Pomenirea celor adormiţi

De ce facem pomeniri pentru adormiţi? Au vreun efect?
Pentru un creştin ortodox, moartea înseamnă doar o trecere de la o viaţă la altă viaţă, sfârşitul şcolii vieţii veşnice şi al ostenelilor de fiecare zi. Numim adormiţi pe cei plecaţi dintre noi pentru că starea lor, până la Judecata de Apoi, este provizorie, asemenea somnului care desparte o zi de următoarea. Biserica e una, cerească şi pământească. Suntem toţi în legătură unii cu alţii, iar Dumnezeul nostru nu e al morţilor, ci al viilor, după cum atenţiona odinioară Iisus Hristos pe cei care nu credeau în nemurire şi viaţă veşnică. Dragostea noastră poate ajunge la ei prin legătura noastră cu Iisus Hristos, capul trupului Bisericii, ale cărui celule vii suntem toţi, cei vii şi cei adormiţi. Dragostea lui ne umple pe toţi, prin harul Duhului Sfânt, probleme pot apărea doar dacă legătura noastră cu Hristos, printr-o viaţă neimplicată în Biserică, se întrerupe. Atunci şi noi avem de suferit, şi cei pe care dorim să-i ajutăm prin rugăciune sau milostenii.
Ce şi cum se dă de pomană?
Orice, în oricare loc, când putem şi dorim: acasă la noi, pe stradă, într-o instituţie socială, sau la biserică. Şi o haină pe care nu o mai folosim, sau o pâine, dacă o dăm cuiva, de sufletul lui cutare pe care-l pomenim atunci, şi ni se răspunde cu „Bogdaproste”, adică „Dumnezeu să ierte”, ajunge la respectivul cu ocazia primei pomeni pe care o aducem la biserică să o sfinţim. Nu lucrul în sine trece graniţa morţii, ci dragostea dăruitorului şi recunoştinţa primitorului. Când însă trebuie săvârşită o slujbă de binecuvântare a pomenii, jertfa trebuie să îndeplinească nişte condiţii, deoarece se cheamă harul lui Dumnezeu asupra ei.
Cum trebuie să fie pomana care se sfinţeşte la biserică, la mormânt sau cu prilejul unui praznic?
Când e vorba de hrană, cum se obişnuieşte, fiind rod al dragostei noastre pentru cei adormiţi, pomana nu se prepară cu nervi şi ceartă. Ea se munceşte în familie sau cu ajutorul unor vecini ori prieteni, nu se cumpără pur şi simplu. Ingredientele să fie naturale, nu neaparat cu etichetă bio, dar cât mai curate şi nechimizate. Prin îngăduinţă, cine nu a putut să prepare, dar ţine morţiş să nu piardă prilejul respectiv, să aducă fructe, preferabil autohtone şi de sezon.
Orăşenii pot cumpăra vinul, dar să fie unul natural, din struguri; evident că pâinea de la un praznic se poate cumpăra, de asemenea şi sucul pentru copii, dar să fie natural. Dacă e prea scump, se prepară eventual o limonadă ori un ceai aromat.
Ce putem aduce la sfinţit ca pomană?
Hrană, dulciuri, haine, rechizite, jucării, electrocasnice (se are grijă să fie ceva nou, bun, de calitate), orice, să se ţină doar seama că ce binecuvântează preotul cu slujbă trebuie să îndeplinească nişte standarde. Ce nu se poate ridica la „Veşnica pomenire” ori stropi cu vin se binecuvintează la sfârşitul slujbei de preot şi se consideră ca făcând parte din pomană.
În aceste condiţii, praznicul poate conţine aperitiv?
Dacă ingredientele gustării sunt cumpărate, mai bine nu. Oricum, praznicele nu conţin în mod traditional aperitiv. Cine insistă, să aibă grijă ca tot ce nu poate fi binecuvântat de preot să fie adus la masă după terminarea slujbei.
Dacă totuşi din varii motive pun la sfinţit prăjituri, ciocolată, bomboane, colaci din comerţ, ce se întâmplă?
Prima oară cel puţin, preotul, prin pogorământ, probabil că nu-mi va spune nimic în public, dar după slujbă, mă va lua deoparte şi-mi va explica faptul că în Biserica sfinţeniei nu se poate sfinţi orice, îmi va pune în mână un pliant ca acesta, şi dacă voi repeta isprava, mă va atenţiona să dau deoparte ce nu respectă standardele dumnezeieşti ale Bisericii şi să le dau de pomană fără sfinţire. Problema va surveni dacă nu am adus nimic pregătit, nici măcar nişte fructe. Chiar şi la o înmormântare, în afară de gura lumii, nu mă obligă nimeni să pun pe năsălie lucruri de la brutărie sau de la supermarket.
Cine spune că nu se pot sfinţi bucatele cumpărate de la magazin? Scrie undeva?
Scrie să nu fie credinciosul îndărătnic şi să respecte cum consideră preotul jertfa, bună sau nu (Levitic 27: 12,14; Deuteronom 17: 12). Scrie că Dumnezeu osândeşte pe preoţii care Îi închină prinoase nevrednice (Maleahi 1: 6-10,13-14) şi din cauza felului în care îşi fac slujba cu nepăsare şi pentru bani, îi face pe aceia de nimic în ochii poporului (Maleahi 2: 7-9). Tot la profetul Maleahi este scris şi că
„blestemat este omul viclean în a cărui turmă se află dobitoc de parte bărbătească şi, făcând juruinţă, aduce Domnului jertfă un dobitoc cu meteahnă!” (1: 14). Dacă preotul este îngăduitor cu cel neştiutor şi-l primeşte cu dragoste, acela nu are voie să uite că bunătatea îndeamnă la pocăinţă (Romani 2: 4), nu la obrăznicire şi nesimţire. Nu au ce căuta înaintea Domnului produse de patiserie-cofetărie sau fast-food, prosoape care abia dacă absorb apa şi lumânări cu culoare şi miros de ceară, pe al căror ambalaj scrie „ornamentale”.
Trebuie să stau lângă pomană toată slujba, sau pot să vin doar la sfârşit?
Pomana reprezintă partea materială care se adaugă la slujbă, fără de care nu este primită. Dacă se face dimineaţa Sf. Liturghie, jertfa nesângeroasă a Fiului lui Dumnezeu întrupat, ne bucurăm că cea mai puternică rugăciune a Bisericii dă temei jertfei noastre, nu ne întristăm pentru jertfa de osteneală pe care o adăugăm şi care ajunge şi ea la cei adormiţi. Cine din varii motive trebuie să lase coliva şi să plece la serviciu ori altă obligaţie obiectivă, primeşte binecuvântare, dar altfel, jertfa noastră are de suferit. Nici preotul nu e orb, şi ca părinte ne va atrage atenţia la un moment dat.
Dau un pomelnic la începutul slujbei şi încă unul la parastas? Scriu ceva pe el?
Nu e neapărată nevoie, dacă scriu „colivă” pe el, preotul îl pune deoparte după ce l-a pomenit la Sf. Liturghie şi îl foloseşte şi la parastas. Dacă nu am menţionat, să nu ne supărăm dacă trebuie să scriem altul la pomenire.
Pot trece pe oricine în pomelnic?
Trecem doar ortodocşi. Sinucigaşii, sau cei care au murit hulind Biserica, ori refuzând prezenţa preotului, nu se trec în pomelnic. Ei intră în acel „cu tot neamul lor cel adormit” de la sfârşit. Dumnezeu ne ştie durerea, însă nu Îl supărăm trecându-i ostentativ în pomelnic. Mai putem să nu trecem în pomelnic la Sf. Liturghie, dar să-i menţionăm la parastas, pe cei care au murit în păcate grele de care nu au apucat să se pocăiască, deşi au avut o atitudine binevoitoare faţă de Biserică.

Pr. George Ovidiu Chiriţa