şi noi cu acelaşi trup ca şi tine, afară numai că trupul tău este blestemat şi necurat, iar al nostru este curăţit şi sfinţit prin Sfântul Botez”.
Chinuitorul Maximian, aprinzându-se cu mânie mai mare, a zis: „Mă jur pe marii zei că voi porunci să vă taie limbile, ca şi ceilalţi care privesc la voi să se înveţe a nu se împotrivi stăpânilor săi”. Iar mucenicii lui Hristos au zis: „Ascultă, chinuitor păgîn, dacă tu urăşti şi chinuieşti acei robi, care sunt potrivnici trupeştilor stăpâni, pentru ce pe noi ne sileşti ca să ne împotrivim Domnului Dumnezeului nostru? Oare voieşti ca să luăm şi noi aceleaşi chinuri care-ţi sunt gătite ţie?”
Chinuitorul a întrebat: „Spuneţi-mi ce chinuri îmi sunt pregătite mie?” Sfinţii au răspuns: „Acelea pe care Dumnezeu le-a pregătit diavolilor şi îngerilor lui. Acelea sunt pregătite şi vouă, care sunteţi vase diavoleşti. Ele sunt: focul cel nestins, viermele cel neadormit, chinuirea cea neîncetată, pedeapsa cea veşnică, groapa pierzării iadului, întunericul cel din afară şi tartarul, unde este plângerea şi scrîşnirea dinţilor, şi alte chinuri nenumărate”. Zis-a chinuitorul: „Cu adevărat vă voi tăia limbile”. Sfinţii au răspuns: „Nebunule, măcar de ne vei tăia limba, cu care lăudăm pe Dumnezeu, însă suspinele noastre se vor sui mai bine la Domnul şi inimile noastre cu mai mare glas vor striga către Dînsul. Asemenea şi sîngele nostru cel vărsat o să strige ca o trîmbiţă către Stăpânul nostru, că pătimim acestea fără vină”.
Astfel grăind sfinţii, împăratul a poruncit să-i lege cu fiare şi să-i arunce în temniţă; iar numele şi cuvintele să le scrie în cartea cea de judecată. Cînd s-au dus sfinţii în curte pentru scrierea numelui, unul dintre mai-marii curţii, bărbat cinstit, anume Adrian, ţinînd de elineasca păgînătate şi privind la răbdătoarea şi vitejeasca pătimire a acelor mucenici, s-a apropiat de ei şi le-a zis: „Vă jur pe Dumnezeul vostru, pentru care pătimiţi toate acestea, spune-ţi-mi adevărul: Ce fel de răsplătire aşteptaţi de la Dumnezeul vostru pentru aceste chinuri? Pentru că mari şi minunate trebuie să fie acelea care le nădăjduiţi de la Dînsul”. Răspunseră sfinţii mucenici: „Nici gura noastră nu poate să mărturisească acele bucurii, nici auzul tău să-l încapă, nici mintea nu poate să le ajungă; căci aşteptăm să luăm de la Stăpânul nostru cel drept răsplătitor, daruri mari şi preaslăvite”.
Zis-a Adrian: „Nu v-aţi înştiinţat de ele prin legea voastră, de la prooroci şi din cărţile celorlalţi pe care-i aveţi?” Dar sfinţii au răspuns: „Nici proorocii singuri n-au putut să înţeleagă desăvârşit acele bunătăţi veşnice, pentru că oamenii care au cinstit pe Dumnezeu prin bună credinţă, prin fapte bune şi prin cele ce au luat de la Duhul Sfânt, pe acelea le-au grăit. Iar pentru slavă şi pentru răsplătiri, pe care le nădăjduim este scris: Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”. Auzind Adrian acestea, a stat în mijloc şi a zis către scriitorii, cei ce scriau numele muceni-cilor: „Să scrieţi şi numele meu cu aceşti sfinţi, că şi eu sunt creştin şi, bucurându-mă, voi muri şi eu cu dânşii pentru Hristos”. Îndată scriitorii, ducându-se la împărat i-au zis: „Adrian s-a făcut creştin şi cere să i se scrie numele lui în numărul celor osîndiţi”.
Auzind împăratul de acestea, s-a mirat şi s-a mâniat şi îndată a chemat pe Adrian la dânsul, zicând: „Adriane, oare ai înnebunit? Vrei şi tu să sfârşeşti rău?” Răspuns-a Adrian: „Nu am înnebunit, dar m-am întors din acea nebunie multă, spre cunoştinţa cea sănătoasă”. Zis-a împăratul: „Nu grăi multe, ci cere-ţi iertare şi să mărturiseşti înaintea tuturor că ai greşit, ca astfel să ştergi numele din numărul celor osîndiţi”. Răspuns-a Adrian: „De acum voi începe a ruga pe adevăratul Dumnezeu ca să-mi ierte greşelile pe care le-am făcut petrecând în înşelătoarea rătăcire a închinării de idoli”. Mâniindu-se, împăratul Maximian a poruncit să-l ferece cu fiare şi să-l arunce în temniţă la ceilalţi mucenici, hotărând ziua în care avea să-l scoată la chinuire cu ceilalţi.
Una din slugile lui Adrian, alergînd degrabă acasă, i-a spus Nataliei, stăpânei sale, femeia lui Adrian: „Pe stăpânul nostru l-au dus în temniţă legat în obezi”. Auzind ea de aceasta, s-a spăimântat şi a plâns cu tînguire. Deci, rupându-şi haina de pe sine, a zis către slugă: „Care este pricina pentru care soţul meu este aruncat în temniţă?” Sluga a răspuns: „Adrian, stăpânul meu a văzut pe oarecare oameni chinuindu-se pentru numele unui oarecare, ce se numeşte Hristos, şi, nesupunîndu-se să se lepede de El şi să aducă jertfe zeilor, domnul nostru a zis scriitorilor ca şi numele lui să-l scrie între acei osîndiţi la moarte, pentru că voieşte să moară cu ei”.
Natalia iarăşi a întrebat pe slugă: „Ştii bine pentru ce a chinuit pe acei bărbaţi?” Răspuns-a sluga: „Ţi- am spus că i-a chinuit pentru un oarecare Hristos şi că nu au ascultat porunca împăratului, ca să se închine zeilor”. Atunci Natalia s-a bucurat cu duhul şi a încetat a plânge. Deci, schimbîndu-şi hainele cele rupte, s¬a îmbrăcat în altele mai bune şi a alergat la temniţă. Ea era născută din părinţi credincioşi şi sfinţi; însă se temea ca mai înainte să spună cuiva credinţa sa cea întru Hristos, pe care o păzea în taină, de vreme ce vedea cumplita prigoană şi tiranie ce se făcea creştinilor de păgîni. După ce a auzit că bărbatul ei a crezut în Hristos şi că s-a numărat cu sfinţii mucenici, atunci a luat şi ea îndrăzneala să se arate că este creştină.
Fericita Natalia, intrând în temniţă, a căzut la picioarele bărbatului său şi i-a sărutat legăturile, apoi i-a zis: „Adrian, domnul meu, eşti fericit că ai aflat comoara pe care nu ţi-au lăsat-o părinţii tăi; pentru că aşa se va binecuvânta omul care se teme de Domnul. Cu adevărat, tocmai acum ai adunat bogăţie în tinereţile tale crezând în Hristos, bogăţie pe care n-ai fi aflat-o nici la bătrâneţe în păgînătatea elinească. Atunci vei merge cu adevărat fără de grijă în viaţa veşnică, care va să fie, păzind comoara pe care o afli la vreme de trebuinţă. Acea comoară nu o vor afla acolo aceia care îşi adună aici multe bogăţii şi câştigă averi, că atunci nu vor avea vreme să câştige ceva sau să dea cu împrumut sau să ia de la cineva, când nimeni nu va putea să se izbăvească din moartea cea veşnică, din iad şi din muncile gheenei. Niciunul altuia nu-şi vor ajuta, nici tatăl pe fiu, nici mama pe fiică, nici mulţimea bogăţiei vremelnice pe care a adunat-o, nici slugile pe domnul lor, că fiecare îşi va purta sarcina sa. Iar ale tale, domnul meu, vor merge cu tine la Hristos, ca să primeşti de la Dînsul bunătăţile făgăduite şi pregătite celor ce-L iubesc. Deci vino la dânsul cu îndrăzneală, netemându-te de răutăţile ce au să fie, că acum ai călcat peste focul cel nestins şi peste celelalte chinuri.
Domnul meu, te rog să petreci în această chemare, la care ai venit prin dumnezeiasca milostivire. Să nu te împiedice de la această bună alegere nici cruţarea tinereţilor frumuseţi, nici dragostea neamului, nici prietenii, nici bogăţiile, nici slugile, nici slujnicele, nici orice lucru pământesc, că toate acelea se învechesc şi se strică. Dar numai pe acelea să le ai înaintea ochilor, care sunt veşnice, nici înapoi să nu cauţi la cele vremelnice, care se par a fi bunătăţi ale lumii acestea, dar care pier degrabă. Să nu te amăgească cuvintele cele îmbunătoare ale rudelor şi prietenilor tăi, să nu-ţi fure credinţa cu sfaturile lor cele viclene. Urăşte înşelăciunea lor şi leapădă cele ce te sfătuiesc dânşii. Să nu voieşti a asculta cuvintele lor cele înşelătoare, ci priveşte numai către sfinţii mucenici care sunt cu tine. Ia aminte cuvintele lor, urmează răbdării lor, neîndoindu-te în nimic. Să nu te înfricoşeze mânia chinuitorului şi să nu te sperie cumplitele lui chinuri, pentru că toate acelea sunt necurate, iar slava cea cerească a robilor lui Hristos Dumnezeu, care pătimesc pentru El, este veşnică.
Natalia, grăind acestea, a tăcut, căci se făcuse seară. Adrian a zis către dânsa: „Sora mea, acum du-te acasă şi mănîncă, iar când vom afla vremea în care ne vor scoate la chinuire, îţi voi da de ştire, ca să vii să vezi sfârşitul nostru”. Sculându-se ea de la picioarele lui, a înconjurat pe toţi cei 23 de sfinţi legaţi şi, căzând la dânşii, le săruta lanţurile, zicându-le: „Mă rog vouă, robii lui Hristos, întăriţi pe această oaie a lui Hristos, sfătuiţi-o să rabde până la sfârşit, spuneţi-i răsplătirile care li s-au gătit celor care îşi aduc sîngele lor spre jertfa lui Hristos Dumnezeu, precum şi voi v-aţi adus sîngele vostru Aceluia şi aveţi ca rod al pătimirii voastre mântuirea cea veşnică. Cîştigaţi dar şi sufletul acestuia cu sufletele voastre şi să-i fiţi părinţi, în locul părinţilor lui trupeşti, care au fost păgîni. Întăriţi-i sufletul cu sfintele voastre îndemnuri, ca, crezând cu neîndoire, să-şi săvârşească cu bine alergarea sa cea muceni-cească”.
Natalia, zicând astfel, a căzut la picioarele sfinţilor şi, sărutîn-du-le legăturile, s-a întors iarăşi la Adrian, care era în temniţa cea mai dinăuntru şi mai adâncă şi a zis către dânsul: „Domnul meu, vezi să nu- ţi cruţi tinereţile şi frumuseţile trupului tău, că acest trup de pământ este mâncarea viermilor. Să nu te gîndeşti la averile tale de aur şi de argint, pentru că acelea nimic nu folosesc în ziua înfricoşatei judecăţi, nici poate acolo cineva cu daruri să-şi răscumpere sufletul din pierzarea cea veşnică, nici va fi cineva să primească daruri, fiindcă Dumnezeu va primi numai lucrurile cele bune ale sufletelor sfinţilor, ca pe nişte daruri”. Natalia, grăind acestea, s-a dus acasă.
Trecând câteva zile, Adrian a auzit că împăratul voieşte să-l scoată la judecată şi la chinuire împreună cu ceilalţi legaţi şi a zis către sfinţii mucenici: „Domnii mei, mi se cade mie a mă duce, cu binecuvântarea voastră, la casa mea, ca să chem pe roaba voastră şi sora mea, Natalia, ca să vadă pătimirea noastră, pentru că i-am făgăduit s-o chem în ceasul pătimirii”. Sfinţii l-au binecuvântat şi s-au chezăşuit pentru dânsul. Deci, dând el daruri străjerilor temniţei, a ieşit. Pe când era pe cale, l-a văzut unul din cetăţeni. Acela îndată a alergat înainte şi i-a spus Nataliei, că bărbatul ei este liber din legături şi vine spre casă. Ea, auzind aceasta, n-a crezut şi a zis: „Cine a putut să-l libereze? Să nu fie aceasta, ca bărbatul meu să se despartă de sfinţii mucenici”. Ea grăind acestea, una din slugi alergînd, i-a zis: „Doamnă, ştii că domnul nostru este liber şi vine acasă?” Ea, socotind că s-a lepădat de Hristos şi a scăpat de la mucenicie, s-a mîhnit foarte şi a plâns cu amar.
Văzând pe fereastră că se apropie, s-a sculat degrabă, a aruncat lucrul care îl avea în mâini şi a alergat de a închis uşile înaintea lui şi striga, zicând: „Du-te de la mine, depărtatule de Dumnezeu. Du-te, cel ce ai minţit pe Domnul meu! Să nu-mi mai fie mie a vorbi cu cel lepădat de Dumnezeu! Eu nu voiesc să ascult cuvintele unei guri mincinoase. O, nedumnezeitule şi mai ticălos decât toţi oamenii! Cine te-a silit la lucrul pe care n-ai putut să-l săvârşeşti? Cine te-a despărţit de sfinţi? Cine te-a amăgit ca să te desparţi de la prietenia lor? Cine te-a pus pe fugă, pe tine cel ce n-ai ieşit încă la război? N-ai văzut încă pe potrivnici şi ai lepădat armele? încă nu s-au slobozit săgeţile asupra ta şi eşti rănit? Mă miram, gîndind în mine: Se poate oare din neamul unui om fără Dumnezeu şi din cetate păgînească să fie cineva bun! Mă miram ca cineva din seminţia de chinuitor, să poată să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu! Oare din cei ce au vărsat sîngele cel nevinovat, va fi tămâie bine primită celui Preaînalt! Ce voi face eu, ticăloasa, care m-am însoţit cu acest păgîn? Nu mi s-a dat acea cinste, ca să pot totdeauna a mă numi femeie de mucenic, ci m- am făcut femeie a depărtatului de Dumnezeu. Scurtă mi-a fost bucuria mea şi s-a prefăcut în amărăciune, defăimare de puţină vreme mi-a fost lauda între femei şi de acum întotdeauna mă voi ruşina între dânsele”.
Deci, fericitul Adrian, stînd în urmă, se bucura cu duhul, auzind cuvintele ei şi, întărindu-se spre nevoinţă, mai cu căldură dorea să-şi împlinească făgăduinţa sa cea spre Hristos. El se mira de cuvintele acelei femei tinere, cu care nu de mult era însoţit prin nuntă, pentru că abia trecuseră 13 luni de când se căsătorise. Văzând mîhnirea ei cea mare, a început a bate în uşă, grăind către dânsa: „Doamna mea, Natalio, deschide-mi uşa, că n-am fugit de la chinuire precum socoteşti tu, să nu-mi fie mie aceasta! Eu am venit, precum ţi-am făgăduit, ca să te iau şi pe tine să vezi sfârşitul nostru”. Dar ea, necrezând cuvintele lui, a răspuns: „Iată cum mă amăgeşte călcătorul de lege! Iată cum minte călcătorul de lege! Iată cum minte al doilea Iuda! Depărtează-te de la mine, ca să nu mă omor singură!”
Astfel, nevrând ea să deschidă, Adrian i-a zis: „Deschide mai degrabă, că apoi mă voi duce fără să te văd. Atunci vei plânge, că nu m-ai văzut mai înainte de ducerea mea. Pentru mine au chezăşuit sfinţii mucenici şi de nu mă voi afla la vremea hotărâtă, atunci voi fi căutat de cei mari. Astfel răbdătorii de chinuri, pe lângă ale lor chinuri, vor lua şi pe ale mele, chinuindu-se şi pentru mine. Deci, vor putea ei suferi chinuirea, fiind acum mai mult morţi?” Aceasta auzind-o Natalia, îndată i-a deschis cu bucurie uşa şi au căzut unul în braţele altuia. Apoi Adrian a zis către dânsa: „Fericită eşti între femei, pentru că tu singură ai cunoscut pe Dumnezeu, ca să-ţi mântuieşti bărbatul tău. Cu adevărat tu singură eşti pe pământ iubitoare de bărbat. Fericită este cununa ta, că eşti părtaşă cu mucenicii, măcar că nu pătimeşti chinuri”. Apoi, luând-o pe ea, s-a dus.
Mergînd pe cale, el a zis către dânsa: „Cum vom rândui averea noastră?” Însă ea a zis lui: „Nu pomeni nimic despre cele pământeşti, domnul meu, ca să nu ţi se întoarcă mintea ta spre dânsele. Singur ia aminte de tine şi te îngrijeşte, ca să-ţi săvârşeşti nevoinţa la care eşti chemat. Să iasă din mintea ta toate cele lumeşti, stricăcioase şi vătămătoare de suflet şi sârguieşte-te să vezi şi să câştigi veşnicile bunătăţi, cele pregătite de Dumnezeu ţie şi sfinţilor acelora cu care ai început a alerga în calea Domnului”. Roaba lui Dumnezeu, Natalia, intrând în temniţă, a căzut la picioarele sfinţilor mucenici şi, sărutînd legăturile lor, le-a văzut trupurile putrezite de răni, încât şi viermii cădeau dintr-însele. Din trupurile lor se rupeau bucăţi din greutatea lanţurilor cu care erau legaţi; deci s-a plecat la dânşii şi le-a şters puroaiele rănilor.
Apoi a trimis degrabă slujnicele sale să aducă pânze curate şi basmale de mult preţ, că bogăţia lor era mare, deoarece amândoi se născuseră din părinţi bogaţi şi slăviţi. Aducând acelea, cu mâinile sale lega rănile lor, şi pe cât putea făcea uşurare durerilor sfinţilor, slujindu-le în temniţă şapte zile; pentru că atâta vreme mai era până când i-au scos pe ei la întrebare. Apoi, venind ziua cercetării lor şi împăratul Maximian şezând la judecată, a poruncit să-i aducă înaintea sa pe cei legaţi. Atunci îndată slujitorii au alergat la temniţă şi au poruncit ca mucenicii să iasă; dar, văzându-i pe ei slabi cu trupurile, din cauza rănilor celor dureroase, şi neputînd să meargă, i-au tîrât cu un lanţ pe toţi cei 23, ca pe nişte trupuri dobitoceşti; iar pe Adrian l-a dus dinapoia lor, legîndu-i mâinile la spate.
Apropiindu-se ei de divan, au înştiinţat pe împărat că i-au adus pe cei legaţi, iar împăratul a zis: „Să se aducă aici toţi împreună, ca să-şi vadă unul altuia chinul; însă cei pregătiţi acum spre chin, să fie aduşi goi, numai părţile lor de jos să fie acoperite”. Atunci Comentarisie a zis către împărat: „Acei care au fost chinuiţi mai înainte, nu mai pot fi aduşi acum la întrebare. Numai Adrian singur să se ducă, pentru că el este nou şi sănătos cu trupul şi poate suferi toate chinurile, iar celorlalţi le-au putrezit trupurile şi oasele lor se văd prin răni. De vor începe iarăşi a-i chinui, atunci îndată vor muri, fără să mai sufere chinurile care li s-au pregătit lor. Noi nu voim ca ei să moară cu moarte scurtă, ca şi cum ar fi greşit puţin, ci să li se mai lase puţină vreme până ce se vor însănătoşi, ca astfel trupurile lor să poată să sufere iarăşi chinuri pentru fărădelegile lor”.
Atunci împăratul a poruncit ca pe Adrian singur să-l aducă la chin gol, numai părţile de jos să-i fie acoperite. Cînd slujitorii l-au dezbrăcat şi încă şi uneltele de chin i le-a dat în mâinile lui, sfinţii mucenici au zis: „Fericit eşti, Adriane, că te-ai învrednicit a-ţi duce crucea ta şi a urma pe Hristos. Deci, vezi să nu te înfricoşezi şi să te întorci înapoi, că-ţi vei pierde răsplata ta. Păzeşte-te ca diavolul să nu fure comoara ta. Nu te teme de chinurile cele văzute, ci caută spre răsplătirile cele aşteptate; deci, apropie-te cu îndrăz¬neală şi ruşinează pe chinuitor. Să ştii că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, faţă de slava care are să se arate întru noi şi pe care aşteptăm să o câştigăm cu darul Domnului”.
Asemenea şi fericita Natalia a zis către dânsul: „Domnul meu, să-ţi adânceşti mintea către Dumnezeu şi de nimic să nu se înfricoşeze inima ta. Osteneala este puţină, iar odihna este fără de sfârşit. Scurtă este pătimirea, iar slava cea mucenicească este veşnică. Puţin vei suferi durerile şi degrabă cu îngerii te vei bucura. Dacă ai slujit pământescului împărat, te-ai luptat pentru puţină leafă şi nu ţi-ai cruţat sănătatea ta, îndrăznind la războaie; iar acum cu multă bărbăţie ţi se cade să suferi toate chinurile şi să mori pentru Împăratul ceresc, cu Care singur ai să împărăţeşti”.
Deci, Adrian fiind dus înaintea păgînului chinuitor, împăratul Maximian a căutat spre dânsul şi a zis: „Tot mai petreci în nebunia ta şi voieşti ca rău să te lipseşti de viaţa aceasta?” Adrian a răspuns: „Ţi-am spus că n-am înnebunit, ci mai mult m-am înţelepţit şi sunt gata ca în viaţa aceasta să mor”. Dar împăratul i-a zis: „Nu aduci încă jertfă şi nu te închini zeilor, precum eu şi toţi cei cu mine ne închinăm lor şi le aducem jertfe?” Adrian a răspuns: „Nebunule, singur rătăcind, pentru ce şi pe alţii îi aduci în aceeaşi rătăcire?” Dar nu numai pe tine singur te duci la pierzare, ci şi pe tot poporul care te ascultă pe tine, în aceeaşi pierzare îl tragi, sfătuindu-l şi silindu-l să se închine zeilor celor ciopliţi şi fără de suflet şi părăsind pe Dumnezeul cel adevărat, Care a făcut cerul şi pământul”. Împăratul a zis: „Oare ţi se pare că zeii noştri sunt mici, când ei sunt mari?” Adrian a răspuns: „Eu nu-i numesc pe ei nici mici, nici mari, de vreme ce nu sunt nimic”.
Atunci chinuitorul, mâniindu-se, a poruncit să-l bată cumplit cu toiege. Cînd a auzit fericita Natalia că au început a-l bate pe bărbatul ei, îndată a spus sfinţilor mucenici, zicând: „Iată, domnul meu a început a pătimi”. Atunci sfinţii îndată s-au întins la rugăciune către Dumnezeu pentru dânsul, ca El să-l întărească în chinuri. Chinuitorul poruncea celor ce-l băteau: „Ziceţi-i lui: Nu huli pe zei”. Mucenicul, fiind bătut, zicea către împărat: „Dacă eu sunt chinuit astfel, că hulesc pe zeii care nu sunt zei, apoi ce fel de chinuire vei suferi tu, hulind pe Dumnezeul cel viu şi adevărat?” Împăratul a zis: „Nişte cuvinte ca acestea ai învăţat de la cei amăgitori?” Mucenicul a răspuns: „Pentru ce numeşti amăgitori pe povăţuitorii spre mântuire şi pe conducătorii spre viaţa veşnică? Voi mai ales sunteţi amăgitori, fiindcă amăgiţi pe oameni spre pierzare”. Maximian, mâniindu-se, a poruncit la patru slujitori puternici ca să-l bată cu pari. Adrian, fiind bătut, zicea: „O, chinuitorule, pe cât mai multe chinuri îmi vei afla mie, pe atât îmi vei fi mijlocitor de cununi mai frumoase”.
Fericita Natalia spunea sfinţilor mucenici toate cuvintele câte le zicea împăratul şi câte răspundea Adrian. Muncitorul a zis: „Măcar acum cruţă-ţi tinereţile tale şi mărturiseşte pe zei. Pentru ce voieşti a muri de bunăvoie aşa, în deşert? Mă jur pe marii zei că mă doare inima foarte mult pentru tine, văzându-te că te chinuieşti şi-ţi pierzi frumuseţile tale”. Mucenicul a răspuns: „Mă cruţi pe mine, ca să pier cu totul?” Muncitorul a zis: „Mărturiseşte pe zei ca să te miluiască pe tine şi iarăşi te vei rândui în cinstea ta cea dintâi. Nu ţi se cade ţie să fii asemenea cu aceia care au fost cu tine în legături, căci tu eşti de neam bun, fiu de părinţi cinstiţi; deşi eşti tînăr, eşti vrednic de mare cinste. Dar cei legaţi sunt de neam prost, nebuni şi necunoscători”. Mucenicul a răspuns: „Te ştiu pe tine că-mi ştii neamul şi patria, dar, de ai fi ştiut neamul acelor sfinţi şi patria lor cea bogată, pe care ei o aşteaptă, tu mai întâi ai cădea la picioarele lor şi i- ai ruga să se roage pentru tine, şi cu mâinile tale ai sfarîma zeii cei fără de suflet”. Atunci muncitorul, iuţindu-se mai mult, a poruncit celor patru ostaşi puternici, să-l bată pe mucenic peste pântece. Deci, sfântul a fost bătut până ce i s-a deschis pântecele şi au început a-i ieşi măruntaiele. Muncitorul, văzând acest lucru, a poruncit să înceteze de a-l bate.
Fericitul era tînăr cu vârsta, având numai douăzeci şi opt de ani. Împăratul a zis către dânsul: „Vezi cum te cruţ pe tine? Deci, măcar cu cuvântul cheamă pe zei, că îndată îţi vor fi milostivi; iar eu voi chema pe doctori, ca să-ţi tămăduiesc rănile şi astăzi vei fi cu mine în palatul împărătesc”. Mucenicul a răspuns: „Deşi îmi făgăduieşti mie îngrijire de doctori şi cinste în palatul tău, şi îmi spui de zeii tăi că-mi vor fi milostivi, însă eu voiesc ca singuri ei cu gura lor să-mi spună ce voiesc să-mi dea şi ce facere de bine îmi făgăduiesc. Cînd voi auzi din gura lor cuvântul, atunci le voi aduce lor jertfă şi mă voi închina precum voieşti”. Împăratul a zis: „Ei nu pot să vorbească”.
Mucenicul a zis: „Dacă nu pot să vorbească, atunci pentru ce să mă închin lor, fiind muţi şi fără suflet?” Împăratul, mâniindu-se şi iuţindu-se, a poruncit să lege iarăşi pe mucenic cu ceilalţi legaţi şi să-l ducă în temniţă, hotărând ziua în care voia să-i mai scoată încă la întrebare. Ostaşii luând pe sfinţii mucenici, pe unii i-au tîrât, pe alţii i-au dus în căruţe, fiind foarte slabi de durerile trupeşti şi neputînd să meargă. Astfel a fost dus Sfântul Adrian în temniţă, care a primit iarăşi pe legaţii lui Hristos.
Fericita Natalia, întărind pe Adrian şi punînd mâna sa pe grumajii lui, îl mângîia şi îi zicea: „Fericit eşti, domnul meu, că te-ai învrednicit părţii sfinţilor mucenici. Fericit eşti, lumina ochilor mei, că pătimeşti pentru Cel ce a pătimit pentru tine. Iată, te duci să vezi slava Lui şi să fii părtaş aceleia; că cel ce se împărtăşeşte patimilor Lui, va fi părtaş şi slavei Aceluia”. Natalia, zicându-i aceasta, îi ştergea sîngele şi îşi ungea cu el trupul său, iar sfinţii mucenici se bucurau foarte mult de vitejeasca răbdare a lui Adrian şi, apropiindu-se, îl sărutau, zicându-i: „Pace ţie, frate!” Iar cei ce nu puteau să umble de răni, zăcând aruncaţi, aceia, tîrându-se pe pământ, se apropiau de dânsul ca să-l mângîie şi toţi ziceau către el: „Bucură- te în Domnul, iubite frate, căci numele tău este scris cu robii cei desăvârşiţi ai lui Dumnezeu”. Sfântul Adrian a răspuns: „Bucuraţi-vă şi voi, robii lui Hristos, căci osteneala voastră pentru mine este cununa voastră. Rugaţi-vă Domnului pentru mine ca să mă întărească, fiindu-mi trupul foarte slăbit, ca vrăjmaşul diavol să nu poată nimic şi să nu se scoale împotriva mea”.
Sfinţii i-au zis: „Nădăjduieşte spre Domnul, că nu te va birui pe tine satana. Pătimirea ta l-a gonit departe, deşi noi la început ne temeam pentru tine, gîndind la neputinţa cea omenească din tine; dar acum ai covârşit firea cea omenească prin răbdarea cea tare. De acum nu ne mai îndoim de tine şi credem în ajutorul lui Dumnezeu, căci de acum nimic nu va mai spori vrăjmaşul asupra ta; deci, nu te teme, Hristos este cu tine, El este Cel ce biruieşte pe vrăjmaş”. Cu Sfânta Natalia erau şi alte femei dreptcredincioase, care slujeau sfinţilor, tămăduindu-le rănile şi legîndu-le cu feşe. Ele îşi împărţeau între ele pe sfinţii mucenici, ca fiecare să facă slujirea celui al său.
Păgînul împărat, înştiinţîndu-se despre aceea că multe femei credincioase merg la temniţă, că fac slujbă celor legaţi şi pun tămăduiri pe rănile lor, a oprit să se mai fac aceasta. El a poruncit să nu lase nici o femeie în temniţă la cei legaţi. De aceea, Sfânta Natalia, văzând că nu este cu putinţă femeilor să meargă la mucenici, şi-a tuns părul capului şi s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti. După săvârşirea slujbei, şezând la picioarele lui Adrian, zicea: „Domnul meu, mă rog ţie, adu-ţi aminte de însoţirea noastră, de această zăbovire a mea de faţă în pătimirea ta, şi de dorinţa ta de cununi. Roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, ca, împreună cu tine, să mă ia şi pe mine; şi, precum am fost în această viaţă plină de primejdii şi de păcate, tot aşa să petrecem nedespărţiţi în viaţa cea fericită. Mă rog ţie, domnul meu, când vei sta înaintea lui Hristos, mai întâi să-I faci această rugăciune pentru mine; pentru că ştiu că toate cele ce le vei cere de la El, Domnul îţi va da ţie, că iubeşte rugăciunea ta şi este primită cererea ta. Ştii păgînătatea acestor cetăţeni şi împărăteasca lor nedumerire, pentru aceea mă tem ca nu cumva să mă silească pe mine a lua un alt bărbat necurat şi închinător de idoli; şi astfel patul tău se va întina şi se va necinsti sfânta noastră însoţire. Mă rog, păzeşte pe soţia ta, precum învaţă apostolul. Dă-mi plata aceasta a întregii mele înţelepciuni, ca să mă sfârşesc cu tine”.
Astfel grăind ea, s-a sculat şi iarăşi a slujit sfinţilor, hrănindu-i, adăpându-i şi curăţind rănile lor, le lega. Înştiinţîndu-se şi celelalte femei binecredincioase, că Natalia slujeşte sfinţilor în chip bărbă-tesc, au făcut şi ele asemenea, adică s-au tuns şi s-au îmbrăcat bărbăteşte şi, intrând în temniţă, slujeau sfinţilor ca şi mai înainte. Deci, nu i s-a tăinuit nimic păgînului împărat despre ceea ce făceau femeile; căci s-a înştiinţat de aceasta, că legaţii au slăbit cu totul, putrezindu-le rănile şi sunt aproape de moarte. Atunci a poruncit să aducă în temniţă la dânşii o nicovală şi un ciocan de fier, cu care să le sfărîme fluierele şi mâinile, pentru că zicea: „Să nu moară cu moartea de obşte a tuturor oamenilor, ci cu moarte silnică”. Aducând ucigaşii slujitori ai muncitorilor, nicovala şi ciocanul în temniţă şi văzându-le Natalia, a cunoscut ce se va face cu ele; deci, i-a întîmpinat, rugîndu-i să înceapă de la Adrian, de teamă ca nu cumva să se înfricoşeze bărbatul ei, văzând o chinuire aşa de cumplită şi sfârşitul celorlalţi mucenici.
Ucigaşii au ascultat-o şi s-au apropiat mai întâi de Adrian, iar ea, ridicând picioarele bărbatului său, le-a întins pe nicovală. Chinuitorii, lovindu-l tare cu ciocanul, i-au sfărîmat fluierele picioarelor. Atunci fericita, fecioară Natalia a zis către mucenic: „Mă rog ţie, domnul meu şi robul lui Hristos, întinde mâna cât mai eşti încă în viaţă, ca s-o sfărîme cu voia ta, pentru ca să fii întocmai cu ceilalţi mucenici, căci ei au pătimit mai mult decât tine”. Sfântul Adrian, întinzând mâna spre ea, Natalia i-a întins-o spre nicovală, iar ucigaşul, lovind-o cu tărie, i-a rupt-o. Deci, Sfântul Adrian îndată din acea mare durere şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel omorând ucigaşii pe Sfântul Adrian, au mers cu nicovala şi ciocanul la ceilalţi mucenici, iar ei singuri îşi întindeau picioarele şi mâinile pe nicovală, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletele noastre!” Astfel, suferind sfărîmarea mădularelor, şi-au dat sufletele în mâinile Domnului.
După aceea, necuratul împărat a poruncit ca trupurile muce-nicilor să le dea focului, zicând ca nu cumva să vină galileenii, să le ia. Auzind Sfânta Natalia de această poruncă, a aruncat în taină mâna bărbatului ei, ascunzând-o ca să nu fie aruncată în foc. Slujitorii tiranului, arzând cuptorul, scoteau trupurile sfinţilor din temniţă şi le duceau la cuptor, iar Sfânta Natalia şi celelalte cinstite şi binecuvântate femei, sîngele cel ce pica din trupurile muceniceşti îl luau în hainele lor cele de mult preţ, ungîndu-şi trupurile cu el. Hainele acelor slujitori, care erau stropite cu sîngele mucenicilor, le-au cumpărat pentru ele cu aur şi argint. Aruncând trupurile mu-ceniceşti în cuptor, femeile acelea au strigat cu lacrimi: „Pomeniţi-ne şi pe noi întru odihna voastră”. Sfânta Natalia s-a pornit spre gura cuptorului, vrând să se arunce în foc, ca să fie arsă împreună cu bărbatul său, dar a fost oprită. Deci, îndată au tunat tunete mari, încât toată cetatea s-a cutremurat, s-au făcut fulgere înfricoşate şi s-a vărsat o ploaie mare, de s-au umplut toate locurile cu apă, asemenea şi cuptorul s-a stins, umplându-se cu apă. Toată cetatea înota ca într-un potop; iar păgînii slujitori, văzând frica aceea, au fugit. Alţii, căzând cu faţa în jos, au murit, pentru că i-au ucis trăsnetele.
Credincioşii bărbaţi ce se întîmplaseră să fie acolo cu Sfânta Natalia şi cu celelalte femei, după fuga chinuitorilor, au luat din cuptor trupurile sfinţilor mucenici întregi şi nevătămate, încât nici de părul lor nu se atinsese focul. Un bărbat oarecare dreptcredincios şi cu femeia sa, căzând, au început a ruga pe Natalia şi pe ceilalţi, zicând: „Noi petrecem la un loc ascuns dinaintea cetăţii; deci, nemaiputînd suferi păgînătatea şi vărsările de sînge pe care păgînul împărat le face în cetate, voim acum ca, lăsîndu-ne locul nostru, să ne ducem la Vizantia. Daţi-ne nouă trupurile sfinţilor mucenici, să le punem în corabie, ca să le ducem de aici şi, acolo petrecând, le vom păzi până ce va pieri necuratul chinuitor Maximian. După pierzarea aceluia, iarăşi aici – de ne vom afla printre cei vii -, ne vom întoarce, ca aici să fie cinstite de toţi. Dacă vor rămâne aici, împăratul iar va porunci să le ardă, şi vă veţi face vânzători de trupurile sfinţilor, trupuri pe care Dumnezeu le-a ferit de foc”. Cuvintele bărbatului aceluia au plăcut fraţilor care au dus trupurile mucenicilor în corabie; deci, au pornit spre Vizantia, având vântul spre înotare cu bună sporire.
Sfânta Natalia a rămas în casa sa, având mâna iubitului ei bărbat, Sfântul Adrian, pe care, ungînd-o cu mir şi învelind-o cu porfiră, a pus-o la căpătâiul patului său, neştiind nimeni din casă. După câteva zile, un bărbat cinstit din acea cetate, cu dregătoria tribun, a voit să ia de femeie pe Natalia, pentru că era de neam bun, bogată şi frumoasă la faţă ca o fată tînără. Apropiindu-se de împărat, l-a rugat să-i poruncească să-şi ia în însoţire pe femeia lui Adrian. împăratul nu l-a oprit, ca să-i fie după cerere. Tribunul îndată a trimis la Natalia nişte femei cinstite ca să-i zică de însoţire. Sfânta Natalia a răspuns femeilor ce veniseră la ea: „Bucuroasă sunt de vestea aceasta, şi cine mi-ar fi dat mie ca să mă căsătoresc cu un bărbat ca acela, însă vă rog să mă lăsaţi trei zile ca să mă gătesc, pentru că nu m-am aşteptat ca atât de iute să mă ia cineva de soţie”. Acestea le grăia fericita Natalia, dar cu mintea se gîndea ca să fugă acolo unde sunt duse trupurile sfinţilor.
Astfel a eliberat pe femeile trimise de tribun. Ea a intrat în cămara unde era mâna Sfântului Adrian şi, căzând cu faţa la pământ, a plâns, zicând către Domnul: „Doamne, Dumnezeul nostru, Dumnezeul celor scîrbiţi, Cel ce eşti aproape de cei zdrobiţi cu inima, caută spre mine, roaba Ta, şi nu lăsa să se spurce patul mucenicului Tău, Adrian. Nu uita, Stăpâne, pătimirile robului Tău, pe care le-a răbdat pentru numele Tău cel sfânt. Milostive Doamne, adu-ţi aminte de zdrobirea fluierelor lui şi de tăierea mâinilor. Asemenea şi de ale celorlalţi robi ai Tăi, care au răbdat pentru Tine, să nu le fie în zadar pătimirile cele dureroase, ci miluieşte-mă pe mine pentru aceia. Scoate-mă de la împreuna-vieţuire cu vrăjmaşii Tăi, Tu, Care ai izbăvit din foc pe sfinţii Tăi, şi izbăveşte-mă de aşteptarea omului cel necurat”.
Rugîndu-se aşa, sfânta a adormit de multă mîhnire şi, dormind uşor, iată în vis i-a stat ei de faţă unul din acei sfinţi muce-nici, zicându-i: „Pace ţie, Natalie, roaba lui Hristos! îndrăzneşte, că nu te-a trecut Dumnezeu cu vederea, nici noi n-am uitat ostenelile tale, pe care le-ai suferit slujindu-ne nouă pe când eram în legături, ci, stînd înaintea feţei lui Hristos, L-am rugat pe El să-ţi poruncească să vii degrabă la noi”. Fericita Natalia a zis către dânsul: „Spune-mi mie, sfinte mucenice, oare Adrian, stăpânul meu, a stat cu voi înaintea Domnului Hristos?” Mucenicul a răspuns: „El a stat mai înainte de noi înaintea stăpânului. Iar tu, sculându-te, nu zăbovi, ci intră în corabie şi mergi la locul acela unde sunt trupurile noastre; pentru că acolo te va cerceta Domnul şi te va aduce la noi”. Sfânta Natalia, deşteptîndu-se din somn, îndată a lăsat toate şi, luând numai mâna Sfântului Adrian, a ieşit din casă, a mers la malul mării unde a găsit o corabie, ca şi cum o aştepta, şi cu aceea a mers la Vizantia. Intrând într-însa, a văzut în ea bărbaţi şi femei, toţi fiind creştini, care fugeau de chinuirea păgînului împărat Maximian, şi astfel a preamărit pe Dumnezeu, pornind în cale.
Tribunul, înştiinţîndu-se de plecarea Nataliei, a cerut de la împărat ostaşi în ajutor şi, şezând în altă corabie, a plecat după dânsa. Plutind el ca la o mie de stadii, s-a ridicat pe mare un vânt puternic, încât a întors corabia tribunului înapoi şi a aruncat-o iarăşi pe acelaşi mal de unde a plecat, nu fără vătămare, pentru că mulţi din cei de pe corabie s-au înecat în valuri. Iar corabia creştinească, în care era Sfânta Natalia, a plutit în calea sa fără primejdie. La miezul nopţii, s-a arătat duhul vrăjmaşului împotriva lor, ca şi cum venea în corabie din partea răsăritului, părând că are cu sine oameni călători, şi a zis corăbierilor celor creştineşti, ca printr-un glas de cîrmaci: „De unde veniţi şi unde mergeţi?” Aceştia au răspuns: „Venim din Nicomidia şi mergem în Vizantia”. Vrăjmaşul le-a zis: „Aţi rătăcit din calea cea dreaptă, întoarceţi corabia spre partea stîngă”. Duhul cel necurat, zicând aceasta, voia să-i amăgească, să-i ducă în rătăcire şi să-i înece. Creştinii, crezând minciuna şi socotindu-i pe ei că sunt corăbieri de la răsărit, au început a îndrepta pânzele şi corabia spre stînga, dar îndată li s-a arătat Sfântul Mucenic Adrian, strălucind ca o lumină, şi a strigat cu glas mare, zicând: „Să mergeţi înainte pe calea pe care aţi început şi să nu ascultaţi glasul duşmanului, care vă meşteşugeşte pierzarea cu vicleşug”.
Zicând aceasta, mucenicul se vedea că merge înaintea corabiei pe apă, iar duhul diavolului s-a stins cu corabia cea închipuită. Fericita Natalia, sculându-se, a văzut pe Sfântul Adrian mergînd înaintea corabiei, şi s-a bucurat foarte mult şi a strigat, zicând: „Iată, domnul meu!” Atunci îndată sfântul s-a făcut nevăzut. Vîntul le sufla cu bună sporire, astfel că au ajuns în Vizantia mai înainte de a se lumina de ziuă. Deci, s¬au oprit la malul unde era biserica, în care se puseseră trupurile sfinţilor mucenici, şi au ieşit pe uscat cu bucurie. Sfânta Natalia, mergînd la trupurile sfinţilor mucenici, s-a veselit cu duhul; deci, căzând la dânşii şi sărutîndu-i, vărsa lacrimi de bucurie. Apoi, lipind mâna Sfântului Adrian de trupul lui şi plecându-şi genunchii, s-a rugat mult.
Sculându-se după multă rugăciune, a sărutat pe fraţii şi pe surorile care se aflau în acel loc, căci se adunaseră acolo mulţi credincioşi. Aceia au primit-o pe ea cu bucurie şi, ducând-o în casa cea dinăuntru, au rugat-o să se odihnească puţin, căci o văzuseră pe ea foarte ostenită de acea călătorie pe mare. Ea odihnindu-se, i s-a arătat în vis Sfântul Mucenic Adrian, zicându-i: „Bine ai venit aici, roaba lui Hristos şi fiica mucenicilor. Vino de acum la odihna cea pregătită ţie de Domnul! Vino şi-ţi primeşte răsplătirea cea cuvenită ţie!” Ea, deşteptîndu-se din vedenia aceea, a spus fraţilor şi surorilor ceea ce a văzut şi a auzit, şi i-a rugat să se roage pentru dânsa. După aceasta, iarăşi i s-au închis ochii şi a adormit. După un ceas, fraţii au mers ca s-o deştepte şi au găsit-o sfârşită; căci sfântul ei suflet se dusese la Domnul în odihna cea veşnică.
Astfel, degrabă după săvârşirea pătimirii sfinţilor mucenici, şi-a sfârşit şi Sfânta Natalia alergarea sa cea mucenicească, deşi fără de vărsarea sângelui; pentru că a pătimit mult, slujind sfinţilor mucenici în legături şi privind la pătimirea lor, fugind âncă din casa şi din patria sa pentru ântreaga ânţelepciune. Ea a stat ân ceata mucenicilor ânaintea lui Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia âmpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi ân vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, august