PERIPRAVA sau cimitirul de Ia capăt de ţară

Periprava – o localitate rurală din ţinutul Dobrogei, ca atâtea altele înşirate de-a lungul malului drept al Canalului Chilia, care pe malul stâng avea localităţi româneşti furate de la români o dată cu Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei. Şesuri întinse cu ţinuturi băltoase, care acum erau supuse unui plan vast de irigare şi îndiguire, pentru a opri apele Dunării când se revărsa.
(Victor Corbuţ, Cetatea diavolului)Periprava – o localitate rurală din ţinutul Dobrogei, ca atâtea altele înşirate de-a lungul malului drept al Canalului Chilia, care pe malul stâng avea localităţi româneşti furate de la români o dată cu Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei. Şesuri întinse cu ţinuturi băltoase, care acum erau supuse unui plan vast de irigare şi îndiguire, pentru a opri apele Dunării când se revărsa.
(Victor Corbuţ, Cetatea diavolului)

„CASA ROŞIE”
Periprava este un mic sat dunărean aşezat la capătul ţării, aproape de vărsarea Dunării în mare. Acolo, la graniţa ţării, a fost la începutul anilor ’60 colonia de muncă pentru deţinuţii politici, locul unde au pătimit mii şi mii de întemniţaţi. Toţi oamenii Deltei ştiu de la bătrâni despre „cimitirul de preoţi” de la Periprava, cimitir pe care mintea fiecărui copil şi l-a imaginat în fel şi chip atunci când mama îi vorbea cu fior despre sclavii care mureau tăind stuf, cei mai mulţi dintre ei fiind, se spunea, preoţi şi doctori.

Furnicarul
Era o industrie extraordinară, erau cheltuieli enorme pentru paza acestor mii şi mii de deţinuţi… (Pr. Iustin Pârvu)

Colonia de muncă era situată la 2 km în afara satului şi avea o organizare internă de mic oraş, fiind un adevărat furnicar. Sute de oameni lucrau în administraţia închisorii, la „Casa Roşie”, cum îi spuneau sătenii.
De-a lungul unei străzi principale erau croite, de o parte şi de alta, mai multe artere secundare, fiecare având o destinaţie precisă. Astfel, era un şir de clădiri frumoase unde se găseau apartamentele ofiţerilor. Urmau dependinţele acestora, după care altă stradă cu locuinţele caraliilor, cu alte dependinţe. Apoi alte rânduri de clădiri cu magazine pentru cadre, şcoală pentru copiii ofiţerilor şi gardienilor, brutăria, atelierele, uzina electrică, grajdurile, birourile şi… clubul ofiţerilor, unde îşi adormeau conştiinţa cei puşi vremelnic să stăpânească peste vieţile altora.
Toate aceste investiţii uriaşe au fost făcute doar pentru a exploata forţa de muncă a deţinuţilor politici, de fapt pentru a extermina ultima rezistenţă a demnităţii româneşti.
Clădirile au fost proiectate de ingineri şi arhitecţi deţinuţi (între care inginerul Virgil Vlădescu şi arhitectul Enescu) şi ridicate cu munca de robi a miilor de deţinuţi. Părintele Iustin Pîrvu a făcut şi el parte, în mai multe rânduri, din echipele de construcţie de la Periprava, fiind specializat în construirea sobelor.

Robii de la Periprava
Munca în colonia Periprava se desfăşura pe cinci sectoare: Construcţii. Aici era o brigadă formată din specialişti în zidărie şi o sută de oameni. Se construiau case pentru paza coloniei şi noi barăci pentru deţinuţi.
Grădină. Pe malul Dunării se întindea grădina de zarzavat de 100 ha, unde lucra o brigadă de alţi o sută de deţinuţi. Aveau fericirea că puteau mânca o roşie sau o legumă la vremea culesului, bucurându-se de o pază mai umană din partea caraliilor. Nu aveau însă voie să ducă nimic în baracă celorlalţi deţinuţi.
Câmpul experimental. Aici lucrau mai puţini oameni, în jur de 20, conduşi de inginerul Constantin Pascu. Era la o distanţă de cel puţin 15 km de colonie, spre Sulina.
Cultura mare – în cadrul IAS-ului M.A.I. Aici lucrau miile de deţinuţi din Periprava. Aici a fost calvarul, deţinuţii având parte de o viaţă de iad. În spatele lor, caraliii, cu parul în mână, îi mânau ca pe vite la lucru. (Iarna, în locul acestor munci agricole era campania intensă de tăiat stuf, cu un regim de exterminare).
Atelierele din colonie. În interiorul lagărului erau mai multe ateliere: de cizmărie, croitorie, fierărie, tâmplărie, tapiţerie precum şi uzina electrică şi grajdurile.

În spatele coloniei, înspre Dunăre, erau câteva barăci din lut, unde erau îndesaţi în jur de o mie de deţinuţi. Mărimea unei barăci era de 15 pe 25 metri, iar în interior nu existau compartimentări, ci rânduri de paturi suprapuse în câte trei-patru etaje. În aceste condiţii, zăduful zilelor de vară din Deltă, sporit şi de căldura a sute de trupuri ce împărţeau aceeaşi baracă devenea o adevărată mucenicie.
Pe timpul sezonului de tăiat stuf, în aprigele luni de iarnă, deţinuţii dormeau în ceam, un bac cu pereţii de metal destinat transportului de mărfuri. Cum în această „burtă metalică” era întuneric deplin, neexistând instalaţie electrică, deţinuţii au inventat „licuricii”, un fel de candele primitive făcute din borcane de sticlă pe care plutea o bucată de surcea cu o feştilă. În străfundurile bacului, acele luminiţe firave imaginau un decor antic de catacombe creştine.
Veniţi seara târziu de la tăiatul stufului, unde de multe ori stăteau ziua întreagă în apă până dincolo de genunchi, „bandiţii” intrau uzi şi îngheţaţi în ceam să se culce. Un singur butoi cu motorină trebuia să încălzească în câteva ore interiorul bacului, în timp ce pereţii răsfrângeau gerul de afară amplificat. Peste noapte însă, sutele de trupuri chinuite de muncă emanau căldură şi sudoare, încât atunci când se dădea trezirea, la ora patru dimineaţa, deţinuţii porneau tot uzi la tăiatul stufului.
Şi aşa se scurgeau zilele unele după altele, încât nu mai căutam să marcăm trecerea timpului. Nu mai ştiam nici în ce zi a săptămânii suntem, nu ne preocupam nici de data calendaristică şi nici măcar de luna în care eram. Acţionam în mod mecanic, ca nişte roboţi. Eram o ceată halucinantă care împânzea lanul nesfârşit al stufului, iar la întoarcere coboram în adâncuri ca nişte şobolani, încercând să prindem un pic de odihnă. Eram o armată tăcută şi în rarele ocazii în care totuşi schimbam nişte cuvinte, o făceam cu glasul stins, ferindu-ne parcă de urechi indiscrete.
(Cătălin Ropală, Periprava – memorial din gulagul românesc)

Agricultură la Periprava
Aşa agricultură – să te ferească Dumnezeu! Dar o bogăţie în Deltă, de mi-a rămas în memorie. Ce frumuseţe! Ce calitate a pământului! Bogăţie peste tot!
Ajungeai la marginea locului de lucru şi trebuia să iei o postată de săpat, până ajungeai la ţintă, acolo unde era un om de-al lor. Pe om îl vedeai în zare, aşa, cam la 200-300 de metri. „Bandiţilor! Rândul şi omul! Rândul şi omul!”.
Se-nfierbânta soarele de nu puteai să stai cu picioarele în nisipul ăla, să te mişti. Era foarte obişnuit să se coacă ouă în nisip, era normal acolo. Caralii aşa şi făceau, coceau ouăle în nisip.
După ce terminai rândul, în capăt puneau un hârdău mare cu carne fiartă de cal. Acolo te aşteptau caraliii sălbatici, criminalii de drept comun, şi-ţi puneau polonicul în faţă. Dar când vedeai viţa aceea de carne cu spumă, ţi se întorceau toate pe dos. Venea hârdăul ăla cu carne adus zece kilometri cu căruţa cu boi, vă puteţi imagina, în fierberea aceea de soare, în căldură… Cum mai puteai să mănânci porcăria aceea? Nu mâncai, te mulţumeai cu 250 grame de pâine şi atât era. Apa pe care o beai era şi asta încropită, era apa de pe braţul Chilia.
Te spălai puţin aşa, pe mâini, sau dădeai pe ochi, că vânturile astea din Deltă te orbeau, îţi umpleau ochii de praf. Seara, când plecai de la lan şi veneai până la cabana aceea, la Periprava, nu ne mai recunoşteam unul pe altul. Murdari de praf, n-aveai unde să te speli. Şi aşa mergeai zi de zi, aşa stăteai noapte de noapte.
(Părintele Iustin Pârvu)
Interminabilele parcele de stuf de la Periprava, care se întindeau mult dincolo de cât puteai vedea cu ochii…

Canon de schimnic
Era într-o duminică, în una din acele dimineţi cu o fleşcăraie pe afară, cu zăpadă topită, cu noroi, aşa, ca-n civilizaţia românească şi ne-au pus de am făcut nişte culcări acolo, că nu se îndepliniseră normele. Şi eram frânţi.
Acum, era după masă. „Bandiţilor, aţi rămas tot bandiţi. Mă, care mai crede în Dumnezeu să iasă în faţă aicea!”. Eu eram într-o coadă. Mă strecor şi-mi fac loc să ies. Şi mă duc aşa, pleoştit. „Mă banditule, da’ tu ce-ai, mă, mai îndrăzneşti să spui că crezi în Dumnezeu, mă? Nu ţi-a mai ieşit din cap? Mă, care mai sunt, mă?”. Şi răspunde unul: „Păi, toţi din spatele dânsului suntem!”.
Şi iar vreo cinci sute de culcări, canon de schimnic, nu alta, prin bălţile acelea. Ne-au ţinut în frigul şi vântul ăla vreo patru ore, încât se uscase noroiul pe noi.
(Părintele Iustin Pârvu)

În iezerul îngheţat

Vreau să povestesc ce s-a întâmplat în 30 ianuarie 1962, ziua Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie şi Ioan. O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniforma vărgată specifică deţinuţilor, adică numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam fie că era o căldură de 40°, fie că era frig de -30°.
Era mijlocul iernii, ger cumplit. Autorităţile erau foarte ameninţătoare în acea dimineaţă când am ieşit în coloană către locul de muncă. Niciodată nu i-am văzut călare, dar atunci toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai.
Spre surprinderea noastră, cu mai puţin de 200 m înainte de a ajunge unde tăiam de obicei stuf pentru Germania, ei ne-au orientat într-o altă direcţie. Acolo se forma un lac de aproximativ 4-5 hectare şi în centrul acestui lac creştea un mănunchi de stuf, un mănunchi frumos, dens şi numeros. Şi, dragii mei, cum am ajuns acolo, fiecăruia dintre noi i s-a ordonat să intre în lac şi să aducă două mănunchiuri de stuf. Îmi amintesc că am întrebat: „Domnule, cum putem să intrăm direct în apă?! Nu suntem capabili să tăiem stuful acolo!”. Noi de obicei mergeam pe gheaţă şi tăiam – acesta era modul în care muncisem până atunci. „Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi nu intraţi toţi în apă, vă împuşcăm pe loc!”. Părintele Ilie Lăcătuşu a spus să intrăm, să executăm tot ce spun ăştia, pentru că au un gând diavolesc. Şi am intrat şi aşa am salvat situaţia, căci pericolul era mare.
Întâi am intrat până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la talie şi aşa am ajuns la locul unde trebuia să tăiem. Frigul a pătruns în corpuri. Toţi ne-am gândit la cei patruzeci de mucenici din lacul Sevastiei. E bine, ne gândeam, vom fi victorioşi!
Fiecare din noi şi-a făcut balotul şi s-a întors. Dar n-a fost de ajuns, ei voiau altul. Şi au început să apese pe trăgaci, ca să ne intimideze. Ne-am dus, am făcut alt balot şi apoi altul. Era aproximativ 12.30 când am terminat al treilea balot. Lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25 de grade. A fost o minune care ne-a adus cea mai mare bucurie. Şi atunci am spus că Părintele Lăcătuşu este un om deosebit.
Gardienii erau amărâţi, ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr.
Am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune.
Credeţi că aceşti ticăloşi au spus ceva? Când au văzut că după două-trei zile nici unul dintre noi nu se îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind, că „aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi: chiar şi Dumnezeu este cu ei”!…
(Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Pr. Iustin Pârvu)

Şi am ieşit, în ’64, cu regretul cel mai mare, privind în urmă. Mă uitam la bieţii mei fraţi de suferinţă, cum rămân ei acolo… Dar în două săptămâni au plecat şi ei. S-au golit toate celulele, tot furnicarul unei închisori. Şi a fost atâta tristeţe pe capul caraliilor, pe Securitate… Pentru caralii a fost cea mai mare lovitură, pentru că n-au mai avut posibilitatea unui trai bun şi de dezmăţ pe seama atâtor amar de deţinuţi în zona asta, a Deltei Dunării…
(Părintele Iustin Pârvu)

„Nenea Banditul”
Când munceam la construirea caselor pentru gardieni, ajungeam în contact cu familiile lor. Vedeam copii de toate vârstele şi mamele lor, care adesea ne priveau cu compătimire, dar nu puteau să ne fie de folos în nici un fel. Eram sub pază extrem de severă şi nu era voie să ni se adreseze nimeni din familiile lor decât prin gardieni.
Cum pentru noi era un singur termen de a fi cunoscuţi, acela de „bandit”, toţi din familiile gardienilor şi paznicilor ne cunoşteau sub acest nume.
Adesea copilaşii, care erau dornici de joacă şi de aventuri, veneau printre noi, când nu erau observaţi de părinţi sau se întâmpla să fie un paznic mai de omenie. Copilaşii ne priveau cum muncim şi mai veneau să se ataşeze de noi când duceam pământ, nisip sau cărămizi cu roabele.
Într-o zi, când veneam cu roaba goală de la locul unde descărcasem cărămizile, unul din aceşti copilaşi mi-a zis:
– Nene banditule, te rog, ia-mă şi pe mine în roabă!
Cu această amintire voi rămâne toată viaţa, revăzând faţa gingaşă a acelui copilaş, care nu-şi dădea seama de conţinutul şi sensul cuvântului cu care mi s-a adresat.
Şi „nenea banditul” l-a luat pe copilaş cu roaba, după care micuţul a mulţumit.
(Victor Corbuţ, Cetatea diavolului)

„Meşterul” Ionaş Plopeanu
Absolvent al Facultăţii de Drept, a fost arestat în 1948 pentru „activitate antirevoluţionară” şi condamnat la 15 ani muncă silnică. A trecut pe la Jilava şi Aiud, apoi a ajuns la Canal, unde s-a îmbolnăvit grav de TBC, fiind trimis la Târgu Ocna. De aici ajunge iar la Aiud, apoi în Deltă, la Periprava, unde regimul de viaţă inuman îi făcea pe deţinuţi să-şi amintească cu nostalgie de închisoarea Aiud ca de un fel de „acasă”.

Pe Ionaş l-am cunoscut în colonia 9 Culme, unde lucra în cariera termocentralei Ovidiu.
Era un om cu totul rupt de realitate, un antitalent înnăscut pentru orice muncă fizică, dar câtă bunătate, câtă nobleţe sufletească, câtă bună dispoziţie putea iradia! Era cu un permanent surâs pe buze, gata oricând să recite versuri sau să răspundă cu o glumă la cele mai crude întâmplări cu care zilnic eram confruntaţi.
Fiind de o constituţie fizică cam şubredă, Ionaş a fost sfătuit să treacă în brigada constructorilor, unde munca era mai uşoară. Dar ce meserie şi-ar fi putut alege Ionaş, care nu avea nici cea mai mică înclinaţie spre ceva practic? S-a aciuat pe lângă Radu Dimăncescu, care dădea rezultate spectaculoase fie ca zidar, fie ca sobar. În această nouă ipostază, Ionaş a construit o sobă în colonia Grind. Soba era chiar în locuinţa comandantului, iar realizarea ei s-a dovedit o adevărată catastrofă.
Soţia comandantului, o femeie bună la suflet, nu s-a plâns comandantului, ci a cerut să i se trimită „meşterul”. Ionaş povestea cu umor cum, ajuns la locul unde-şi construise „opera”, a găsit locuinţa invadată de fum, iar beneficiara lucrării, cu ochii plini de lacrimi, aştepta o minune pentru a o scoate din necaz. A fost trimis de urgenţă Radu Dimăncescu, care a remediat toată improvizaţia lui Ionaş.
(Cătălin Ropală, Periprava, memorial din gulagul românesc)

Moartea făcea parte din viaţa noastră

În sat, între anii 1956-1964, stingerea era obligatoriu la ora 21. La această oră, un miliţian cu un lămpaş făcea controlul, verificând toate uliţele satului, pentru că în vremea nopţii se săvârşeau pe ascuns lucrurile întunericului. Bătrânii îşi amintesc încă de scârţâitul căruţei ce trecea prin sat în puterea nopţii, ducând morţii din colonie spre a fi aruncaţi în diferite locuri şi acoperiţi de pământ şi uitare.
Nimeni nu mai ştie numărul celor morţi la Periprava. Osemintele lor se găsesc risipite sub digul construit de deţinuţi, ori în cimitirul de lângă gheţăria lagărului, ori în apele Dunării, căci, spune poetul, „arde ţara de morminte cum arde cerul de făclii”…

Un colţ din cimitirul satului Periprava este de câteva generaţii respectat cu sfinţenie, ca un loc în care se ştie că au fost îngropaţi o parte din cei morţi în colonie. O cruce simplă, înaltă, marchează acest loc unde nimeni nu tulbură odihna robilor.

Astăzi întreg teritoriul fostei colonii – cuprinzând şi vechile clădiri, precum şi mormintele neştiute ale martirilor – aparţine unui străin, urmând a fi transformat în staţiune agroturistică.

Moartea făcea parte din viaţa noastră.
O vedeam ca pe o izbăvire, căci este poarta spre viaţa de dincolo.
Cine ştie câte sute sau mii de trupuri ucise în chinuri se vor fi sfinţit, din voia Domnului, dar stau nedescoperite şi necinstite.
Să ştiţi că şi din această pricină ne bate Dumnezeu, pentru că nu recunoaştem jertfa!

(Pr. Iustin Pârvu despre colonia de la Periprava)

George Păun
Dumitru Oniga
Fără cercetare, fără judecată,
Cu un simplu ordin
Al ministrului de interne Drăghici
Au fost ridicaţi între baionete
Vreo trei mii de olteni,
Aduşi într-un lagăr din Deltă,
Ca să fie exterminaţi.
Şi n-au protestat
Nici Bertrand Russel, nici Sartre,
Nici alţii ca ei.
La început i-au pus să sape diguri
Sub lovituri de ciomege,
Batjocoriţi, înfometaţi.
Apoi a venit iarna
Şi am fost luaţi cu toţii de-a valma
Şi olteni, şi vechii deţinuţi politici,
Mânaţi în bălţile Deltei
Să recoltăm stuf.
Dormeam în nişte bacuri suprapuse,
Un fel de viermuială ca în iad.
Bătaia, foamea, teroarea au ajuns la paroxism
Şi oltenii au început să moară.
Ziua munceau şi îşi făceau norma,
Trudind până la ultima picătură de vlagă,
Seara se închinau, se culcau liniştiţi
Şi mureau.
Aici au fost cele mai mari realizări
La stuf şi la morţi, îi scoteau dimineaţa,
Biete schelete-nşirate,
îi despuiau de zdrenţe

ca să nu se piardă inventarul,

Îi legau într-un snop de stuf
Ce ţinea loc de sicriu
Şi îi îngropau în nisipul curat şi cristalin
Ca trupurile lor purificate de chinuri.
Pe unul din ei,
Un ţăran blând şi bun,
îl chema George Păun.
Avea vorbe cu tâlc
Şi ochi înţelept.

Într-o zi,
înainte de a muri
M-a chemat pentru o vorbă,
Aşa, un fel de uşurare
Pentru sufletul lui curat şi mare.
Mi-a povestit de livadă, de vite,
De nevastă, de copii,
De pământul pe care l-a muncit
Şi de care a fost jefuit,
De casa lui primitoare
Unde a găsit fiecare
Un cuvânt bun şi o bucată de pâine.
Apoi mi-a făcut semn să plec,
Se apropia îngerul Morţii
Şi voia să-l întâmpine singur.
M-am urcat în patul meu de sus
Iar ţăranul acela blând
A zâmbit amar şi s-a dus.
N-am mai văzut niciodată
Faţa unui mort atât de senină,
Atât de luminată.
Apoi în patul lui a fost adus alt ţăran
Care a murit peste vreo două zile.
Apoi alţii pe care nu-i mai ştiu,
Figuri resemnate de ceară
Care treceau ca nişte umbre tăcute
într-o lume ce-i scăpa de tortură,
De foame, de bâte, de ură.
Acum, vă rog pe voi,
Care veţi ajunge să citiţi aceste rânduri,
Să mergeţi în satele de pe lângă Olt,
Să vedeţi ce o fi făcut
Ţăranul blând,
Cu ochi de înţelept,
De a fost adus în lagărul acela blestemat
împreună cu vreo trei mii de olteni
Ca să fie înfometat, torturat, îngropat.
Poate o veţi găsi pe bătrâna lui nevastă
Care-l mai boceşte,
Poate veţi scrie o carte
Cu poze, tristă, amară
Şi plină de lumină
Ca faţa lui când a murit.
O carte cu rănile şi mormintele risipite
La capătul acela de ţară.

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin