Pomenirea Cuviosului Părintele nostru Nestor, cronicar al Rusiei (27 octombrie)

 Toate lucrurile, dacă nu vor fi însemnate prin scris, cad în uitare şi în neştiinţă. Crearea lumii, de la Adam începătorul nostru, dacă n-ar fi fost scrisă în cărţile sale de Moise, cel de Dumnezeu insuflat, şi nu ne-ar fi fost lăsate nouă, pe toate acestea le-ar fi acoperit lungimea vremii ca un întuneric şi le-ar fi adus întru neştiinţă. Însă Dumnezeu, făcând pomenire de minunile Sale, când El voieşte, ne dă scriitori, ca cele însemnate de ei să fie citite şi să folosească urmaşilor. În acest chip, în anii mai de pe urmă, a arătat Domnul în pământul Rusiei, în sfânta mănăstire Pecerska, pe pururea pomenitul scriitor, Cuviosul părintele nostru Nestor, care ne-a luminat ochii spre folosul şi spre mulţumirea lui. Dumnezeu, făcându-ne cunoscut începutul şi întâia întemeiere a vieţii duhovniceşti a Rusiei. Nestor scrie despre întemeierea şi îndreptarea după rânduială a vieţii monahale în Rusia, rânduială sădită ca în Rai în sfânta mănăstire Pecerska. Nestor mai scrie şi despre duhovnicescul întemeietor al vieţii călugăreşti, Cuviosul Antonie cel cu adevărat sfânt şi despre ceilalţi, care i-au urmat lui, care au devenit cu duhul sfinţi ai mănăstirii Pecerska. Printre aceştia a fost şi acest scriitor vrednic de laudă, care a scris viaţa celor care au trăit cu sfântă cuviinţă şi nu numai cu condeiul pe hârtie, ci şi cu faptele, întocmai nevoitoare ca ale acelora, şi le-a păstrat în neprihănitul său suflet. Drept aceea s-a scris pe sine în cărţile vieţii veşnice, ca să audă şi el: bucuraţi-vă, că numele vostru este pomenit în Cer. Fericitul părintele nostru Nestor – după ce Cuviosul Antonie s-a liniştit în peşteră, iar Fericitul Teodosie a rânduit o mănăstire – a mers la dânşii, dorind sfântul şi îngerescul chip monahicesc, având vârsta numai de şaptesprezece ani. Atunci, nefiind încă monah, s-a deprins spre toată fapta bună cea călugărească, adică: curăţia trupului şi a sufletului, sărăcia de bunăvoie, adânca smerenie, ascultarea cea fără de împotrivire, postirea multă, rugăciunea neîncetată, privegherea de toată noaptea şi celelalte osteneli, întocmai ca îngerii şi prin acestea era cu totul următor vieţii Sfinţilor Antonie şi Teodosie ai mănăstirii Pecerska, cei dintâi începători. De la acea sfântă doime primea tânărul Nestor orice poruncă cu dragoste, precum pruncul primeşte laptele din pieptul maicii sale şi ca cerbul însetat de apa din două izvoare curgătoare, între dealuri şi peşteri, precum arată el în scrisoarea sa, că avea mare dragoste pentru acei cuvioşi întemeietori, nu cu cuvântul, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul, căci preamărea pe Dumnezeu în trupul şi în sufletul său, văzând faptele cele bune şi luminate ale celor doi mari luminători ai pământului rusesc. După cinstita moarte a celor doi cuvioşi părinţi, fericitul părintele nostru Nestor nu numai că a lăsat lumeştile lucruri, dar a şi luat îngerescul chip monahal, de la cuviosul Ştefan, egumenul mănăstirii Pecerska, iar după aceea a fost ridicat la treapta diaconiei. Învrednicindu-se de îndoita treaptă îngerească, cea monahală şi cea duhovnicească, din zi în zi îşi îndoia faptele bune, înăbuşindu-şi patimile trupeşti şi iubind adevărul, ca să nu fie nicidecum trupesc, ci cu totul duhovnicesc şi adevărat rob şi închinător al lui Dumnezeu, cunoscând bine ceea ce a zis Domnul: „Că Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină Lui, cu duhul şi cu adevărul se cade să I se închine”. Iar pe duhul cel supărător, în care nu este adevăr şi care nu se închină Domnului, îl biruia întotdeauna, mai ales prin smerenie nespusă, căci, pretutindeni smerindu-se pe sine, se socotea nevrednic şi plin de o mulţime de păcate. Fraţii, fiind îndemnaţi de Dumnezeu, au făcut sfat ca să dezgroape moaştele Cuviosului Teodosie şi să le mute din peşteră în sfânta biserică a mănăstirii Pecerska şi la această ascultare primul era fericitul Nestor. Şi cu mare credinţă şi cu rugăciune de toată noaptea ostenindu-se, pe acest mărgăritar de mult preţ al sfintei mănăstiri Pecerska, adică cinstitele moaşte ale Cuviosului Teodosie le-au dezgropat şi le-au scos înaintea peşterii. Nestor a fost singur văzător al minunilor celor mari, precum el însuşi a mărturisit.
El a vieţuit ani îndelungaţi, ostenindu-se cu lucrul scrierii de ani şi, de anii cei veşnici aducându-şi aminte, a bine plăcut Stăpânului anilor. Apoi s-a mutat la veşnicie către Dumnezeu, după ani vremelnici îndelungaţi, şi este aşezat în peşteră, unde şi până acum cinstitul său trup se odihneşte în făcătoarea de minuni nestricăciune, mărturisind că acest cuvios scriitor al vieţilor sfinţilor părinţi şi al anilor şi-a scris lui lăcaş de veci în ceruri şi este binecuvântat, căci a primit cununa lui Dumnezeu. Fie ca rugăciunile acestui cuviincios scriitor să ne ajute şi nouă a fi scrişi în cărţile vieţii lui Dumnezeu, ai Cărui ani nu se vor împuţina şi Căruia, cu Dumnezeul Tatăl şi cu făcătorul de viaţă Duh, I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, octombrie