Pomenirea Sfântului şi fericitului Iacob de la Boroviţchi (23 octombrie)

Patria cea de jos a fericitului Iacob şi naşterea sa, unde şi din cine s-a născut, nu se ştie de noi, tăinuindu-se prin dumnezeiască voire; pentru aceea, ca să ştim cu încredinţare că sfinţii lui Dumnezeu nu caută patria cea de jos, ci pe cea de sus, nu cu seminţia neamului pământesc se laudă, ci se sârguiesc a fi într-o ceată cu locuitorii cei cereşti, se laudă nu cu tatăl cel trupesc, ci cu cel duhovnicesc, cu Bunul Dumnezeu Care este pretutindeni. Ştim că acest vrednic făcător de minuni, deşi a avut naştere trupească, a petrecut cu viaţă duhovnicească, arzând cu duhul şi slujind Domnului; deşi în trup material a fost, a avut mintea celor spirituali, adică a avut pe sfinţii îngeri împreună-vieţuitori şi împreunăvorbitori; deşi a locuit pe pământ, însă prin dumnezeiască vedenie stă înaintea lui Dumnezeu Care petrece în ceruri, făcându-se întru toateca o slugă a lui Dumnezeu, fiind credincios în răbdare multă, în necazuri, în primejdii, în nevoi, în ostenelii, în privegheri şi în posturi. Sfârşindu-şi alergarea vremelnicei vieţi, celei cu multe necazuri, sufletul lui cel drept, împodobit prin fapte bune ca o mireasmă, a fost dus de îngerii lui Dumnezeu în cămara Mântuitorului. Iar trupul cel cinstit creştineşte a fost pus în raclă şi, sosind vremea preamăririi sfântului, racla cu cinstitele lui moaşte au fost duse în stăpânirea Novgorodului, în apropiere de satul care se numea Boroviţchi, fiind purtate pe o bucată de gheaţă pe rîul ce curgea pe acolo, care se numea Nistea, plutind împotriva curentului apei către ţărmul Boroviţchiului. Aceasta s-a întîmplat cu dumnezeiască voie, în marţea săptămânii celei luminate. Oamenii care locuiau acolo, fiind cuprinşi de îndoială, nu au primit de la început moaştele făcătoare de minuni ale multplăcutului lui Dumnezeu, ci, nesuferindu-le şi legându-le cu funia, le-au dat înapoi pe rîu. Însă moaştele făcătoare de minuni iarăşi s-au întors la cei ce le-au lepădat, plutind către acelaşi loc. Dar nici aşa nu au putut oamenii care locuiau acolo să vină la cunoştinţa minunii care se făcuse, căci racla plutea cu moaştele împotriva curgerii rîului şi iarăşi au lepădat-o. Deci, s-au lipsit de comoara cea dată de Dumnezeu şi pe care ei n-o primeau. De vreme ce poporul care locuia acolo era simplu şi, nu din răutate, ci din neştiinţă făcea toate acestea, lesne li s-a iertat lor ceea ce făcuseră. Pentru aceasta, a treia oară plutind sfintele moaşte la locul ce s-a zis mai înainte, fericitul făcător de minuni s-a arătat în vis unor cinstiţi şi cucernici bărbaţi, zicându-le: „Pentru ce, dreptcredincioşilor, iubitori ai creştinătăţii, nu mă primiţi pe mine care sunt creştin în Hristos cu dreaptă credinţă? Oare pentru neştiinţa numelui meu? Dacă vă trebuie să-l ştiţi pe acesta, aflaţi că eu mă numesc Iacov, primitorul numelui lui Iacov, fratele Domnului”.
Aceste cuvinte auzindu-le în vedenie din fericita gură a cuviosului, îndată ce s-au sculat din somn, s-au umilit şi, spunându-le celorlalţi oameni, îndată au alergat cu mult popor la locul unde târâse cu îndrăzneală sfintele moaşte ale cuviosului Iacov, căutându-le cu dinadinsul iar când le-au aflat, s-au veselit. Apoi l-au scos cu cucernicie din apă la marginea rîului şi, punându-le în aceeaşi raclă cu cinste, au aşezat împrejurul ei copaci şi s-au dus de acolo. Preabunul Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a dat putere sfintelor lui moaşte de a face minuni, tămăduind multe neputinţe, lucrul pe care văzându-l oamenii, au dat mulţumire Preamilostivului Dumnezeu, Cel ce le-a trimis un doctor ca acesta, fără de plată. Iar pe cuviosul făcător de minuni şi tămăduitor de boli l-au cinstit şi, vrând să-l pună la loc de cinste, au mers la Prea Sfinţitul Teodosie, arhiepiscopul marelui Novgorod, şi i-au spus toate minunile care se făceau cu vrednică încredinţare. Iar el îndată a înştiinţat prin scrisoare pe Înalt Prea Sfinţitul Macarie, mitropolitul a toată Rusia şi, luînd sfat bun de la dânsul, degrabă a cercetat cu dinadinsul minunile sfântului de la cei ce câştigaseră tămăduiri de neputinţele lor. Dovedindu-se toate adevărate şi nemincinoase, a trimis pe Constantin, egumenul de la mănăstirea Naşterii Maicii Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, cu preoţi şi diaconi, în satul Boroviţchi, şi au mutat cu evlavie cinstitele şi de minuni făcătoarele moaşte ale sfântului şi dreptului Iacob, în biserica cea nouă a Pogorârii Sfântului. Moaştele au fos aşezate la uşa dinspre miazăzi a bisericii, în anul de la zidirea lumii 7053 (sau în anul 1545 după Hristos), în ziua a douăzeci şi treia a lunii octombrie. În acestă zi s-a hotărât să se prăznuiască pomenirea cea de peste an a fericitului de minuni făcător, întru slava Celui preamărit între sfinţi, a lui Iisus Hristos Dumnezeul, în veci. Amin.