Pomenirea Cuviosului Tit din Pecersca (27 februarie)

Cum se descoperă mânia lui Dumnezeu din cer asupra păgânătăţii oamenilor, asemenea şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, păzeşte inima şi înţelegerea, adică trupul şi sufletul omului celui ce caută pacea. Aceasta ne-a adeverit Tit fericitul prin descoperirea sa. Pentru că acesta, tunzându-se monah, petrecea în mănăstirea Pecersca, fiind cinstit cu rânduiala preoţiei. El a fost povăţuit la nevoinţele cele vrednice ale fericirii sfinţilor, întâmplându-se un lucru ca acesta: „Acest presbiter Tit avea un frate duhovnicesc, monah din aceeaşi mănăstire, anume Evagrie, cu rânduiala diacon, către care acest fericit presbiter Tit avea dragoste mare şi nefăţarnică, încât toţi se mirau de iubirea cea de un cuget şi curată a lor. Iar vrăjmaşul, urâtorul binelui, care s-a obişnuit a semăna neghină printre grâu, a semănat vrajbă între ei şi atît de mult i-a întunecat cu mânia şi cu ură, încât nici în faţă nu puteau să se vadă, ci cu totul s-au abătut unul de la altul. Căci pe când mergea unul din ei cu cădelniţa prin biserică, atunci celălalt fugea de tămâie. Iar când nu fugea, atunci îl trecea cu vederea, necăjindu-l. Şi au petrecut multă vreme întru întunericul păcatului, când aduceau dumnezeieştile daruri. Şi chiar au îndrăznit a se împărtăşi, neîmpăcându-se între ei, nici cerându-şi iertare, înarmându-i vrăjmaşul la aceasta. Iar fraţii, de multe ori îi rugau să se împace între ei, dar ei nici nu voiau să audă de aceasta. Dar odată, după rânduiala lui Dumnezeu, s-a întâmplat acestui fericit preot Tit de s-a îmbolnăvit cumplit şi acum era în deznădăjde de viaţă. Atunci a început a plânge cu amar al său păcat şi a trimis la diaconul Evagrie, cu multă umilinţă, zicându-i: „Iartă-mă frate, pentru Domnul, că te-am mâhnit cu mânia mea”. Iar acela nu numai că nu l-a iertat, dar l-a şi blestemat cu cuvinte aspre. Fraţii, văzând însă pe Tit murind, au tras pe Evagrie cu sila ca să se ierte cu fratele său. Iar bolnavul, văzând pe acela, îndată plecându-se, a căzut la picioarele lui, cu faţa la pământ, zicându-i cu lacrimi: „Iartă-mă, părinte, şi binecuvântează-mă”. Dar Evagrie, fiind nemilostiv şi fără de omenie, s-a întors de la fratele său şi aceste cuvinte cumplite a zis: „Niciodată nu voiesc să am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va să vie!”. Acestea zicând, s-a desprins din mâinile fraţilor şi îndată a căzut. Vrând să-l ridice fraţii, l-au găsit fără suflet şi nu putură nici mâinile să-i îndoaie, nici gura să-i strângă, nici ochii să-i închidă, ca la un mort de demult. Iar cel bolnav, adică fericitul Tit, în vremea aceea s-a sculat şi s-a însănătoşit, ca şi cum n-ar fi fost bolnav. Deci, pe toţi i-a luat spaima de o moarte năpraznică ca aceea şi de grabnica tămăduire a acestuia şi începură a întreba pe acest fericit preot cum sa făcut aceasta? Iar fericitul Tit i-a răspuns cu de-amănuntul toate cele descoperite lui: „Când boleam, fiind cumplit stăpânit de mânie, am văzut îngerii depărtaţi de mine şi plângând de pierderea sufletului meu, iar diavolii bucurându-se de mânia mea. Atunci am început a vă ruga pe voi ca, mergând la fratele, să cereţi iertare pentru mine. Iar când l-aţi adus la mine şi eu m-am închinat lui, iar el nu s-a întors la mine, atunci am văzut un înger nemilostiv, ţinând o suliţă de foc cu care a lovit pe acela care nu m-a iertat şi îndată a căzut mort; iar mie, acelaşi înger mi-a dat mâna, m-am sculat şi acum sunt sănătos”.
Fraţii, fiind înfricoşaţi, au plâns mult pe Evagrie cel mort şi-l îngropară având gura deschisă, ochii asemenea, iar mâinile întinse. Atunci ei începură a se feri de mânie, iertându-se între dânşii; iar dacă avea cineva asupra cuiva pâră, luau bine aminte din cercetarea aceasta la cuvintele Domnului: Tot cel ce se mânie asupra fratelui său în deşert, este vinovat judecăţii. Pe lângă acestea şi Sfântul Efrem a zis: „De s-ar întâmpla a muri cineva în vrajbă, nemilostivă judecată va afla unul ca acela”. Şi era atunci potrivite a grăi despre fraţii aceia: Pace multă celor ce iubesc legea Ta, Doamne. Dar mai ales acest fericit presbiter Tit, văzând că pentru cercarea păcii cu fratele a aflat pace la Dumnezeu, prin care s-a ferit din moartea cea trupească şi sufletească, de atunci nici nu gândea să mai aibă mânie. Ci, dezrădăcinând-o cu totul, a avut spre toţi fraţii dragostea cea după Dumnezeu, care niciodată nu cade, care este legătura desăvârşirii, ca o rădăcină a păcii. Adică dragostea cea din inimă curată, din bună ştiinţă şi din credinţă nefăţarnică, dragostea care îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte şi pe toate celelalte fapte bune le cuprinde, iar mai ales pe acestea: „Întrega înţelepciune, postirea şi rugăciunea cea de-a pururea”. Pentru că asculta acest fericit presbiter scriptura aceasta: „Fiţi cu mintea întreagă şi vă treziţi întru rugăciuni; iar mai înainte de toate unul spre altul să aveţi dragoste, căci dragostea acoperă mulţimea păcatelor”. Astfel a săvârşit pe lângă ale sale jertfe preoţeşti şi acel cuvânt hotărât de Evanghelie: „A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele este mai mult decât toate prinoasele şi jertfele”. Apoi a aflat şi pacea cea desăvârşită, încât nu putea a se mâhni, acoperindu-se cu dragostea cea desăvârşită şi zicând: „Nu este pace în oasele mele, de către faţa păcatelor mele”. Ci mai ales astfel era desăvârşită pacea acestui pustnic, încât s-au împlinit fără minciună cele zise de apostolul: „Nu este împărăţia lui Dumnezeu mâncarea şi băutura, ci dreptatea şi pacea”. Drept aceea cu ea şi la cer s-a aflat vrednic Tit cuviosul, pe care dorind-o după ostenelile cele mari, multe şi plăcute lui Dumnezeu, a adormit întru Domnul şi se odihneşte cu trupul cel nestricat în peştera cea plină de sfinţi, ca într-un cer de jos. Iar cu duhul, cel asemenea cu îngerii, în cerul cel de sus, la veşnica odihnă s-a înălţat, de mâinile îngerilor celor ce mai înainte s-au arătat lui. Căci acolo se bucură de el ca de cel ce era altădată păcătos, iar acum, cu Sfântă cuviinţă, s-a pocăit. Şi ce aude? Numai cele zise de Sfântul Pavel către Tit apostolul: „Ne-a mângîiat Dumnezeu prin venirea lui Tit”. Iar noi, bucurându-ne, ni se cade a răspunde către locuitorii cereşti din aceeaşi scriptură astfel: „Ne-am mângîiat de mângîierea voastră, iar mai mult ne-am bucurat de bucuria lui Tit, căci s-a odihnit duhul lui cu voi, toţi”. Cu ale căruia sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi, ca scăpând de mânie, iertare de păcate şi odihnă vremelnică şi veşnică să câştigăm, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeul dragostei şi al păcii, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, februarie