Pătimirea Sfinţilor Mucenici Mărturisitori Gurie, Samona şi Aviv (15 noiembrie)

Când Biserica lui Dumnezeu era prea mult prigonită de slugile diavolului Diocleţian şi Maximian şi era înconjurată de multe primejdii, ca o corabie pe marea lumii, în acea vreme se aflau aproape de cetatea Edesei doi bărbaţi dreptcredincioşi şi cu fapte bune, anume Gurie şi Samona. Ei vieţuiau în locuri deosebite, ca într-un liman neînviforat; dar, fiind crescuţi în Edesa, n-au voit a rămâne într-însa, pentru gîlcevile şi fărădelegile ce se făceau în cetate, precum zice David: Văzut-am fărădelege şi pricire în cetate. Ci, fugind de lume şi de răutăţile ei, au ieşit afară din cetate şi, depărtându-se de oamenii cei necredincioşi, se apropiau de Unul Dumnezeu, crezând în El şi slujindu-I cu osârdie ziua şi noaptea, în post, în rugăciune şi în păzirea sfintelor Lui porunci. Dar nu numai ei singuri slujeau Domnului cu credinţă, ci şi pe alţii îi povăţuiau; apoi pe mulţi necredincioşi, întorcându-i de la închinarea de idoli, îi aduceau către adevăratul Dumnezeu.
Deci, înştiințându-se despre dânşii Antonin, care era pus atunci de împăraţii romanilor ca stăpânitor în cetatea Edesei, a poruncit îndată să-i prindă pe ei şi pe toţi cei care urmau învăţăturii lor. Fiind prinşi de păgâni, mărturisitorii lui Hristos, Gurie şi Samona, şi împreună cu dânşii mulţime de credincioşi, au fost ţinuţi sub strajă până la o vreme. Iar după cîtăva vreme, chemând Antonin pe urmaşii lui Hristos, a poruncit tuturor să se plece poruncii împăratului şi să aducă jertfă idolilor; dar nici unul n-a voit să se lepede de Domnul lor. Atunci a poruncit să pună asupra lor răni multe, gândind că de va îndupleca spre închinarea de idoli pe învăţătorii creştinilor, apoi şi ceilalţi se vor pleca cu lesnire. Pentru aceea numai pe Gurie şi pe Samona i-a oprit la întrebare, iar pe ceilalţi, certându-i cu bătăi, i-a eliberat la casele lor ca şi cum şi-ar fi făcut milă cu dânşii.
Deci, pe cei doi sfinţi mărturisitori punându-i înaintea judecăţii, a zis către dânşii: „Marii noştri împăraţi vă poruncesc ca, depărtându-vă de credinţa creştinească, să vă închinaţi marelui zeu Die (Joie) şi să-i aduceţi tămâie în capiştea lui”. La aceasta Sfântul Samona a răspuns: „Nu ne vom depărta de credinţa cea dreaptă, prin care aşteptăm să dobândim viaţă fără de moarte şi nu ne vom închina lucrurilor făcute de mâini omeneşti”. Iar Antonin a zis: „Sunteţi datori a împlini desăvârşit porunca împărătească”.
Gurie a răspuns: „De sfânta noastră credinţă cea fără prihană nu ne vom lepăda niciodată, nici nu ne vom învoi cu dorinţa omenească cea rea şi pierzătoare, ci vom face voia Domnului nostru, Care a zis: Tot cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri”. Atunci a început judecătorul a-i îngrozi cu moarte, dacă nu se vor supune voii împărăteşti. Dar Sfântul Samona i-a răspuns cu îndrăzneală, zicând: „Noi nu vom muri, o, muncitorule, făcând voia Ziditorului nostru, ci mai vârtos vii vom fi în veci. Iar de vom urma poruncii împărăteşti, deşi nu vom fi ucişi de tine, vom pieri singuri”. Acestea auzindu-le judecătorul Antonin, a poruncit să arunce pe sfinţi într-o temniţă întunecoasă.
În acea vreme a venit în Edesa ighemonul Muzonie, fiind trimis de păgânii împăraţi pentru uciderea creştinilor. Acela, scoțând din temniţă pe Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, i-a pus înaintea sa şi a zis către dânşii: „Aceasta este porunca împăraţilor noştri, ca să aduceţi vin şi tămâie la altarul lui Die. Iar de nu, apoi eu vă voi pierde cu multe munci. Căci trupul vostru îl voi zdrobi cu bătăi; apoi, spânzurându-vă de mâini şi de picioare, voi rupe toate încheieturile trupurilor voastre şi voi pune asupra voastră munci noi, nemaiauzite, pe care nu le veţi putea răbda”.
Sfântul Samona la acestea a răspuns: „Ne temem mai tare de viermii cei neadormiţi şi de focul cel nestins, care este gătit tuturor celor ce s-au lepădat de Domnul, decît de muncile pe care le-ai pomenit tu; pentru că Acela, Căruia îi aducem jertfă înţelegătoare, ne va întări pe noi în munci şi nebiruiţi ne va arăta; după aceea răpindu-ne din mâinile tale, ne va sălăşlui unde este petrecerea tuturor celor ce se veselesc. Deci, nu ne temem de îngrozirea ta, pentru că tu te într-armezi numai împotriva trupului, iar sufletul nu-l poţi vătăma. Căci până când sufletul vieţuieşte în trup, până atunci mai mult se curăţeşte şi se luminează prin muncile care se aduc trupului; şi cu cît se strică omul nostru cel din afară, cu atît se înnoieşte cel dinăuntru. De aceea prin răbdare alergăm spre nevoinţa care ne stă înainte”.
Iar ighemonul iarăşi a zis: „Lăsaţi nebunia voastră şi ascultaţi sfatul meu; depărtaţi-vă de rătăcirea voastră şi faceţi porunca împăratului, că nu veţi putea răbda muncile pe care vi le-am gătit vouă”. Sfântul Gurie a răspuns: „Nici n-am rătăcit, precum ţi se pare, nici nu vom asculta sfatul nebuniei tale, nici voii împărăteşti nu ne vom supune. Căci nu vom fi atît de mici la suflet şi nebuni ca, temându-ne de muncile tale, să mâniem pe Domnul nostru. Deci nu ne vom teme, căci sîntem robii Aceluia, Care, arătându-ne bogăţia bunătăţii Sale, şi-a pus sufletul pentru noi. Apoi, oare să nu stăm şi noi pentru Dânsul, împotriva păcatului până la sînge? Vom sta tare, pentru Iisus, Cel ce ne întăreşte pe noi. Vom sta neclintiţi de meşteşugirile vrăjmaşului; vom sta până când vom surpa pe vrăjmaşul cel ce s-a sculat asupra noastră”.
Deci, văzându-i muncitorul neclintiţi în credinţa lor, s-a întors spre a-i munci şi a poruncit să lege pe unul de o mână şi pe altul de altă mână şi aşa să-i spânzure; iar de picioarele lor să lege cîte o piatră grea. Aşa au răbdat spânzuraţi de la ceasul al treilea până la ceasul al optulea; iar ighemonul în acea vreme zăbovea, judecând pe alţii. După aceasta i-a întrebat de voiesc să se plece poruncii împărăteşti ca să scape de munci. Iar ei au rămas neschimbaţi în mărturisirea lor cea bună. Atunci a poruncit muncitorul să-i dezlege şi să-i arunce într-o temniţă foarte întunecoasă, în care nu strălucea niciodată lumina soarelui, nici vântul nu o răcorea. Şi au petrecut în acea temniţă din ziua cea dintâi a lui august până la zece noiembrie, având picioarele legate în obezi. Iar ei, răbdând închisoare, foame şi sete, mulţumeau lui Dumnezeu.
După o închisoare atît de grea şi îndelungată, au fost scoşi la judecată înaintea ighemonului. Sfântul Gurie era abia viu, fiind slăbit de nevoia cea mare a temniţei, de multa foame şi sete; iar Sfântul Samona era sănătos. Şi i-a întrebat ighemonul, zicând: „Oare nu v-aţi socotit atîta vreme în temniţă şi nu v-aţi schimbat inima voastră cea împietrită, ca să ascultaţi sfatul meu cel bun, ca, cinstind pe zeii noştri, să scăpaţi de nişte asemenea nevoi?”
Sfinţii au răspuns: „Cele ce am grăit ţie mai înainte, acelea grăim şi acum: Nu ne vom depărta de Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu munceşte-ne pe noi cum voieşti!” Deci, a poruncit muncitorul să ducă în temniţă pe Sfântul Gurie, care era bolnav, că nu voia să-l muncească atunci ca să nu moară degrabă; pentru că încă nădăjduia că îl va îndupleca spre a sa păgânătate. Iar pe Sfântul Samona a poruncit să-l spânzure de un picior cu capul în jos, iar de celălalt picior să-i lege o greutate de fier.
Şi a fost spânzurat astfel, de la ceasul al doilea din zi până la ceasul al nouălea. Atunci li s-a făcut milă de dânsul ostaşilor care stăteau împrejur, şi-l sfătuiau rugându-l să se plece poruncii împărăteşti şi să scape de acele munci grele. Iar el nu le răspundea nimic, ci, uitându-se la cer, se ruga lui Dumnezeu din adâncul inimii şi pomenea minunile Lui cele din veac, zicând:
„Doamne, Dumnezeul meu, fără de a Cărui voie nici o pasăre nu cade în laţ! Tu, Care ai desfătat inima lui David în nevoi, Care pe proorocul Daniil l-ai arătat mai tare decît leii şi pe cei trei tineri din Babilon i-ai făcut biruitori; Tu, Doamne, Cela ce ştii neputinţa firii noastre, vezi războiul care s-a sculat asupra noastră, căci se sârguieşte vrăjmaşul să zădărnicească lucrul mâinilor Tale şi să ne lipsească pe noi de slava care este la Tine. Ci Tu, cu ochiul bunei Tale îndurări, caută spre noi şi păzeşte în noi nestinsă făclia poruncilor Tale şi cu lumina Ta îndreptează paşii noştri şi ne învredniceşte a ne îndulci de fericirea Ta; că bine eşti cuvântat în vecii vecilor”.
Astfel rugându-se pătimitorul, un om scria repede cele grăite de dânsul. Apoi a poruncit ighemonul să dezlege pe Samona, dar fiind dezlegat nu putea să stea pe picioarele sale, pentru că încheieturile genunchilor şi ale coapselor se rupseseră din locurile lor. Deci, luîndu-l slujitorii, după porunca muncitorului, l-au dus în temniţă şi l-au pus lângă Sfântul Gurie.
Iar în luna noiembrie în 15 zile, Mozonie ighemonul, sculându-se la cântarea cocoşilor, a mers în divan unde se făceau judecăţile şi mergeau înaintea lui purtătorii de arme; apoi a şezut la judecată cu mare mândrie şi a poruncit să aducă înaintea sa pe Gurie şi Samona. Sfântul Samona mergea între doi ostaşi, ţinându-se de dânşii cu amândouă mâinile şi şchiopătând cu picioarele, pentru că erau rupte din încheieturi de când fusese spânzurat. Iar pe Gurie l-au dus slujitorii, fiindcă nu mai putea să păşească cîtuşi de puţin, căci picioarele lui, care fuseseră strânse în obezi, erau rănite cumplit.
Căutând asupra lor, ighemonul a început a grăi: „Aţi avut vreme destulă să vă luaţi seama şi să alegeţi ce este mai bine, viaţa sau moartea. Spuneţi-mi dar acum, ce v-aţi gândit? Oare v-aţi săturat cu muncile ce au trecut şi acum v-aţi hotărît să împliniţi porunca împărătească, pentru ca să vă îndulciţi cu cei vii de lumina cea dulce?” Sfinţii au răspuns la acestea: „Socotitu-ne-am şi ne-am ales ceea ce ne va fi nouă de folos. Am ales mai bine a primi moarte pentru Hristos, decît viaţa pentru lumea aceasta deşartă, pentru că destul ne este nouă vremea ce a trecut, în care ne îndulceam de lumina zilei celei întunecate. Iar acum, sufletele noastre doresc a trece către lumina cea neînserată”.
Ighemonul a zis: „Mi-aţi surzit urechile cu cuvintele voastre cele potrivnice. Eu pe scurt vă grăiesc şi vă dau un sfat de folos: să puneţi tămâie pe altarul lui Die şi apoi vă veţi duce pe la casele voastre cu pace. Iar de nu, îndată voi porunci ca să vă taie capetele”. Sfinţii au răspuns: „Nu sunt de trebuinţă multe cuvinte; iată sîntem înaintea ta şi ceea ce voieşti a face, nu întârzia, ci fă, pentru că noi nu vom înceta a spune că sîntem robi ai Domnului nostru Iisus Hristos şi unui Dumnezeu ne închinăm, iar de închinarea idolilor ne lepădăm”. Atunci ighemonul a dat hotărâre asupra lor, ca să fie tăiaţi cu sabia.
Sfinţii, auzind despre tăierea cu sabia, s-au bucurat mult, fiindcă mai degrabă se vor dezlega de trup şi vor merge către Domnul Cel dorit. Deci tiranul a poruncit speculatorului, ca să pună pe mucenici într-o căruţă şi ducându-i departe după cetate, să le taie capetele acolo. Atunci sfinţii au fost duşi după cetate, pe porţile cele dinspre miazănoapte, neştiind nimeni dintre cetăţeni, pentru că toţi dormeau în acea vreme. Apoi i-a suit pe un munte ce se chema Vetilavicle; acolo stând ostaşii, a poruncit speculatorului să taie pe sfinţi. Iar sfinţii coborându-se din căruţe, au cerut puţină vreme ca să se roage. Şi rugându-se cu sârguinţă, au zis la sfârşit: „Dumnezeule, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, primeşte cu pace sufletele noastre”. Apoi întorcându-se Sfântul Samona către speculator, a zis: „Săvârşeşte porunca!” După aceea, plecându-şi
sfintele lor capete sub sabie, au fost tăiaţi pe când se lumina de ziuă. Şi astfel s-a săvârşit alergarea lor. Înştiințându-se credincioşii despre sfârşitul sfinţilor mucenici, au mers şi au luat sfintele lor trupuri şi le-au îngropat cu cinste.
Trecând cîţiva ani, păgânul împărat Liciniu, care împărăţea împreună cu marele Constantin, a venit în Nicomidia şi, lepădându-se de Constantin, a pornit prigoană împotriva creştinilor, nepăzind aşezământul pe care-l făcuse cu marele Constantin. Pentru că acesta, dând lui Liciniu pe sora sa de soţie şi, făcându-l părtaş al împărăţiei romanilor, a pus astfel de aşezământ ca Liciniu să nu facă nici un rău creştinilor, deşi era de credinţă păgână; ci pe fiecare să-l lase să vieţuiască după cum va voi şi orice credinţă va iubi, aceea să o ţină.
Liciniu, neţinând un aşezământ ca acesta şi lepădând dragostea către Constantin, făcătorul său de bine, s-a sculat asupra creştinilor în părţile Răsăritului şi mulţime mare de dreptcredincioşi îi pierdea cu felurite morţi. Atunci în oraşul mai sus numit Edesa, în care pătimiseră mai înainte Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, era un diacon numit Aviv. Acesta, umblând prin tot oraşul Edesa din casă în casă, învăţa pe oameni credinţa creştinească şi-i întărea în mărturisirea lui Hristos, încît pe mulţi necredincioşi îi sfătuia să trăiască cu plăcere de Dumnezeu.
Înştiințându-se despre dânsul eparhul cetăţii, anume Lisanie, a scris către împăratul Liciniu despre Aviv, că a umplut tot oraşul Edesa cu înşelăciunea creştinească. Deci, îl întreba ce porunceşte pentru dânsul. Pentru aceea Lisanie a scris către împăratul ca să ia de la dânsul stăpânire spre a munci pe creştini, căci încă nu-i era încredinţată puterea spre a face ceva rău creştinilor. Iar împăratul îndată a scris înapoi către dânsul, să pedepsească cu moarte pe Aviv. Deci, luînd Lisanie porunca împărătească, a trimis să caute pe Sfântul Aviv spre a fi muncit.
Sfântul Aviv petrecea atunci într-o casă neştiută, împreună cu mama sa şi cu rudeniile sale, având sârguinţă spre înmulţirea sfintei credinţe, pe care, unde nu putea pe faţă, o propovăduia în ascuns. Ostaşii, căutând pe fericitul diacon Aviv prin toată cetatea, el, în loc să se ascundă, s-a dat pe faţă şi, ieşind din casa sa, s-a dat singur în mâinile ostaşilor. Acolo, întâlnind pe cel mai mare al ostaşilor, care avea numele Teoteki, a zis către dânsul: „Iată eu sunt Aviv, pe care aveţi poruncă a-l căuta; deci, luaţi-mă şi duceţi-mă la cel ce v-a trimis”. Iar Teoteki, căutând către dânsul cu blândeţe, a zis: „Nu te ştie încă nimeni că ai venit la mine, omule; mergi dar şi te fereşte, ca să nu te vadă vreun ostaş şi să te prindă”.
Sfântul a răspuns: „De nu mă vei lua tu, apoi mă voi duce singur şi mă voi arăta eparhului şi voi propovădui pe Hristosul meu înaintea împăraţilor şi a domnilor”. Iar Teoteki, auzind acestea, l-a dus la Lisanie, care l-a întrebat pe Sfântul despre neam şi despre nume. Iar Sfântul, mai întâi a spus că este creştin; apoi, spunându-şi numele său, a zis că este dintr-un sat ce se numeşte Telseia. Lisanie îl silea să jertfească idolilor uneori cu îngroziri, alteori cu momeli, sârguindu-se a-l întoarce de la Hristos spre slujirea idolilor. Dar el era tare în mărturisirea lui Hristos, ca un stâlp neclintit şi ca un zid nebiruit.
Muncitorul, neputând cu cuvinte a-l aduce la a sa păgânătate, a început a-l sili cu munci, căci a poruncit să-l spânzure şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. După aceea iarăşi îl sfătuia cu cuvinte să se închine idolilor şi să aducă tămâie pe altarul jertfelor păgâneşti. Iar sfântul îi răspundea cu bărbăţie, zicând: „Nimic nu mă va despărţi de Dumnezeul meu, chiar dacă mă vei munci cu mii de munci şi mai cumplite. Şi l-a întrebat muncitorul: „Ce folos vă este vouă creştinilor din aceste munci pe care le răbdaţi pentru Dumnezeul vostru? Şi ce răsplată aveţi de aici că trupurile voastre se zdrobesc în bucăţi şi vă alegeţi de bunăvoie moarte amară?”
Sfântul a răspuns: „De ai fi vrut, o, muncitorule, să cauţi cu adevărat spre nădejdea răsplătirii, care este făgăduită nouă de la Dumnezeul nostru, ai fi zis cu adevărat ceea ce a zis odinioară Apostolul Domnului: „Că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum faţă cu slava care o să se arate”. Iar muncitorul a râs de cuvintele mucenicului, socotindu-le neînţelepte, însuşi fiind neînţelept, ticălosul. Apoi văzând că nu poate despărţi pe bunul pătimitor de unul adevăratul Dumnezeu, l-a osîndit să fie ars cu foc. Deci, făcând un foc mare afară din cetate unde era să fie pus mucenicul, mergea bucurându-se; pentru că voia să se aducă lui
Dumnezeu jertfa şi ardere de tot. Apoi îl urma mama sa şi rudeniile sale, iar ei îl mângâiau şi-l sfătuiau să nu se mâhnească pentru dânsul, ci mai vârtos să se bucure că merge să stea înaintea lui Hristos, pe Care-L va ruga pentru dânşii.
Venind la foc s-a rugat mult şi, dând sărutarea cea mai de pe urmă maicii sale şi tuturor cunoscuţilor săi, a intrat în văpaie. Şi îndată şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Iar după ce s-a stins focul, a aflat mama sa dimpreună cu alţii, trupul fiului său nevătămat de foc şi, luîndu-l, l-au uns cu mir şi l-au îngropat lângă mormântul Sfinţilor Mucenici Gurie şi Samona, care pătimiseră mai înainte; pentru că, după cîţiva ani, în aceeaşi zi a pătimit şi Sfântul Aviv, în care au pătimit şi ceilalţi sfinţi. Apoi, încetând prigoana, credincioşii au zidit o biserică în numele acestor trei sfinţi mucenici şi au pus într-însa sfintele lor moaşte într-o raclă ce izvora celor bolnavi tămăduiri şi multe minuni făcea acolo. Din aceste minuni, vom pomeni aici una preamărită ce s-a făcut acolo.
Odată s-a ridicat asupra împărăţiei greceşti un neam păgân barbar de la Răsărit, care locuia aproape de perşi, ce se chema Etalite, şi multe cetăţi pustiind şi robind, a ajuns până la Edesa, vrând ca s-o ia şi pe dânsa şi s-o nimicească, precum nimicise şi multe altele. Deci împăraţii greci vrând să apere cetatea de vrăjmaşi şi să o scape de înconjurare, au adunat mulţimea oştilor lor şi le-au trimis spre ajutor la cetatea Edesa.
Intrând oştile greceşti în Edesa, au rămas într-însa multă vreme apărând cetatea de barbari. Si era în oastea grecilor un ostaş de neam got. Acest ostaş s-a întâmplat în Edesa că a fost în gazdă în casa unei văduve înţelepte, cu numele Sofia, care avea o singură fiică, cu numele Eufimia, pe care o păzea în feciorie ca pe lumina ochilor, învățând-o obiceiurile cele bune şi frica de Dumnezeu. Apoi se sârguia s-o ascundă de vederea oamenilor, căci era foarte frumoasă la faţă. De aceea o păzea maica sa într-o cameră deosebită ca să n-o vadă ochii bărbăteşti. Dar petrecând gotul acela multă vreme în casa văduvei, s-a întâmplat de a văzut odată copila şi minunându-se de frumuseţea ei, s-a rănit foarte cu inima şi se gândea neîncetat în ce chip ar putea s-o înşele.
Deci apropiindu-se de maica sa, a început să o roage ca să-i dea de soţie pe fiica ei cu toate că ticălosul acesta de got avea în ţara sa femeie şi copil. Însă tăinuia aceasta şi se făcea ca şi cum ar fi neînsurat, spre a dobândi ceea ce poftea. Dar mama copilei se lepăda de dânsul, zicând: „Nu voi da în pământ străin pe fiica mea cea unică pentru că tu eşti om străin şi vrei s-o duci pe fiica mea în pământul tău; iar eu aş fi foarte mâhnită fără dânsa, căci n-am alt fiu sau fiică, cu care aş putea să mă mângâi în văduvia mea, decît numai pe aceasta singură. Deci nu ţi-o voi da pentru că nu pot trăi dacă nu voi vedea faţa ei”.
Atunci el, umplându-se de mânie, a început a o îngrozi foarte, zicând: „De nu-mi vei da pe fiica ta, nu voi ieşi de aici până când nu voi aduce multe rele asupra ta şi te voi arunca în cea mai mare nevoie; căci sunt ostaş şi orice fel de ispită voi vrea, pot să ţi-o fac lesne”. Iar ea, deşi era singură şi nu avea cine să-i ajute, cu îndrăzneală i se împotrivea. Atunci ostaşul o rugă cu momeli; apoi cu îngroziri o sfătuia ca să-i dea pe fiica ei spre însoţire. Astfel a supărat-o toată vremea cît a petrecut acolo, dându-i daruri – căci nu era dintre cei săraci -, şi a cumpărat atît văduvei cît şi fiicei sale, podoabe de aur şi haine scumpe, ca să poată dobândi ceea ce dorea.
Însă văduva nici darurile nu le primea, ci se lepăda de dânsul, ascunzând copila cu mai mare pază, ca să no mai vadă acel ostaş fărădelege. Iar odată văduva a zis către dânsul: „Eu am auzit că tu ai în ţara ta femeie şi copil”. Iar el, fiind biruit de dorul copilei şi neavând frică de Dumnezeu, a început a se jura şi a se blestema zicând că niciodată n-a avut femeie, ci voieşte a avea de soţie pe fiica ei şi a o face doamnă peste toată averea ce o are în patria lui. Iar văduva Sofia a crezut pe acest ostaş viclean pentru că se jura cu mii de jurăminte şi chema pe Dumnezeu ca martor că nu are femeie.
Atunci s-a plecat văduva spre rugămintea lui şi a voit să-i dea pe fiica sa Eufimia. Deci, ridicându-şi mâinile către Dumnezeu a zis: „Tu, Stăpâne, eşti Părintele orfanilor şi judecătorul văduvelor, caută cu milostivire spre zidirea Ta şi nu lăsa pe copila aceasta care se însoţeşte cu acest bărbat necunoscut. Nu trece cu vederea sărăcia mea şi nu mă lăsa pe mine fără de ajutor, pentru că nădăjduind spre purtarea Ta
de grijă, dau pe sărmana mea fiică acestui om străin şi pe Tine Te iau martor jurămintelor şi făgăduinţelor lui”.
Apoi copila a fost dată acelui got şi, săvârşindu-se nunta, trăiau în pace. Iar fiica a zămislit un fiu; dar mai înainte de a naşte s-au dus potrivnicii de la cetate, căci n-au putut s-o robească pentru că oastea grecească ce era înăuntru apăra bine zidurile ei, făcând mult război împotriva vrăjmaşilor. Iar mai vârtos se apăra cetatea cu rugăciunile Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.
Deci, ducându-se vrăjmaşii înapoi şi oastea grecească trebuia să se întoarcă într-ale sale. Atunci şi gotul se sârguia să se întoarcă în ţara sa, iar maica, tânguindu-se nemângâiată de despărţirea fiicei sale, voia să n-o dea gotului s-o ducă în pământ străin. Insă nu putea rupe legătura însoţirii ce era legată prin legea firii. Deci, voind vicleanul ginere să plece cu soţia, Sofia l-a luat pe el şi pe fiica ei şi i-a dus în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri, Gurie, Samona şi Aviv şi, aşezându-i înaintea sicriului lor, a zis către ginerele său: „Eu nu-ţi încredinţez pe fiica mea, dacă nu-mi vei da garanţi pe aceşti sfinţi care au pătimit pentru Hristos. Atinge-te dar de sfânta lor raclă şi jură că nu vei face nici un rău fiicei mele, ci o vei avea în dragostea ce i se cuvine şi în cinste”.
Gotul, crezând că acest lucru este uşor, îndată, fără sfială s-a atins de cinstitul sicriu al sfinţilor mucenici, zicând: „Din mâinile voastre, o, sfinţilor, primesc pe copila aceasta şi pe voi vă fac martori maicii sale, că nici un rău nu voi face soţiei mele, nici n-o voi mâhni niciodată, ci o voi păzi pe dânsa până la moartea mea”. Aşa vorbea gotul, ba încă se jura pe Dumnezeu, netemându-se că Domnul Dumnezeul izbândirilor va răsplăti lui după faptele sale şi după vicleşugul lui îl va pierde.
Iar maica, auzind jurământul ginerelui său, a strigat către sfinţii mucenici, zicând: „Vouă, după Dumnezeu, o, Sfinţilor Mucenici, vă încredinţez pe fiica mea şi prin voi o dau acestui străin”. Astfel rugându-se, s-au sărutat una pe alta cu dragoste şi s-au despărţit. Văduva Sofia s-a întors acasă, iar gotul şi Eufimia au plecat în calea lor. Apoi pe sluga pe care o aveau atunci pe lângă dânşii, a eliberat-o, ca să nu se descopere taina din casa ei.
După o cale atît de lungă, ajungând la patria gotului şi fiind aproape de casa lui, s-a repezit gotul asupra copilei ca un vrăjmaş cu mare răutate, uitând de dragostea cea faţă de dânsa şi de jurământul ce-l dăduse. A dezbrăcat de pe dânsa hainele cele scumpe şi podoabele cele de aur şi a îmbrăcat-o în haine proaste, ca pe o roabă şi, scoțând sabia, a îngrozit-o pe dânsa, zicând: „De vrei să fii vie, atunci când vei intra în casa mea, să nu spui nimănui nimic din cele ce s-au petrecut între noi, ci să zici că-mi eşti roabă; fiindcă eu am în casa mea femeie şi copil, iar tu să fii roaba femeii mele şi să te supui ei în toate. Iar de vei spune ei sau altcuiva din rudeniile mele că te-am luat pe tine de soţie, atunci sabia aceasta îndată o vei vedea pe grumazul tău şi vei muri cu amar”.
Astfel văzându-se copila înşelată şi batjocorită de acel barbar, auzind îngrozirea lui, s-a înspăimântat şi, fiindu-i frică, a zis către dânsul: „Oare aceasta este dragostea ta? Aceasta este împlinirea făgăduielilor tale? Acestea sunt jurămintele tale? Oare astfel ţi-a fost gândul, ca pe mine soţia ta, să mă faci roabă, eu care eram slobodă? Eu pentru tine am lăsat pe maica mea, rudenii şi patrie şi m-am lipit de tine cu dragoste nefăţarnică, crezând cuvintelor tale pe care le-ai întărit cu jurământ. Iar tu acum îmi răsplăteşti cu amar în locul dragostei mele şi în loc de bărbat şi soţ te-ai făcut vrăjmaş şi muncitor aducându-mă în pământ străin, ca să mă pierzi pe mine aici”.
Acestea zicând, şi-a ridicat mâinile şi ochii către cer, oftând din adâncul inimii şi tânguindu-se amar şi plângând, a strigat către Dumnezeu, zicând: „Dumnezeul părinţilor mei, vezi nevoia mea, auzi suspinul meu şi ia aminte la glasul rugăciunii mele. Vezi ce-mi face mie călcătorul de jurământ şi mă izbăveşte din toate răutăţile acestea cu rugăciunile sfinţilor tăi plăcuţi, care pentru Tine au pătimit. O, Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, pe voi vă chem acum, ajutaţi-mi mie celeia ce am căzut în neaşteptată nevoie; pentru că eu, nădăjduind spre voi, am mers după gotul acesta. Deci fiţi răzbunători asupra lui, iar pe mine izbăviţi-mă dintr-o nevoie ca aceasta”.
Astfel tânguindu-se ea cu amar şi rugându-se către Dumnezeu în taina inimii sale, a intrat în casa gotului. Iar femeia văzând pe copilă şi luînd aminte la frumuseţea ei, s-a tulburat de zavistie căci zicea că bărbatul ei a luat pe tânăra aceasta cu gând rău. Deci a întrebat pe bărbatul său, zicând: „Cine este fecioara aceasta şi de unde ai adus-o?”
Iar el a zis: „Am adus-o din Edesa, ca să-ţi fie ţie roabă”. Iar femeia a zis: „Frumuseţea feţei o arată a fi liberă, nu roabă”. Iar bărbatul a zis: „Deşi a fost liberă în pământul ei, precum faţa o arată, însă acum este roaba ta”. Iar Eufimia, de frică, neîndrăznind a zice ceva, tăcea şi se supunea femeii gotului, slujind ca o roabă doamnei sale, pentru că nu ştia ce să facă pentru a se izbăvi de primejdia ce o cuprinsese.
Acolo făcea slujbă ca o roabă şi, având pe sfinţii mucenici totdeauna în mintea sa, grăia către dânşii cu lacrimi: „Sârguiţi de ajutaţi-mi mie, roabei voastre, o, sfinţilor, sârguiţi-vă de mă miluiţi şi nu treceţi cu vederea batjocura şi înşelăciunea ce mi s-a făcut”. Iar stăpâna ei, având pizmă în inima sa, s-a făcut aspră şi cumplită spre copilă şi-i poruncea să facă lucrurile cele mai grele şi în multe feluri o muncea. Apoi mai cumplit decît toate era, că nu voia să vorbească cu dânsa niciodată şi nici tânăra nu ştia limba aceea, neputând să spună stăpânei sale nimic. Căci se temea de got ca să nu o omoare, dacă ar spune stăpânei sale ceva din cele privitoare la sine. Iar după puţină vreme femeia gotului a cunoscut că Eufimia este îngreuiată şi s-a aprins asupra ei cu mai multă pizmă şi mai cumplită mânie, poruncindu-i a face lucrurile cele mai aspre şi mai grele, vrând cu acest chip s-o omoare.
Împlinindu-se zilele, a născut un băiat care avea asemănarea gotului, tatăl adevărat al acelui prunc. Iar femeia gotului văzând copilul că după chip este asemenea bărbatului său, s-a umplut de nespusă mânie şi cugeta în ce chip să-l omoare. Şi a zis către bărbatul său: „În zadar te lepezi că n-ai cunoscut pe tânăra aceasta, pentru că iată, pruncul cel născut dintr-însa este adevărată dovadă; căci îţi seamănă ţie în toate”. Iar el iarăşi s-a lepădat, zicând: „Nu este adevărat, căci eu niciodată n-am cunoscut-o, iar tu ai stăpânire peste dânsa şi orice voieşti fă cu dânsa căci este roaba ta”. Atunci prea înrăutăţita femeie a pus în mintea sa gând să omoare pe copil cu otravă. Şi după puţină vreme a pregătit otravă de moarte, apoi a trimis pe maica copilului la lucru.
Rămânând copilul singur, femeia i-a turnat otrava cea de moarte în gura lui şi îndată a murit copilul. Întorcându-se maica de unde a fost trimisă, a văzut pe copil zăcând mort şi s-a umplut de negrăită jale, încît i se rupea inima de mare supărare pentru copil. Ea nu ştia care este pricina morţii copilului, pentru că nu fusese nimeni atunci în casă, când stăpâna sa a turnat otrava în gura copilului. Deci, privind maica pe fiul său, a văzut otrava curgând din gura lui şi şi-a adus aminte că stăpâna s-a lăudat odată asupra ei şi asupra copilului că îi va pierde pe dânşii cu moarte. Atunci a priceput că ea este pricina morţii copilului, însă tăcea neîndrăznind a zice ceva.
Şi luînd puţină pânză, a şters otrava care curgea din gura copilului şi a păstrat-o la sine, nespunând nimănui taina aceea; apoi a îngropat copilul. După cîteva zile gotul a chemat la ospăţ pe prietenii săi şi tânăra slujea la masă. Deci, când a venit vremea să dea paharul la stăpâna sa, vrând să cunoască dacă într- adevăr ea a omorît copilul ei cu otravă, a luat pânza aceea cu care ştersese gura copilului şi a înmuiat-o în ascuns în paharul cel cu băutură şi, scoțând-o, a stors-o iarăşi în pahar. Apoi a dat băutura aceea stăpânei sale. Aceasta, neştiind nimic, a băut din pahar şi astfel s-a întors durerea la capul ei, căci în acea noapte a murit repede femeia gotului, căzând în groapa pe care a săpat-o altuia.
Gotul, sculându-se a doua zi şi văzând pe femeia lui moartă, s-a spăimântat de moartea ei cea repede. Apoi s-a umplut toată casa de jale, adunându-se rudeniile, prietenii şi vecinii şi plângând pentru dânsa. După aceea, zidind mormânt frumos, a îngropat-o cu cinste şi trecând şapte zile de la moartea ei şi-au adus aminte rudeniile moartei de tânăra cea adusă din Edesa şi au zis: „Nu este altcineva pricina morţii rudei noastre decît numai roaba aceasta, căci ea totdeauna avea pizmă asupra ei”.
Deci s-au sculat toţi asupra Eufimiei şi voiau s-o dea ighemonului ca s-o bată şi s-o întrebe cum a omorît pe stăpâna sa. Dar nefiind atunci ighemonul acasă, cei fărădelege au făcut alt sfat şi au hotărît ca să îngroape pe Eufimia de vie, împreună cu cea moartă. Deci, descoperind mormântul celei moarte, au pus
pe tânără acolo, lângă trupul cel împuţit şi plin de viermi, ca să moară cu moarte negrăită, apoi au prăvălit o piatră mare peste mormânt şi au pus strajă. Cine va putea spune supărarea şi necazul ce avea atunci în mormânt tânăra aceea? Căci era cuprinsă de frică, de spaimă mare şi de plângere. Să-şi închipuiască cineva ce fel de frică şi nevoie are omul viu închis în mormânt, împreună cu un trup împuţit.
În acea strîmtoare fiind Eufimia, a strigat din mormânt către Dumnezeu în amărăciunea inimii sale, precum odinioară proorocul Iona în pântecele chitului şi se ruga, zicând: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Care Te odihneşti peste heruvimi şi vezi adâncurile; Tu vezi amărăciunea inimii mele şi strîmtorarea mea în acest mormânt întunecos şi împuţit. Tu ştii că pentru numele Tău am fost dată acestui got fără de lege, căci el, jurându-se cu numele Tău, m-a luat pe mine. Deci, miluieşte-mă pentru numele Tău Cel sfânt. Tu omori şi faci viu, pogori în iad şi ridici; deci izbăveşte-mă din această moarte amară şi mă scoate din acest mormânt ca din iad căci eşti puternic a scula şi pe cei morţi, cu cît mai vârtos pe mine cea vie, care sunt aproape de moarte; deci scoate-mă din porţile morţii. Miluieşte-mă, o, Stăpâne, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi Mucenici Gurie, Samona şi Aviv a căror vărsare a sîngelui şi moarte a lor ai primit-o ca pe o jertfă curată. O, Sfinţilor Mucenici, vrăjmaşul meu v-a pus garanţi maicii mele; deci miluiţi-mă pe mine, care pier cumplit”.
Astfel rugându-se în amărăciunea sufletului, iată s-au arătat trei bărbaţi purtători de lumină, strălucind ca trei luceferi, adică Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv. Şi îndată a pierit duhoarea care era în mormânt, iar Eufimia a mirosit frumoasă mireasmă care ieşea nu din trup, ci de la sfinţii mucenici cei ce se arătaseră. Sfinţii au zis către dânsa: „Îndrăzneşte, fiică, şi nu te teme; degrab vei dobândi mântuirea”. Acestea zicând sfinţii, s-a îndulcit inima Eufimiei de vederea cea prealuminată a sfinţilor şi de cuvintele lor cele mângâietoare. Apoi, umplându-se de bucurie, a adormit cu un somn dulce. Iar pe când dormea, a fost luată din mormânt, cu puterea cea nevăzută şi atotputernică a lui Dumnezeu şi într-un ceas a fost adusă în Edesa în biserica Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, unde a fost pusă lângă cinstitul lor mormânt. Şi era atunci noapte când a fost adusă Eufimia şi se săvârşea în biserică obişnuita cântare a Utreniei.
Deşteptându-se din somn, a văzut iarăşi pe Sfinţii Mucenici zicând către dânsa: „Bucură-te, fiică, şi cunoaşte unde eşti acum. Iată am împlinit ceea ce am făgăduit; mergi acum cu pace la maica ta”. Zicând acestea, s-au făcut nevăzuţi, iar tânăra sculându-se, lua seama unde este; căci cunoştea acum că nu este în mormânt. Apoi, văzând zidurile bisericii şi cinstita raclă a Sfinţilor Mucenici şi auzind cântarea clericilor, a cunoscut că este în Edesa în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri ai lui Hristos, Gurie, Samona şi Aviv.
Deci s-a umplut de negrăită bucurie şi veselie şi, cuprinzând cu dragoste racla Sfinţilor Mucenici, cu lacrimi a dat mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui pentru mila ce a făcut cu dânsa. Şi astfel grăia în mulţumirea sa: Dumnezeul nostru, în cer şi pe pământ, toate cîte a vrut a făcut. Trimis-a din cer şi m-a mântuit. Bine eşti cuvântat, Doamne, Cel ce mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Seara se va sălăşlui plângere şi dimineaţa bucurie.
Acestea şi multe altele zicând ea cu lacrimi de bucurie, preotul a auzit cuvintele şi plângerea ei. Apoi, apropiindu-se de dânsa, a întrebat-o: „Cine eşti tu şi pentru ce plângi aşa?” Iar ea, deschizându-şi gura, a început a-i spune lui toate cu de-amănuntul; cum a fost dată de maica sa gotului, în urma jurământului de lângă racla sfinţilor şi ce a pătimit de la acel călcător de jurământ; cum a fost închisă în mormânt şi cum, rugându-se ea, i s-au arătat Sfinţii Mucenici şi într-un ceas au adus-o pe ea din ţara goţilor în biserica aceasta. Iar preotul, auzind acestea, s-a spăimântat, mirându-se de puterea cea mare a lui Dumnezeu. Insă nu voia să creadă desăvârşit cele grăite şi a întrebat-o: „Cine este maica ta?” Apoi înştiințându-se că văduva Sofia este maica ei, a trimis îndată după dânsa, chemând-o să vină la biserică.
Sofia, neştiind nimic, a venit degrabă şi văzând pe fiica sa stând lângă cinstita raclă a sfinţilor mucenici, îmbrăcată în haine proaste, s-a spăimântat de o vedere ca aceea nenădăjduită; apoi s-au îmbrăţişat, plângând amândouă, încît nu puteau să vorbească vreun cuvânt. După aceea, nu degrabă potolindu-se de tânguirea lor cea cu lacrimi, a întrebat-o maica sa: „Cum ai venit aici, fiica mea preadulce şi pentru ce eşti îmbrăcată cu aceste haine întinate?” Iar ea a spus toate cu de-amănuntul cele ce a pătimit în pământ străin
de la acel bărbat viclean, cum ieri a fost îngropată în mormânt şi cum a fost scăpată cu preaslăvire şi a fost adusă aici, prin mijlocirea Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.
Auzind acestea, mama ei se topea cu inima de durere. Şi toţi cei ce se întâmplaseră acolo, ascultând cuvintele ce le spunea Eufimia, se minunau foarte şi preamăreau puterea lui Dumnezeu cea atotputernică şi mila Lui. Apoi mama ei, căzând înaintea raclei Sfinţilor Mucenici, înălţa mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu mare glas; şi toată ziua aceea a petrecut-o în biserică, rugându-se, mulţumind lui Dumnezeu şi cuprinzând racla sfinţilor mucenici cu dragoste şi cu osârdie. Iar seara târziu, luînd maica pe fiica sa, s-a dus cu bucurie la casa ei, lăudând pe Dumnezeu.
A doua zi a străbătut prin toată cetatea vestea despre acea minune. Şi s-au adunat de pretutindeni în casa văduvei rudeniile şi vecinii care se minunau de cele ce povestea copila Eufimia. Apoi toţi lăudau numele Domnului, propovăduindu-se ajutorul Sfinţilor Mucenici. De aici înainte Sofia a vieţuit împreună cu fiica ei cu plăcere de Dumnezeu, povestind tuturor puterea Lui, care se arătase lor cu milostivire. Şi Eufimia zicea: „Dreapta Domnului a făcut putere, dreapta Domnului m-a adus pe mine de la goţi la Edesa. Nu voi muri, ci voi fi vie şi voi povesti lucrurile Domnului”. Iar Dumnezeu a făcut izbândă acelui got călcător de jurământ în acest chip.
După cîţiva ani acel neam păgân, care şi mai înainte dăduse război asupra grecilor, unindu-se cu perşii, iarăşi s-a răsculat asupra ţinutului aceluia şi încerca să ia cetatea Edesa. Pentru aceea iarăşi a fost trimisă oastea grecească la Edesa spre apărarea cetăţii. Şi a venit împreună cu oastea aceea şi gotul cel mai sus pomenit, care cu vicleşug şi cu înşelăciune luase de la Sofia pe fiica ei, Eufimia. El nu ştia nimic de minunea ce se făcuse, căci socotea acum că Eufimia a murit în mormânt fiind închisă cu femeia sa cea moartă. El a venit la casa Sofiei ca la soacra sa, neruşinându-se. Dar ea, văzând că vine, a ascuns pe Eufimia în cămara cea mai dinăuntru şi l-a primit în casa sa ca pe un ginere al său, ca şi cum se bucura de venirea lui.
Apoi, adunându-şi rudeniile sale şi vecinii, a început înaintea lor a întreba pe got, zicând: „Cum aţi călătorit de aici şi cum s-a păzit fiica mea, fiind pe cale îngreuiată şi cum a născut? Căci multă mâhnire am avut pentru dânsa şi mă temeam să nu i se întâmple ceva de supărare, pe cale”. Iar el a răspuns: „Dumnezeu, cu rugăciunile tale, ne-a uşurat calea de am călătorit fără necaz şi fiica ta este sănătoasă şi a născut un băiat. Ea îţi trimite închinăciune prin mine şi de nu ne-ar fi fost fără de veste această plecare, apoi şi fiica ta ar fi venit la tine, împreună cu mine şi cu copilul, ca să te mângâi împreună cu dânsa. Dar va veni în altă vreme mai lesnicioasă”.
Sofia, auzind cuvintele acestea s-a aprins de dreaptă mânie faţă de cuvintele mincinoase ale acestui om rău şi a strigat tare, rupându-şi hainele şi zicând: „Înşelătorule, vicleanule şi ucigaşule! Ce ai făcut cu fiica mea?” Zicând acestea, a scos pe Eufimia din cămara cea dinăuntru şi a adus-o înaintea ucigaşului. Apoi a zis: „Oare cunoşti pe această tânără? Cine este aceasta? Ştii unde ai închis-o pe dânsa, călcătorule de jurământ? Cum ai dat-o morţii, nelegiuitule?” Iar el, auzind aceste cuvinte şi văzând pe Eufimia, s-a cutremurat şi a rămas fără de glas, nemaiputând a-şi deschide gura să grăiască vreun cuvânt; ci era ca un mort.
Atunci, rudeniile şi vecinii care se adunaseră acolo, l-au închis cu grijă într-o cameră şi au pus strajă la uşă. Iar Sofia împreună cu fiica sa, chemând un scriitor, au scris toate cele ce li s-au întâmplat, nelăsînd nimic nescris din acea minune. Apoi, mergând la fericitul Evloghie, episcopul acelei cetăţi, i-a dat acea scrisoare, spunându-i despre venirea vrăjmaşului şi vicleanului său ginere. Iar episcopul citind scrisoarea, îndată, luînd clerul său, a mers la voievodul care era peste oştile greceşti ce veniseră acolo. Şi a poruncit ca înaintea voievodului să se citească scrisoarea aceea, dată de văduva şi de fiica sa, în care era scrisă cu amănuntul minunea Sfinţilor Mucenici.
Voievodul, ascultând cu luare aminte, s-a spăimântat de acea minune preamărită şi toţi cei care erau împreună cu dânsul s-au umplut de frică. Apoi voievodul îndată a poruncit să aducă înaintea lui atît pe got, cît şi pe văduva Sofia împreună cu fiica sa Eufimia. Şi a poruncit ca să se citească iarăşi povestirea în
auzul tuturor, căci se adunase mulţime de popor în curtea voievodului, bărbaţi şi femei. Deci, voievodul a întrebat pe got dacă sunt adevărate cele scrise, iar gotul a răspuns că sunt adevărate şi nu este nici o minciună într-însele. Atunci voievodul a zis către dânsul: „Ucigaşule, ticălosule, cum nu te-ai temut de Dumnezeu, nici de judecata Lui cea înfricoşată? Cum nu te-ai înfricoşat de jurământul ce l-ai făcut lângă racla Sfinţilor Mucenici, pe care i-ai făcut garanţi şi martori ai făgăduinţei tale? Pentru ce n-ai miluit pe fecioara pe care ai înşelat-o cu vicleşugul tău? Deci primeşte vrednica pedeapsă pentru faptele tale!” Şi îndată a poruncit să-i taie capul cu sabia şi să ardă în foc trupul lui.
Dar iubitorul de Dumnezeu episcop a rugat mult pe voievod ca să nu piardă cu moarte pe got, ci să facă milă cu dânsul şi să-l lase viu, ca să preamărească minunile lui Dumnezeu. Iar voievodul a răspuns episcopului: „Mă tem a milui pe cel ce a făcut atîta răutate, ca să nu mânii pe Sfinţii Mucenici pe care i-a înşelat acest călcător de jurământ”. Deci, gotul a fost tăiat după porunca voievodului, iar pentru rugămintea episcopului, trupul lui n-a fost ars ci l-a îngropat în pământ; şi astfel a luat sfârşit acel om ticălos. Astfel, Dumnezeu Se preamărea întru sfinţii Săi, Căruia şi de la noi păcătoşii, să-I fie slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie