Pătimirea Sfîntului Mare Mucenic Teodor Tiron – 17 februarie

Pe vremea împăraţilor Maximilian şi Maximin, mare urgie se abătu asupra creştinilor. Aceşti cruzi împăraţi au trimis peste tot locul dregători cu suflet rău întru asuprirea celor ce mărturiseau pe Christos Domnul. Cei ce se lăsau de credinţă, erau încărcaţi de demnităţi şi onoruri, iar cei care se îndărătniceau a sluji pe Iisus, erau chinuiţi cu grele osânde şi daţi morţii.
Pe vremea aceea, trăia în cetatea Mialon, un creştin într-ascuns, chemat Teodor. Şi nu doar că îi era teamă să mărturisească pe faţă învăţătura lui Christos, ci fiindcă credea că încă nu-i pe voia lui Dumnezeu să facă această mărturisire. Şi el a ispitit această voie a Domnului astfel:
Mergând cu ceata în care era numărat şi el, spre a face pază în părţile răsăritului, a fost pus în fruntea ei pentru vrednicia şi vitejia care-l întovărăşeau peste tot locul şi în orice ceas al vieţii. Pentru aceasta i se mai zicea şi Tiron, ceea ce aceasta însemnează. Cetei acesteia i se zicea şi legiunea Mărgăriţilor, adică a celor tari şi puternici. În fruntea tuturor cetelor stătea generalul Vringa.
Aşa că au plecat din locurile lor spre răsărit, la locul numit Evhlita.
Aproape de locul acesta, se afla o pădure mare, în mijlocul căreia trăia un balaur grozav. Şi hiara aceasta era atât de fioroasă, că toată suflarea omenească plecase din locurile acelea, trăgându-se deoparte.
Sfântul Teodor vrând a cunoaşte dacă-i voia lui Dumnezeu cum s-a arătat mai sus, a purces singur în pădurea aceea şi a căutat să afle pe balaur. Avea cu sine arme. Şi era călare, dar zadarnic a căutat fiara, căci n-a aflat-o.
Ostenind, s-a dat jos de pe cal şi căutând să se odihnească puţin, a adormit.
Trecând pe acolo o femeie, Evsevia, şi văzându-l în primejdia aceea, s-a dus la el şi l-a deşteptat zicându-i:
— Oricine vei fi tu, tinere, te povăţuiesc ca repede să pleci din locurile acestea, oare n-ai auzit tu de-un balaur prea înfricoşat care vieţuieşte în această pădure?
Sfântul Teodor a privit spre ea, şi-a zis:
— Cine eşti tu?
Iar femeia i-a răspuns:
— Eu sunt Evsevia creştina şi ştiu cele ce-ţi spun. Şi noi am stat pe aici şi de frica fiarei am plecat.
Cu glas liniştit, sfântul Teodor i-a spus:
— Nu te teme, curând veţi scăpa de acest balaur, de vreme de Domnul nostru Iisus Christos va surpa puterea lui şi voi vă veţi întoarce iarăşi la ţarina voastră…
Şi aşa a încălecat din nou şi a pornit spre adâncul pădurii. De îndată s-a auzit şi şuierul năpraznic al jivinei. Venea cu mânie asupra călăreţului. Din ochi îi ieşea foc, iar din gură, şuiera peste fire de tare. Făcându-şi cruce, sfântul a călărit spre balaur, fără teamă. Ridicând suliţa, a trimis-o cu putere asupra fiarei. Suliţa a intrat, vâjâind, în cap şi l-a străpuns. De durere, balaurul a început a şuiera nemaiauzit, încolăcindu-şi coada şi zvârcolindu-se. S-a ridicat apoi într-o încordare mare, s-a învârtejit pe loc şi a murit.
Atunci sfântul s-a bucurat şi a cunoscut că e voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. De vreme ce-a biruit această fiară, nădăjduia să biruiască şi puterea diavolului, care-i fiara cea gândită.
După aceea, sfântul a mers la ceata sa.
Venind vremea ca ostaşii lui Vringa să jertfească idolilor, sfântul Teodor n-a vrut, ci a stătut în cortul său. Au cunoscut toţi atunci că el e creştin.
Aflând generalul Vringa despre aceasta, a adunat oastea şi a chemat de faţă pe Teodor, zicându-i:
—Pentru ce nu jertfeşti zeilor, Teodor? Umplându-se de Duhul Sfânt, Teodor a răspuns cu mare îndrăzneală:
— Eu cred în Christosul meu şi Lui îi jertfesc! Generalul l-a chemat din nou, şi Teodor iar i-a răspuns că el nu cunoaşte alt Dumnezeu decât pe Iisus.
Cunoscându-l ca pe un oştean plin de vrednicie şi de credinţă, Vringa a zis:
— Să-l lăsăm pe el câteva zile, ca să-şi aleagă cele de folos.
Sfântul Teodor a stătut vremea aceea în rugăciuni şi în laude pentru Domnul, iar noaptea a mers şi-a dat foc la templul idolesc.
A doua zi a fost adus în faţa judecăţii şi l-au întrebat:
— De ce în loc de jertfe, ai adus foc? Iar el a răspuns:
— Ca să vă dovedesc că nimic sunt idolii voştri, afară de lemn şi piatră, care pieritoare sunt…
Mâniindu-se judecătorul, a poruncit să-l bată, ameninţându-l:
— De nu te supui poruncilor împărăteşti, grele munci te aşteaptă, Teodore!
Sfântul l-a înfruntat, zicând:
— Nici de tine, nici de muncile tale nu am a mă teme, oricât ar fi ele de cumplite. Fă ce vrei, că eu ştiu ce cunună mă aşteaptă în ceruri.
Răcnind ca un leu, judecătorul a poruncit să fie aruncat în temniţa cea mai adâncă, pecetluind uşile, ca astfel să moară de foame acolo.
Stând astfel în întuneric, sfântul se hrănea cu duh sfânt, iar în noaptea aceea i s-a arătat chiar Domnul în mare slavă de lumină, zicându-i:
— Îndrăzneşte, Teodore, că Eu sunt cu tine. Şi sfântul a început a cânta, veselindu-se în Domnul, avtnd de jur împrejur o armată cântătoare de îngeri.
Alergând străjerii, au găsit uşa pecetluită şi privind pe ferestruie au văzut, cu uimire, un popor cu haine albe, cântând împreună cu sfântul Teodor.
De îndată, cu teamă au alergat la dregătorul Puplie al locului aceluia şi i-au spus ce-au văzut.
Dregătorul a purces singur, şi cercetând a văzut peceţile nevătămate şi a auzit cântarea dumnezeiască.
A poruncit atunci să vină ostaşi mulţi şi să înconjoare temniţa. A deschis pe urmă porţile, dar intrind înlăuntru, a găsit pe Teodor singur.
Frica şi cutremurul au căzut atunci asupra dregătorului, cum şi asupra ostaşilor lui.
A doua zi, sfântul a fost scos din nou la judecată, şi i-a spus lui judecătorul:
— Cel mai mare preot al zeilor noştri te fac, dacă le jertfeşti lor, şi cu laude te vestesc stăpânilor lumii.
Cătând spre cer şi închinându-se, sfântul a zis:
— Cu foc de-ai arde trupul meu, sau cu sabie de l-ai tăia, sau fiarelor de l-ai da spre mâncare, atâta vreme cât duhul meu este în mine, nu mă lepăd de numele Christosului meu.
Tiranul a poruncit, cu aspră mânie, să fie spânzurat pe lemn şi trupul să-i fie sfâşiat cu dinţi ascuţiţi de fier. Atunci s-au repezit asupra lui chinuitorii şi-au început a-i dezgoli oasele de carne. Dar fericitul Teodor nimic nu răspundea, ci cânta, zicând: „Voi binecuvânta pe Domnul în toată vremea, şi lauda Lui va fi pururi în gura mea…”
Mirându-se de atâta tărie, dregătorul i-a zis:
— Au nu ţi-e ruşine, ticălosule, să nădăjduieşti spre cel ce-a murit silnic, şi pentru dânsul să primeşti munca şi pedeapsa?
Sfântul i-a răspuns:
— Această necinste fie mie şi tuturor acelora ce cred în Domnul Christos…
Judecătorul rămânând pe gânduri a tăcut. Pe urmă, a zis cu putere lui Teodor:
— Spune: eşti cu noi sau cu Christosul tău? Sfântul a zis tare:
— Am fost sunt şi voi fi pururi cu Christosul meu. Fă ce voieşti!
Ridicându-se, judecătorul a rostit hotărîre de moarte asupra lui Teodor, zicând:
— Pe Teodor care nu s-a supus stăpânirii zeilor şi a crezut în Christos, îl osândesc să fie ars de viu!
Rostind aceasta, judecătorul a făcut semn slujitorilor să îndeplinească osânda.
În grabă au adus lemne şi vreascuri, pregătind focul.
Mai înainte de a fi dat morţii, sfântul a ridicat mâinile spre cer şi s-a rugat: „Doamne Iisuse Christoase, Fiul Tatălui ceresc, carele pentru a noastră mântuire te-ai pogorât din ceruri, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să rabd munci pentru sfânt numele Tău şi Te slăvesc că m-ai lăsat să fiu în pătimire asemenea Ţie, slăveşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”
Zicând acestea, sfântul s-a aruncat de bună voie în mijlocul focului, lăudând şi slăvind pe Dumnezeu.
Ca să slăvească pe robul Său, Dumnezeu a făcut din focul acela o singură văpaie care a înconjurat trupul sfântului, fără să-l vatăme câtuşi de puţin. Şi aşa sfântul şi-a încredinţat duhul său Domnului, ridicându-se la ceruri ca un fulger.
Pe urmă, creştina aceea Evsevia, care-l deşteptase în pădurea balaurului, a cumpărat pe preţ mare sfântele lui moaşte şi le-a dus în locurile sale, Evhaita, avându-le acolo întru tămăduirea bolnavilor, fie la trup, fie la suflet. Şi mulţi oameni depărtaţi, veneau în Evhaita să capete vindecare de la moaştele sfântului Teodor.
Dumnezeu a învrednicit apoi duhul acestui sfânt de o minune ca aceasta, pe care o vom povesti.
Venind la împărăţie nelegiuitul Julian, a prigonit foarte tare pe creştini. El şi-a adus aminte că în cea dintâi săptămână a postului mare creştinii postesc şi atunci a chemat la sine pe mai-marele cetăţii Constantinopolei şi i-a zis aşa:
— Vei porunci să nu se vândă în cetate alte bucate decât cele împărăteşti, pe care vei avea grija să le îmbibi cu sângele jertfelor. Şi aşa, creştinii vor jertfi zeilor cu sila şi ni se vor supune. Dar aceasta să se facă pe sub ascuns, ca nu cumva să afle nazarinenii.
De îndată porunca împăratului a fost îndeplinită.
Dar ochiul cel atoatevăzător al lui Dumnezeu poartă de grijă robilor săi şi îngenunche pe cei răi, îndepărtându-le meşteşugirile.
Întru aceasta, a trimis în vedenie pe mucenicul Său Teodor la Eudoxie, patriarhul Constantinopolului.
Înfăţişîndu-i-se, i-a spus:
— Scoală degrabă, adună turma lui Christos şi porunceşte-i ca nimeni să nu cumpere ceva din bucatele şi băuturile ce se vând în târg, căci toate sunt întinate cu sânge din jertfele idoleşti.
Patriarhul l-a întrebat:
— De nu vor cumpăra nimic, ce vor mânca?
— Să li se dea colivă.
— Ce este coliva?
„-Grâu fiert este ea, aşa precum se obişnuieşte în Evhaita.
—Dar tu cine eşti, sfinte al lui Dumnezeu?
—Sunt Teodor, mucenicul lui Christos, trimis de Dumnezeu să-ţi descopăr nelegiuirea împăratului Iulian. Mergi aşadar, şi fă cum ţi-am spus.
Zicând acestea, vedenia s-a şters.
Patriarhul s-a sculat de îndată şi a adunat toată obştea creştinească, i-a spus ce-a văzut şi ce-a auzit.
Au făcut aşadar colivă şi au mâncat, scăpând de uneltirea vrăjmaşului, iar toate bucatele împăratului au rămas şi s-au stricat, aruncându-le pe urmă în mare.
Şi aşa, împăratul Julian a rămas de ruşine, iar creştinii sfârşindu-se întâia săptămână a marelui post, au făcut în Sâmbăta aceea pomenirea sfântului mare mucenic Teodor cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstind pe robul Său cel sfânt.
De-atunci a rămas sfinţitul obicei ca dreptcredincioşii din toată lumea, în cea dintâi Sâmbătă din postul mare să facă pomenirea acestei sfinte minuni, cu colivă, cinstind pe marele mucenic Teodor, cel ce-a răbdat chinuri pentru Domnul Christos, căruia se cade toată slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I