Pătimirea Sfîntului Slăvitului Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă (23 aprilie)

Sceptrul împărăţiei Romei luîndu-l cu nevrednicie păgînul Diocleţian, foarte mult se silea la necurata slujbă idolească. El mai întîi cinstea pe Apolon vrăjitorul, ca şi cum i-ar fi fost mai înainte vestitor de cele ce vor să fie. Pentru că diavolul petrecînd în acel idol neînsufleţit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, cu minciună proorocind despre cele ce vor să fie, deşi niciodată nu se împlineau proorociile lui. Odată, întrebînd Diocleţian pe Apolon despre un lucru, diavolul i-a dat un răspuns ca acesta: „Nu pot cu adevărat, ca mai înainte să-ţi spun cele ce vor să fie, căci împiedicare îmi fac oamenii cei drepţi pe pămînt şi pentru aceea mint Tripoadele cele de farmece în capişti; pentru că drepţii sleiesc a noastră putere”. Deci, a întrebat Diocleţian pe slujitori: „Cine sînt drepţii aceia de pe pămînt, din pricina cărora zeul Apolon nu poate să proorocească?” Iar slujitorii i-au răspuns: „Creştinii de sub cer sînt drepţii aceia”. Aceasta auzind-o Diocleţian, s-a umplut de mînie şi de iuţime asupra creştinilor şi prigonirea cea de deasupra lor care abia încetase, a ridicat-o iarăşi. Şi îndată a trimis sabia sa prigoni-toare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor drepţi, nevinovaţi şi fără prihană, cu poruncă ucigătoare, în toate părţile stăpînirii sale. Şi puteai să vezi atunci închisorile barbarilor, tîlharilor şi ale făcătorilor de ruşine deşarte, însă erau pline de cei ce mărturiseau pe adevăratul Dumnezeu. Puteai să vezi felul caznelor celor mai înainte obişnuite, lepădîndu-se ca simple, iar altele noi şi mai cumplite aflîndu-se, prin care în toate zilele mulţimea creştinilor era schingiuită pretutindeni. Iar după ce în toate părţile şi mai ales dintre ale Răsăritului s-au adus la împărat multe scrisori pline de clevetiri asupra creştinilor, care îl înştiinţau că cei ce nu ţin porunca lui întru nimic, şi care se numesc creştini, numărul acelora este fără de sfîrşit; pentru că atîta s-au înmulţit, încît este de trebuinţă, ca ori să-i lase să petreacă în credinţă, ori cu război să se ridice asupra lor. Atunci împăratul a chemat de pretutindeni la sine în Nicomidia, pe antipaţi şi pe ighemonii săi la sfat, pe domni, pe boieri şi pe tot senatul său adunîndu-l; le-a descoperit mînia sa asupra creştinilor şi poruncea, ca fiecare să dea sfat la lucrul ce le era pus înainte. Deci, mulţi grăind multe, la sfîrşit singur tiranul a vărsat o otravă ca aceasta, că nimic nu este mai cinstit şi mai de bună trebuinţă decît să se cinstească zeii cei vechi părinteşti. Şi toţi învoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarăşi: „Dacă astfel toţi socotiţi şi pe aceasta cu osîrdie doriţi să o faceţi şi a mea dragoste mult se cinsteşte de voi, apoi sîrguiţi-vă cu totul să pierdeţi credinţa creştinească cea potrivnică zeilor noştri, din toată împărăţia noastră. Şi ca să puteţi mai cu înlesnire a săvîrşi aceasta, eu cu toate puterile voi ajuta vouă”. Deci, toţi au primit şi au lăudat acel cuvînt împărătesc. Însă Diocleţian şi senatul au voit, ca şi al doilea şi al treilea rînd să se adune la acelaşi sfat şi au înştiinţat poporul; după aceea au întărit ca neschimbată să fie porunca aceasta.
În acea vreme, în cetatea Romanilor era minunatul ostaş al lui Hristos, Sfîntul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de părinţi creştini vestiţi, din tinereţe învăţînd buna credinţă. Acela din copilăria sa a rămas
orfan de tată, sfîrşindu-se tatăl său prin muceniceasca nevoinţă pentru Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el în Palestina, căci de acolo era cu neamul şi avea acolo multe averi şi moşteniri. Iar după ce Gheorghe a ajuns la vîrstă desăvîrşită, fiind şi frumos la faţă, s-a arătat şi foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a rînduit în oaste şi s-a pus tribun peste ostaşii unei cete vestite. În acea boierie fiind, după ce şi-a arătat vitejia sa în războaie, s-a cinstit cu dregătoria de comit şi de voievod de către împăratul Diocleţian, mai înainte de a şti că este creştin, la douăzeci de ani ai vîrstei sale, după ce maica lui se sfîrşise întru Domnul. Şi cînd acel sfat tirănesc se săvîrşea spre pierderea creştinilor, Sfîntul Gheorghe era lîngă împăratul. Deci, în ziua dintîi, văzînd atîta pornire a păgînilor asupra creştinilor şi că sfatul lor cel nedrept nu poate de loc a se schimba, s-a chibzuit cu judecată, că acea vreme este potrivită mîntuirii. Şi îndată, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul şi hainele le-a împărţit săracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat şi celelalte averi pe care le avea în Palestina a hotărît să le împartă la cei ce n-au, iar pe robi să-i libereze. Şi în a treia zi, în care sfatul cel sîngeros al păgînului împărat şi al domnilor lui celor necuraţi, făcut cu nedreptate spre uciderea nevinovaţilor creştini, era să se întărească, Sfîntul Gheorghe, viteazul ostaş al lui Hristos, lepădînd toată frica omenească şi întărindu-se întru Unul Dumnezeu, avînd numai frica Lui în sine, a stat cu faţa luminată şi cu minte bărbătească în mijlocul adunării celei mari păgîneşti şi fără de lege şi unele ca acestea a început a le zice: „Pînă cînd, o, împărate şi voi domni şi sfetnici, care, fiind rînduiţi pentru îndreptarea legilor bune şi a judecăţilor celor drepte, porniţi mînia voastră asupra creştinilor şi înmulţiţi nebunia voastră, întărind hotărîrile cele fărădelege şi judecăţile cele nedrepte, dîndu-le asupra oamenilor nevinovaţi, care n-au făcut nimănui strîmbătate? Pentru ce îi prigoniţi şi chinuiţi pe creştini prin a voastră păgînătate silind pe aceia, care au învăţat a ţine bine sfînta credinţă? Pentru că idolii voştri nu sînt dumnezei. Deci, nu vă amăgiţi cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu şi Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El şi cu Duhul Lui Cel Sfînt toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoaşteţi adevărul şi să învăţaţi dreapta credinţă, ori pe cei ce ţin de adevăr şi de dreapta credinţă, nu-i tulburaţi cu nebunia voastră!” De nişte cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe şi de îndrăzneala lui cea neaşteptată minunîndu-se toţi, şi-au întors ochii către împărat vrînd să audă ce va răspunde la aceste vorbe. Iar împăratul, ca un ieşit din minţi sau ca un asurzit de tunet, şedea tăcînd, înăbuşind în sine pornirea de mînie. Apoi a făcut semn unuia din cei ce şedeau cu el, prieten al său, cu numele Magnenţie, cu dregătoria antipat, ca să răspundă lui Gheorghe. Iar Magnenţie, chemînd la sine mai aproape pe sfînt, i-a zis: „Cine te-a îndemnat la o atît de mare îndrăzneală şi grăire?” Răspuns-a sfîntul: „Adevărul!” Magnenţie i-a zis: „Care este adevărul acela?” Răspuns-a Gheorghe: „Adevărul este Însuşi Hristos, Cel prigonit de voi”. Zis-a Magnenţie: „Dar şi tu eşti creştin?” A răspuns Sfîntul Gheorghe: „Sînt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, şi spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr”. Cu aceste cuvinte ale sfîntului s-a pornit spre ceartă adunarea aceea, unii zicînd unele şi alţii altele, apoi se auzea un glas şi o strigare fără de rînduială, precum se obişnuieşte a se face într-o mulţime de popor păgîn. Atunci Diocleţian, poruncind prin vorbitori să fie tăcere, şi-a întors ochii spre sfînt şi, cunoscîndu-l, i-a zis astfel: „Eu şi mai înainte m-am minunat de bunul tău neam, o, Gheorghe! Sfatul tău şi vitejia judecînd-o a fi vrednică de cinste, te-am cinstit nu cu dregătorii mici; iar acum, deşi nu grăieşti spre folosul tău, însă eu iubind înţelepciunea şi bărbăţia care este în tine, cele de folos te sfătuiesc ca un tată şi te îndemn să nu te lipseşti de slava ostăşească şi de cinstea dregătoriei tale şi să nu-ţi dai floarea tinereţilor tale la munci, prin nesupunerea ta; ci să aduci jertfă zeilor, căci mai mare cinste vei lua de la noi”. Iar Sfîntul Gheorghe a răspuns: „O, de ai fi cunoscut, mai ales tu singur, împărate, prin mine, pe adevăratul Dumnezeu şi I-ai fi adus jertfă de laudă Lui, te-ar fi învrednicit împărăţiei celei mai bune şi fără de moarte, de vreme ce aceea de care acum te îndulceşti este o împărăţie nestatornică, deşartă şi degrab pieritoare. De aceea şi cele dintr-însa sînt vremelnice şi nimic nu folosesc pe cei ce le au. Deci, nimic din acelea nu poate să-mi slăbească buna mea credinţă către Dumnezeul meu şi nici un fel de chin nu-mi va îngrozi sufletul, nici îmi va clinti mintea”.
Acestea zicînd sfîntul, iar împăratul fiind cuprins cu totul de mînie şi nelăsîndu-l să-şi sfîrşească cuvintele, a poruncit celor înarmaţi, care stăteau înainte, să scoată din adunare cu suliţele pe Gheorghe şi să-l arunce în temniţă. Iar ostaşii, săvîrşind degrabă porunca lui, o suliţă atingîndu-se de trupul sfîntului, îndată fierul s-a făcut asemenea plumbului; pentru că s-a turtit ca plumbul, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele lui Dumnezeu. Ducînd ostaşii pe mucenic în temniţă, l-au întins la pămînt cu faţa în sus, bătîndu-l peste tălpile picioarelor, punîndu-i o piatră mare pe piept, căci astfel le poruncise tiranul. Iar sfîntul răbdînd, neîncetat înălţa mulţumire lui Dumnezeu, pînă în ziua următoare. Sosind ziua, împăratul iarăşi a chemat la cercetare pe mucenic şi văzîndu-l turtit de greutatea pietrei, l-a întrebat, zicînd: „Oare te-ai pocăit, Gheorghe, sau încă petreci în nesupunerea ta?” Iar sfîntul, avînd pieptul turtit de piatră, abea putea să grăiască şi i-a zis: „Dar oare într-atîta slăbănogire, o, împărate, mă socoteşti că am ajuns, ca pentru atît de mică suferinţă să-mi lepăd credinţa? Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decît eu fiind muncit”. Atunci Diocleţian a poruncit să aducă o roată mare de muncire, sub care erau aşternute scînduri, pline de fiare ascuţite şi înfipte în ele, asemenea unor săbii, ţepuşe şi cuţite; iar acele fiare erau unele drepte, iar altele strîmbe, după asemănarea undiţelor. Pe acea roată a poruncit să lege pe mucenic şi, întorcînd roata, să-i taie tot trupul cu acele fiare ascuţite, ce erau înfipte în acele scînduri sub roată. Aşa, fiind sfîntul muncit şi în bucăţi tăiat şi ca o trestie sfărîmîndu-se, răbda cu vitejie; şi mai întîi în munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescoţînd nici un suspin; ci ca unul ce doarme şi nu simte, astfel răbda. Iar împăratului, părîndu-i-se că mucenicul este mort, bucurîndu-se a lăudat pe zeii săi şi a strigat, zicînd: „Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat de nişte munci ca acestea?” Deci, a poruncit să-l dezlege de la roată, ca pe un mort, iar el s-a dus la capiştea lui Apolon. Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut tunet înfricoşat şi mulţi au auzit un glas de sus, zicînd: „Nu te teme, Gheorghe, căci sînt cu tine!” Apoi după puţin s-a făcut o strălucire mare şi neobişnuită şi s-a arătat îngerul în chip de tînăr preafrumos, stînd lîngă roată ca purtător de lumină, strălucind cu faţa şi, punînd mîna pe mucenic, i-a zis: „Bucură-te!” Şi nimeni nu îndrăznea să se apropie de roată şi de mucenic cît timp s-a văzut acolo cel ce se arătase. Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorît singur de pe roată, dezlegat de îngerul lui Dumnezeu şi tămăduit de răni; apoi stătea cu trupul sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi chemînd pe Domnul. Ostaşii, văzînd aceasta, au fost cuprinşi de spaimă mare şi nedumerire şi, alergînd, au spus împăratului, care era încă în capişte la săvîrşirea necuratei jertfe idoleşti, urmînd după ostaşi şi Sfîntul Gheorghe, care a stat înaintea împăratului în capişte. Văzîndu-l împăratul, întîi n-a crezut că este Gheorghe, ci i se părea că este altul care seamănă cu el. După aceea cei ce stăteau aproape de împărat, căutînd cu dinadinsul către mucenic, au cunoscut că este chiar Gheorghe, şi încă şi mucenicul singur a strigat cu mare glas: „Eu sînt Gheorghe”. Şi toţi s-au spăimîntat şi, nepricepînd, au tăcut multă vreme, iar doi dintre bărbaţi care erau acolo, cinstiţi cu dregătoria curţii, Anatolie şi Protoleon, fiind mai înainte învăţaţi în credinţa creştină, văzînd acea minune străină, s-au întărit desăvîrşit în credinţa lui Hristos şi au strigat, zicînd: „Unul este Dumnezeu mare şi adevărat! Dumnezeul creştinilor”. Şi îndată împăratul a poruncit ca să-i prindă şi fără de nici o cercetare să-i scoată afară din cetate şi să fie tăiaţi cu sabia. Şi mulţi au crezut atunci în Hristos, dar îşi tăinuiau credinţa, neîndrăznind să o mărturisească de frică.
Împărăteasa Alexandra, fiind încă în capişte şi văzînd acolo pe mucenic tămăduit prin minune şi auzind de arătarea îngerească, a cunoscut adevărul şi voind cu îndrăzneală să mărturisească pe Hristos, a oprit-o eparhul şi mai înainte de a şti împăratul, a poruncit să o ducă acasă. Iar făcătorul de rău Diocleţian, neputînd să facă nici un bine, a poruncit să-l arunce pe Sfîntul Gheorghe într-o groapă cu var nestins şi să-l lase acolo pînă a treia zi. Sfîntul, ducîndu-se acolo, se ruga către Domnul cu mare glas, zicînd: „Mîntuitorul celor necăjiţi, scăparea celor izgoniţi, nădejdea celor fără de nădejde, Doamne Dumnezeul meu, auzi rugăciunea robului Tău şi caută spre mine şi mă miluieşte. Izbăveşte-mă de meşteşugirile potrivnicului, şi-mi dă putere, ca pînă la sfîrşit, să păzesc neschimbată mărturisirea numelui Tău cel Sfînt. Nu mă lăsa, Stăpîne, pentru păcatele mele, ca să nu zică niciodată vrăjmaşii mei: „Unde este Dumnezeul lui?” Arată puterea Ta şi preamăreşte numele Tău în mine, netrebnicul robul Tău. Trimite pe îngerul Tău, 155
pe păzitorul nevredniciei mele, Cel ce ai prefăcut în rouă cuptorul Babilonului şi pe sfinţii Tăi tineri i-ai păzit nevătămaţi, Doamne, că bine eşti cuvîntat în veci. Amin”. Aşa rugîndu-se şi îngrădindu-şi tot trupul cu semnul Crucii, s-a pogorît în groapă, bucurîndu-se şi preaslăvind pe Dumnezeu. Iar slujitorii, scufundîndu-l legat, după poruncă, în varul cel nestins, s-au întors. A treia zi a poruncit împăratul să scoată oasele mucenicului din groapă, crezînd că a ars în var. Şi, ducîndu-se slujitorii, au săpat varul şi au găsit pe sfînt întreg, mai presus de nădejde, viu şi sănătos, stînd dezlegat, cu faţa luminată, cu mîinile întinse în sus şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine. Iar slujitorii şi poporul care erau lîngă el, se uimeau de spaimă şi de mirare şi într-un glas preamăreau pe Dumnezeul lui Gheorghe şi-L numeau mare! Aflînd despre aceasta Diocleţian, a poruncit să aducă îndată pe sfînt înaintea lui şi, preamult minunîndu-se, a zis: „De unde este în tine, Gheorghe, o putere ca aceasta şi cu ce fel de vrăji meşteşugeşti? Spune, pentru că mi se pare că tu, prin arătarea meşteşugului vrăjitoresc prefaci credinţa Celui răstignit în vrăjitorie, ca făcînd pe toţi să se minuneze de vrăjile tale, să te arăţi că eşti mare”. Sfîntul răspunse: „Eu aşteptam, o, împărate, ca tu să nu poţi nici a-ţi deschide gura spre hulirea Atotputernicului Dumnezeu, Căruia toate îi sînt cu putinţă şi cu minuni izbăveşte din primejdii pe cei ce nădăjduiesc spre El. Iar tu, fiind înşelat de diavol, ai alunecat într-o rătăcire şi o pierzare atît de adîncă, încît numeşti vrăji şi farmece minunile Dumnezeului meu cele văzute de ochii noştri; deci plîng de orbirea voastră, vă numesc ticăloşi şi vă judec nevrednici de răspunsul meu!” Atunci Diocleţian a poruncit să aducă nişte încălţăminte de fier care să aibă într-însele piroane lungi şi arzîndu-le, să-i încalţe amîndouă picioarele mucenicului, apoi bătîndu-l, să-l fugărească pînă la temniţă. Într-o încălţăminte ca aceea fugărit fiind mucenicul, tiranul îşi bătea joc, zicînd: „Cît de grabnic eşti, Gheorghe! Foarte repede alergi, Gheorghe!” Iar mucenicul fiind tîrît aşa de greu şi bătut cumplit, zicea către el: „Aleargă, Gheorghe, aleargă ca să ajungi, căci alergi aşa ca şi cum n-ai şti”. După aceea, chemînd pe Dumnezeu, grăia: „Caută din cer, Doamne, şi vezi osteneala mea. Auzi suspinul ticălosului Tău rob, că s-au înmulţit vrăjmaşii mei şi cu urîciune nedreaptă m-au urît, pentru numele Tău cel Sfînt. Deci Tu Însuţi mă vindecă, Stăpîne, că s-au tulburat oasele mele şi-mi dă răbdare pănă la sfîrşit ca să nu zică vreodată vrăjmaşul meu: „M-am întărit asupra lui””. Aşa se ruga Sfîntul Gheorghe, mergînd la temniţă, în care, fiind aruncat, slăbea cu trupul de răni, avînd picioarele foarte rănite. Însă cu duhul se întărea, pentru că toată ziua aceea şi toată noaptea nu înceta a înălţa mulţumiri şi rugăciuni lui Dumnezeu. Apoi s-a tămăduit de răni, cu ajutorul lui Dumnezeu, în acea noapte şi s-a făcut sănătos la picioare, precum şi la tot trupul. A doua zi l-au adus iarăşi în faţa împăratului, la locul de privelişte, unde era împreună cu împăratul toată suita. Văzînd împăratul că mucenicul merge bine, neşchiopătînd cu picioarele, ca şi cum n-ar fi avut nici o rană, cu mare mirare a zis către dînsul: „Ce este, Gheorghe, ţi-au plăcut încălţămintele?” Sfîntul răspunse: „Cu adevărat mi-au fost plăcute!” Împăratul zise: „Leapădă-ţi îndrăzneala şi fii blînd şi supus. Apoi, lepădînd meşteşugul vrăjitoresc, apropie-te şi jertfeşte milostivilor zei, ca să nu te lipseşti de viaţa aceasta dulce, prin chinurile cele grele”. Sfîntul Gheorghe răspunse: „Cît sînteţi de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiţi farmece şi vă mîndriţi cu înşelăciunea diavolească cea fără de ruşine”. Deci Diocleţian, căutînd cu ochi mînioşi şi răcnind cu glas sălbatec, a tăiat vorba mucenicului şi a poruncit celor ce stăteau înainte să bată peste grumaji pe sfînt, ca să se înveţe a nu ocărî pe împărat. Apoi a poruncit să-l bată cu vine de bou pînă ce trupul lui se va vedea plin de sînge.
Astfel, Sfîntul şi Marele Mucenic Gheorghe, fiind cumplit chinuit, nicidecum nu şi-a schimbat lumina feţii sale; lucru pentru care împăratul, mîniindu-se mult, zicea către cei ce erau împrejurul lui: „Cu adevărat, aceasta nu este putere şi bărbăţie în Gheorghe, ci un lucru de meşteşugire şi vrăjitoresc”. După aceea Magnenţie a zis către împărat: „Este aici un om iscusit în vrăjitorii cu numele Atanasie, căruia, dacă vei porunci să-l cheme, degrabă biruindu-se Gheorghe, se va supune poruncii tale”. Şi îndată, chemînd pe vrăjitorul acela, a stat înaintea împăratului şi a zis către dînsul Diocleţian: „Ceea ce a făcut aici necuratul Gheorghe, au văzut ochii tuturor celor ce stau de faţă şi cum le-a făcut acelea, ştiţi numai voi cei iscusiţi în acel meşteşug; deci, sau să-l biruieşti şi să-i strici vrăjitoriile lui şi nouă supus să ni-l faci, sau cu farmecele otrăvii degrabă să-l pierzi din viaţa aceasta; ca astfel, din meşteşugul care s-a învăţat, din acelaşi meşteşug să-şi ia moartea cea cuvenită lui; căci pentru aceea l-am lăsat să trăiască pînă acum”. Iar vrăjitorul a făgăduit că a doua zi va săvîrşi tot ce i s-a cerut să facă. Deci, împăratul, poruncind să păzească în temniţă pe mucenic, s-a sculat de la judecată. Iar sfîntul, intrînd în temniţă, chema pe Dumnezeu, zicînd: „Minunată fă, Doamne, mila Ta spre mine, îndreptează paşii mei spre mărturisirea Ta şi săvîrşeşte alergarea mea întru credinţa Ta; ca întru toţi să se preamărească numele Tău cel Preasfînt!” A doua zi iarăşi a şezut împăratul la judecată, la un loc mai înalt, în văzul tuturor. Şi a mers şi Atanasie vrăjitorul, mîndrindu-se întru a sa înţelepciune, ducînd împăratului şi tuturor celor ce stăteau de faţă oarecare lucruri fermecate în felurite vase. Şi a zis către împărat: „Să se aducă acum aici osînditul acela şi va vedea toată lucrarea zeilor noştri şi puterea farmecelor mele”. Şi luînd un vas a zis: „De voieşti, o, împărate, ca omul acela fără minte să te asculte întru toate, atunci să bea băutura aceasta”. Apoi iarăşi alt vas luînd, a zis: „Iar de voieşti împărăţia ta, să vezi moartea lui cea amară, pe aceasta să o bea”. Şi îndată din porunca împăratului, a fost adus Sfîntul Gheorghe înaintea lui la judecată. Şi a zis către dînsul, Diocleţian: „Acum se vor strica şi vor înceta toate vrăjile tale, Gheorghe!” Şi a poruncit cu sila să-l adape pe el cu băutură fermecată. Iar sfîntul bînd-o fără îndoire, stătea nevătămat, bucurîndu-se şi batjocorind acea înşelăciune idolească şi diavolească. Împăratul, înnebunind de mînie, a poruncit, ca şi cu cealaltă băutură plină de otravă de moarte, să-l adape cu sila. Iar sfîntul neaşteptînd ca să-l silească, a luat singur vasul de bunăvoie şi a băut otrava cea purtătoare de moarte; dar era fără nici o vătămare cu ajutorul darului lui Dumnezeu, fiind păzit de moarte. Şi s-a minunat împăratul cu toată suita; asemenea şi vrăjitorul Atanasie stătea ca ieşit din minţi, minunîndu-se şi nepricepîndu-se. Apoi, după un ceas, a zis împăratul către mucenic: „Pînă cînd, Gheorghe, ne faci a ne mira de faptele tale? Pînă cînd ne amăgeşti şi nu ne spui adevărul? Prin ce fel de meşteşugiri vrăjitoreşti nu bagi seamă de muncile ce-ţi aducem asupra ta, încît nici de adăparea cea purtătoare de moarte nu te-ai vătămat? Spune-mi cu adevărat toate, că voim să te ascultăm cu blîndeţe”. Atunci Fericitul Gheorghe a răspuns: „Să nu socoteşti, împărate, că noi cu scorniri omeneşti răbdăm schingiuiri, ci cu chemarea lui Hristos şi cu puterea Lui; pentru că, nădăjduind spre Dînsul, întru nimic socotim toate chinurile, după tainica Lui învăţătură”. Zis-a Diocleţian: „Care este tainica învăţătură a Hristosului Tău?” Sfîntul Gheorghe a răspuns: „Ştiind, de mai înainte, că a voastră răutate sporeşte spre mai rău, a învăţat pe slugile Sale să nu se teamă de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide, căci ni se spune că nici un fir de păr din capul nostru nu va pieri, iar de veţi bea ceva de moarte nu vă va vătăma. Şi acum ascultă, o, împărate; aceasta ne este nouă făgăduinţa cea nemincinoasă a Lui, pe care în scurt o voi arăta ţie: Cel ce crede în Mine, lucrurile pe care Eu le fac şi acela le va face. Zis-a Diocleţian: „Şi care lucruri ziceţi voi, că sînt ale Lui?” Răspuns-a sfîntul: „Pe orbi a-i lumina, pe cei stricaţi a-i curăţi, şchiopilor a le da umblare şi surzilor auzire; duhurile cele necurate a le izgoni, pe morţi a-i învia şi altele asemenea acestora. Acestea sînt lucrurile lui Hristos”. Împăratul, întorcîndu-se către Anastasie vrăjitorul, a zis: „Tu ce zici de acestea?” „Mă minunez cum, batjocorind blîndeţea ta, acesta grăieşte minciuni, nădăjduind că va scăpa din puternicele tale mîini. Pentru că noi, folosindu-ne de multe faceri de bine de la zeii cei fără de moarte în toate zilele, însă niciodată n-am văzut ca să învieze un mort. Iar acesta, nădăjduind spre un om mort şi ţinîndu-se de Dumnezeul Cel răstignit, Îl mărturiseşte fără ruşine, că Acela este făcător de lucruri mari. Şi deoarece înaintea noastră a tuturor a mărturisit aceasta, cum că Dumnezeul lui este făcător de nişte minuni ca acestea şi că cei ce cred în El au luat această nemincinoasă făgăduinţă, ca aceleaşi lucruri să le facă, pe care şi Acela le făcea, deci să învieze şi acesta un mort înaintea ta, împărate, şi înaintea noastră a tuturor şi atunci şi noi ne vom pleca Dumnezeului său, ca Unui mai puternic. Iată se vede nu departe de aici un mormînt, în care cu puţine zile mai înainte a fost pus un mort, pe care eu îl ştiu de cînd era viu; pe acela de-l va învia Gheorghe, cu adevărat ne va birui pe noi!”
Şi s-a minunat împăratul de un sfat ca acesta a lui Atanasie. Deci, era un mormînt mare, departe de divan ca la o jumătate de stadie pentru că se făcea judecata aceea în priveliştea ce era lîngă porţile cetăţii şi se vedea mormîntul acela din cetate. Că elinii aveau obicei ca nu în cetate, ci afară din cetate să-şi îngroape morţii lor. Deci, împăratul a poruncit mucenicului, ca spre arătarea puterii Dumnezeului său, să învie pe mortul acela. Iar Magnenţie antipatul a rugat pe împărat ca Gheorghe să fie dezlegat din legături. Şi fiind dezlegat, Magnenţiu a zis către dînsul: „Acum, Gheorghe, arată-ţi lucrurile cele minunate ale Dumnezeului tău şi pe toţi ne vei aduce la credinţa Lui”. A zis către el sfîntul: „Dumnezeul meu, Cel ce toate le-a făcut din cele ce nu erau, este puternic, ca prin mine robul Său să învie pe mortul acela. Însă voi, fiind întunecaţi la minte de înşelăciune, nu puteţi să cunoaşteţi adevărul. Dar pentru poporul acesta ce stă înainte, va face Domnul meu această minune pe care voi o cereţi; însă să nu socotiţi că este vrăjitorie. Iată vrăjitorul pe care l-aţi pus de faţă, înaintea voastră a tuturor a mărturisit adevărul, că nici o vrăjitorie, nici puterea vreunui zeu n-a putut cîndva să învie vreun mort. Iată înaintea tuturor celor ce stau împrejur şi în auzul tuturor voi chema pe Dumnezeul Meu”. Aceasta zicînd, şi-a plecat genunchii şi mult s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. După aceea, sculîndu-se, cu glas mare iarăşi s-a rugat, zicînd: „Dumnezeul veacurilor, Dumnezeul milelor, Dumnezeul tuturor puterilor şi Atotputernice, Cel ce nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, Doamne Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine smeritul robul Tău în ceasul acesta, Cel ce ai auzit pe Sfinţii Tăi Apostoli în tot locul, la toate muncile şi semnele, dă neamului acestuia viclean semnul cerut şi înviază mortul, care zace în mormînt, spre înfruntarea celor ce se leapădă de Tine şi spre slava Ta şi a Tatălui Tău şi a Preasfîntului Duh. Astfel, Stăpîne, arată celor ce stau înainte, că Tu eşti Unul Dumnezeu peste tot pămîn-tul, ca să Te cunoască pe Tine Domnul Cel Atotputernic şi cum că toate se supun voinţei Tale şi a Ta este slava în veci. Amin!” Iar cînd a zis „Amin”, îndată s-a făcut vuiet mare şi cutremur, încît toţi s-au spăimîntat foarte. Atunci acoperămîntul mormîn-tului a căzut la pămînt şi mormîntul deschizîndu-se, mortul s-a sculat viu şi a ieşit dinăuntru, privindu-l toţi, fiind îngroziţi de frică. Şi îndată s-a făcut ceartă mare în popor, căci mulţi se bucurau şi pe Hristos ca pe un Dumnezeu mare Îl lăudau. Iar împăratul şi cei împreună cu dînsul, umplîndu-se de spaimă şi de necredinţă, mai întîi ziceau că Gheorghe, fiind vrăjitor mare, nu pe un mort, ci pe un duh oarecare şi o nălucă a sculat din mormînt, spre amăgirea celor ce privesc. După aceea, cunoscînd că nu este nălucire, ci cu adevărat om înviat din morţi, care chema numele lui Hristos, alerga la Gheorghe şi de el se lipea, toţi erau întru nepricepere mare ca nişte ieşiţi din minte şi cu totul neştiind ce să facă, tăceau. Iar Atanasie, alergînd, a căzut la picioarele Sfîntului Gheorghe, mărturisind pe Hristos că este Dumnezeu Atotputernic şi rugînd pe mucenic ca să-i ierte greşelile cele făcute din neştiinţă. Iar după cîtăva vreme, Diocleţian poruncind să tacă poporul, a început a grăi astfel: „Oare vedeţi amăgire, o, bărbaţilor? Oare vedeţi răutatea şi vicleşugul vrăjitorilor acestora? Acest necurat Atanasie, ajutînd vrăjitorului celui de un obicei cu dînsul, nu i-a dat otravă aceluia să bea, ci nişte farmece ca să-i ajute spre amăgirea noastră şi pe un om viu, cu vrăjile lor l-au făcut că este mort, iar cu farmecele l-au sculat înaintea ochilor noştri, ca şi cum din morţi l-ar fi înviat”. Aceasta zicînd, a poruncit ca lui Atanasie şi omului celui înviat din morţi, fără întrebare să le taie capetele, iar pe Sfîntul Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, să-l ţină în temniţă şi în legături, pînă ce mai pe urmă va chibzui ce va face cu el. Iar Sfântul Gheorghe, intrînd în temniţă, se bucura cu duhul şi mulţumea lui Dumnezeu, zicînd: „Slavă Ţie, Stăpîne, că nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Mulţumesc Ţie, că-mi ajuţi în toate şi-mi arăţi mari faceri de bine în toate zilele, iar a mea nevrednicie cu darul Tău o împodobeşti. Învredniceşte-mă, Dumnezeule, Dumnezeul meu, ca mai degrabă să văd slava Ta, ruşinînd pe diavol pînă în sfîrşit!”
Şezînd Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe în temniţă, cei care crezuseră în Hristos, prin minunile făcute de dînsul, mergeau la el, dînd aur străjerilor şi căzînd la picioarele lui, erau povăţuiţi de dînsul la sfînta credinţă. Iar cîţi erau bolnavi primeau tămăduire de bolile lor, pentru că îi tămăduia prin chemarea numelui lui Hristos şi prin însemnarea Crucii, de aceea, mulţi mergeau la dînsul în temniţă. Între unii ca aceia era şi un bărbat, anume Glicherie, căruia i s-a întîmplat de a căzut un bou al lui din munte într-o vale şi i-a pierit boul. Dar auzind Glicherie despre sfînt, a alergat la dînsul, plîngînd după boul lui. Iar Sfîntul Gheorghe, zîmbind, a zis către dînsul: „Mergi, frate, şi bucură-te, căci Hristos al meu ţi-a înviat boul tău!”
Iar el, crezînd cu neîndoire în cuvintele mucenicului, s-a dus şi şi-a aflat boul viu, după spusele sfîntului. Deci, îndată s-a întors la mucenic şi în mijlocul cetăţii alergînd, cu mare glas striga: „Mare este cu adevărat Dumnezeul creştinilor!” Deci, prinzîndu-l pe acela ostaşii ce se întîmplaseră acolo, l-au înştiinţat pe împărat. Iar Diocleţian, umplîndu-se de mînie, nici n-a voit să-l vadă, ci a poruncit ca îndată să-i taie capul, afară din cetate. Iar Glicherie, bucurîndu-se, ca un chemat la ospăţ, alerga la moarte pentru Hristos, întrecînd pe ostaşi şi cu mare glas chema pe Hristos Dumnezeu, rugîndu-L, ca vărsarea sîngelui să o socotească lui în loc de Botez; şi astfel s-a sfîrşit. Atunci unul din dregători a înştiinţat pe împărat, că Gheorghe, şezînd în temniţă, tulbură poporul; pentru că pe mulţi întorcîndu-i de la zei, îi duce la Cel răstignit şi prin farmece face minuni şi toţi aleargă la el. Deci s-au sfătuit ca iarăşi să-l scoată la cercetare, şi de nu se va pocăi şi la zei de nu se va întoarce, la moarte să se osîndească degrabă. Iar împăratul, chemînd pe Magnenţie antipatul, a poruncit ca a doua zi să gătească loc de judecată lîngă capiştea lui Apolon ca de faţă cu poporul să cerceteze pe mucenic. În noaptea aceea, rugîndu-se Sfîntul Gheorghe în temniţă, a adormit puţin şi a văzut pe Domnul arătîndu-i-se în vis, Care cu a Sa mînă îl sprijinea şi, cuprinzîndu-l, îl săruta şi-i punea o cunună pe cap, zicîndu-i: „Nu te teme, ci îndrăzneşte! Căci, iată, împreună cu Mine te vei învrednici a împărăţi. Deci, nu slăbi, că degrabă venind la Mine, cele gătite ţie le vei primi!” Iar Sfîntul Gheorghe, deşteptîndu-se şi lui Dumnezeu cu bucurie mulţumind, a chemat la sine pe străjerul temniţei şi l-a rugat, zicînd: „Un dar cer de la tine, frate. Porunceşte să intre aici sluga mea, pentru că am să-i spun ceva”. Şi, poruncindu-i străjerul, a intrat sluga la el, pentru că stătea afară aproape de temniţă şi scria faptele sfîntului şi cuvintele lui, cu toată luarea aminte. Intrînd sluga, s-a închinat pînă la pămînt stăpînului său care şedea în legături şi, căzînd la pămînt lîngă picioarele lui, plîngea. Iar sfîntul l-a ridicat, poruncindu-i să se îmbărbăteze cu sufletul şi i-a spus vedenia sa, zicîndu-i: „Fiule, degrabă mă va chema Domnul la El. Iar tu, după chemarea mea din viaţa aceasta, să iei acest smerit trup al meu, împreună cu testamentul meu, pe care l-am scris mai înainte de nevoinţa mea şi să-l duci, ajutîndu-ţi Dumnezeu, în casa noastră din Palestina. Şi toate cele hotărîte de mine să le împlineşti şi să ai frica lui Dumnezeu şi credinţă neîndoită în Hristos”. El făgăduind că va împlini toate cele poruncite şi mult plîngînd, sfîntul l-a cuprins cu dragoste şi, dîndu-i sărutarea cea din urmă, l-a liberat cu pace. A doua zi răsărind soarele, a stat împăratul la judecată şi, punînd înainte pe sfîntul mucenic, a început a vorbi către dînsul cu blîndeţe şi, oprindu-şi mînia în sine, îi zicea: „Nu socoteşti, o, Gheorghe, că sînt plin de iubire de oameni şi de milă, răbdînd pînă la îndurare? Martori îmi sînt toţi zeii că îţi cruţ tinereţile tale, pentru frumuseţea ce înfloreşte în tine, pentru cunoştinţa şi pentru bărbăţia ta. Aş fi voit să te am părtaş al împărăţiei mele şi să fii al doilea cu cinstea, dacă ai fi voit să te întorci la zei. Spune, deci, ce gîndeşti despre aceasta?” Sfîntul Gheorghe răspunse: „Se cădea, o, împărate, ca mila ta cea atît de mare să o fi arătat de la început către mine, iar nu să te sălbăticeşti atît de mult asupra mea”. Împăratul ascultînd cu plăcere nişte cuvinte ca acestea ale mucenicului, i-a zis îndată: „De voieşti să te supui mie cu dragoste, ca unui tată, toate chinurile care le-ai suferit, ţi le voi răsplăti cu multe cinstiri”.
Grăit-a Sfîntul Gheorghe: „De voieşti, o, împărate, să intrăm acum înăuntrul capiştei, să vedem pe zeii cei cinstiţi de voi”. Împăratul sculîndu-se cu osîrdie şi cu bucurie, a mers în capiştea lui Apolon cu tot poporul, ducînd cu cinste şi pe Sfîntul Gheorghe împreună cu dînşii, iar poporul striga lăudînd pe împăratul, socotind puterea şi biruinţa zeilor lor. Apoi, intrînd şi făcîndu-se tăcere mare şi pregătind jertfă, toţi priveau spre mucenic, aşteptînd fără îndoială să aducă jertfă zeilor. Sfîntul, apropiindu-se de zeul Apolon şi întinzînd mîna către el, a întrebat pe cel neînsufleţit, ca pe un viu, zicînd: „Tu voieşti să primeşti jertfă de la mine ca un Dumnezeu?” Sfîntul, zicînd aceasta, şi-a făcut semnul Crucii, iar diavolul care locuia în idol a răspuns nişte cuvinte ca acestea: „Nu sînt Dumnezeu; şi nici unul asemenea mie nu este! Numai Unul este Dumnezeu; Acela pe care tu Îl propovăduieşti! Noi ne-am depărtat de îngerii cei ce-i slujesc Lui şi înşelăm pe oamenii cei stăpîniţi de zavistie”. Atunci sfîntul a zis către el: „Dar cum îndrăzniţi voi să staţi aici, venind eu, slujitorul adevăratului Dumnezeu?” Zicînd sfîntul acestea, un sunet şi glas de plîngere ieşea de la idoli, apoi deodată căzînd toţi la pămînt s-au sfărîmat. Atunci slujitorii şi mulţi din popor s-au pornit ca nişte turbaţi, cu multă mînie asupra sfîntului, bătîndu-l şi legîndu-l. Apoi strigau asupra împăratului: „Pierde pe vrăjitorul acesta, o, împărate! Pierde-l mai înainte de a ne pierde el pe noi!” Făcîndu-se o strigare şi o tulburare ca aceasta şi străbătînd vestea aceea prin toată cetatea, împărăteasa Alexandra, care pînă atunci avea ascunsă în sine credinţa în Hristos, neputînd s-o tăinuiască mai mult, a alergat într-un suflet acolo unde era Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, şi văzînd gîlceava poporului şi pe mucenic legat, privindu-l de departe şi neputînd să se apropie de dînsul din cauza mulţimii, a început a striga cu mare glas, zicînd: „Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi că Tu eşti Dumnezeul Cel Atotputernic!” După ce s-a liniştit puţin gîlceava poporului, Diocleţian a poruncit să-i aducă înainte pe mucenic şi fiind ca îndrăcit de mînia cea cumplită, a zis către sfîntul: „Oare astfel de mulţumire ai dat, pentru mila mea către tine, necuratule om? Oare aşa te-ai obişnuit a jertfi zeilor?” Sfîntul Gheorghe răspunse: „Aşa m-am deprins a cinsti pe zeii tăi, o, împărate nebun. Ruşinează-te dar de acum, de a-ţi pune nădejdea ta spre nişte zei ca aceştia, care nu pot să-şi ajute nici lor şi care nu rabdă nici venirea de faţă a robilor lui Hristos”. Zicînd acestea sfîntul, iată a venit împărăteasa în mijloc, mărturisind cu îndrăzneală înaintea tuturor pe Hristos, Dumnezeul adevărat; apoi căzînd la picioarele mucenicului, defăima nebunia tiranului, ocărînd pe zei şi blestemînd pe cei ce se închină lor. Iar împăratul se uimea, văzînd pe soţia sa cu o îndrăzneală atît de mare slăvind pe Hristos, defăimînd pe idoli şi căzînd la picioarele mucenicului. Apoi a zis către dînsa: „Ce-ţi este, Alexandro, că lipindu-te de vrăjitorul şi fermecătorul acesta, te lepezi de zei cu atîta neruşinare?” Ea s-a întors de la dînsul, nedîndu-i nici un răspuns. Atunci Diocleţian, umplîndu-se de mai multă mînie, n-a mai făcut multă cercetare despre Gheorghe, nici despre împărăteasă, ci îndată a hotărît pedeapsă de moarte pentru amîndoi, într-acest chip: „Gheorghe cel rău, care a mărturisit că este galileean şi a hulit mult asupra zeilor şi asupra mea, împreună cu Alexandra împărăteasa mea, care s-a amăgit de vrăjile lui şi cu asemenea nebunie a ocărît pe zei, poruncesc să fie tăiaţi cu sabia”. Atunci ostaşii cei rînduiţi pentru aceea, răpind pe mucenic legat, l-au dus afară din cetate, tîrînd împreună cu dînsul şi pe împărăteasa cea de bun neam, care, urmînd cu osîrdie, se ruga lui Dumnezeu în sine, mişcîndu-şi buzele şi privind adeseori spre cer. Apoi, ajungînd la un loc oarecare, împărătesei i-au slăbit puterile şi a cerut să şadă puţin. După aceea şi-a întors capul spre zid şi şi-a dat duhul în mîinile Domnului. Văzînd aceasta, Gheorghe, mucenicul lui Hristos, a preamărit pe Dumnezeu şi mergea cu mare bucurie, rugîndu-se Domnului, ca şi alergarea lui să se săvîrşească cu bine. Apoi, cînd s-a apropiat de locul cel hotărît, unde era să fie tăiat şi-a ridicat glasul şi se ruga în acest chip: „Bine eşti cuvîntat, Doamne, Dumnezeul meu, că n-ai veselit pe vrăjmaşii mei, ci ai izbăvit sufletul meu ca pe o pasăre din cursa vînătorilor! Auzi-mă şi acum, Stăpîne, şi stai înaintea robului Tău în ceasul acesta de la sfîrşit şi izbăveşte sufletul meu de meşteşugirile duhului celui din văzduh, al vrăjmaşului celui mare şi de duhurile cele necurate. Şi să nu le socoteşti păcatul celor ce au greşit înaintea mea, în neputinţa lor, ci iertare şi dragoste arată-le lor, ca şi aceia, cunoscîndu-Te, să cîştige parte din Împărăţia Ta, împreună cu aleşii Tăi. Primeşte şi sufletul meu, împreună cu cei ce bine Ţi-au plăcut în veac, trecînd cu vederea toate greşelile mele cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Adu-ţi aminte, Stăpîne, de cei ce cheamă numele Tău Cel cu mare cuviinţă, că binecuvîntat şi preamărit eşti în veci. Amin”.
Astfel rugîndu-se cu bucurie şi-a plecat capul sub sabie. Şi a fost tăiat în ziua de douăzeci şi trei a lunii Aprilie, săvîrşindu-şi bine mărturisirea, împlinindu-şi alergarea şi păzind credinţa fără de prihană, pentru care a şi luat cununa dreptăţii cea pregătită lui. Unele ca acestea sînt nevoinţele cele mari ale viteazului ostaş Gheorghe. Unele ca acestea sînt biruinţele lui asupra vrăjmaşilor. Deci, în acest chip nevoindu-se, s-a învrednicit cununii celei nestricăcioase şi veşnice. Cu ale cărui rugăciuni şi noi să ne învrednicim în partea drepţilor şi să stăm de-a dreapta sa, în ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.