Bunăvoința, deși poate fi interpretată de fiecare într-un mod sau altul, reprezintă o valoare larg acceptată ca pozitivă și necesară în relația cu sine, cu Dumnezeu și mai ales acolo unde se folosește mai cu seamă, în relația cu semenii.
În Biserică, bunăvoința constituie un element esențial, provenit din Sf. Treime și extins oamenilor. Atunci când există rea-voință sau este violentată ori abuzată bunăvoința membrilor Bisericii, avem de-a face cu o problemă gravă, denunțată de cei afectați în familiile lor, în public și pe canalele mediatice, de unde și nevoia de a trata problema bunăvoinței cu mai multă atenție, atât în manifestări, cât și în ceea ce privește regândirea unor mecanisme ale Bisericii în care bunăvoința nu a fost inclusă eficient și echilibrat, nici prea multă, nici prea puțină.
Bunăvoința provine din buna-credință, o altă valoare pe care și legile statului, pornind cu însăși constituția, o proclamă ca esențială în aplicarea lor. Buna-credință include o mentalitate corectă și o atitudine echilibrată a dorinței și motivației în ceea ce privește anumite bunuri, persoane sau principii. Din ea izvorăște bunăvoința, o stare specială a întregii ființe omenești care se traduce în gânduri, gesturi, cuvinte și acțiuni. Nu degeaba credința, nădejdea și dragostea sunt daruri dumnezeiești primite de toți creștinii la Botez, ele sunt sămânța sănătoasă care crește drept și rodnic pe pământul ființei omenești, pe măsură ce aceasta se curățește pe sine, ajutat tot de Dumnezeu. Ele alcătuiesc buna-credință din care purcede bunăvoința.
Să cercetăm bunăvoința dintre credincioși, clerici și credincioși, credincioși și clerici, pe baza felului în care ea funcționa în veacul apostolic, oglinda și standardul pentru epoca noastră.
Dumnezeu face totul prin Fiul, cu Duhul Sfânt Mângâietorul. Procedează astfel la creație (Fac. 1: 1-2), în istoria poporului evreu (Numeri 11: 23-29; I Rg. 3: 1; Zah. 4: 6), la întruparea și în viața Mântuitorului (Lc. 1: 35; Mt. 3: 16-17), și apoi în Biserică, până la sfârșitul veacurilor (Ioil 3: 1-2; FA 2: 4,17-21; Rom. 11: 17; Ef. 3: 11-21).
În Biserică, încercăm să implementăm și să trăim viața lui Dumnezeu (In 6: 27; Rom. 5: 9-21; 6: 22-23; Gal. 2: 20; Ef. 3: 11-21; 4: 18; I In. 5: 12,18,20). Aceasta înseamnă că între eșaloanele sale trebuie să existe bună-credință și bunăvoință. Buna-credință, în felul în care am definit-o mai înainte, ține de viața duhovnicească a fiecăruia, de aici nevoia ca dorința lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat ca oamenii credincioși să aibă puterea de a recunoaște și alege în diferitele slujiri bisericești pe cei mai bine-credincioși, pentru ca bunăvoința Lui să umple Biserica de harul Său, pe orizontală și verticală (Ieș. 34: 9; Ier. 31: 3; In. 1: 12-18; 17; Lc. 10: 21; Rom. 10: 1; Fil. 2: 13). Bunăvoința este deja o manifestare a bunei-credințe, de aici nevoia de continuă acordare, calibrare și îndreptare a sa în lucrarea Bisericii. Fiecare, din poziția și slujirea sa în marea familie a fraților și surorilor lui Hristos, se urmărește pe sine să aibă mereu bună-credință și să se manifeste cu maximă bunăvoință. Manifestarea, tocmai pentru că este vizibilă, este mai susceptibilă de a sminti, scandaliza, de a fi criticată, dar i se oferă astfel și mai multe prilejuri ca diferite persoane să ajute la însănătoșirea, echilibrarea și maximizarea ei.
Bunăvoința dintre creștini în general
Credincioșii sunt pietre vii în edificiul Bisericii (Ef. 2: 10,20-21), frați și surori în Hristos (Ef. 5: 1; Evr. 2: 11-13), prieteni ai Săi (In. 15: 13-15), și din iubire față de Dumnezeu se manifestă cu bunăvoință (Ef. 6: 7).
Credincioșilor se cere să se rabde unii pe alții, să se ajute, să se roage, să se iubească. Să aibă gândul lui Hristos, mentalitatea Lui (Fil. 2: 5), să facă totul din iubire și cu iubire (I In. 4: 8-12,16-19), să mulțumească în rugăciune, dar să și lupte cu această armă a bunăvoinței (Rom. 15: 30). Creștinii caută să prisosească în iubire, să facă totul cu bunăvoință, ca fapta lor să se integreze în undele lucrării dumnezeiești în Biserică (II Cor. 8: 9-10,12). Se ostenesc ei, dar de fapt harul lucrător într-înșii (I Cor. 15: 10). Îl cunosc pe Dumnezeu, dar de fapt El îi cunoaște mai bine (Gal. 4: 9). Sunt mlădițele altoite pe măslinul cel roditor al Bisericii, din ale cărui rădăcini dumnezeiești și din a cărui grăsime duhovnicească se hrănesc (Rom. 11: 17), de aici și risipa de energie, de bunăvoință pe care o fac, pentru ca Duhul să rodească însutit în ei (II Cor. 11-12).
Există și limitări, atitudini de precauție, rezervă, chiar frică de a ne apropia de unii frați (Gal. 6: 1; Iuda 23). Aceasta din cauza păcatelor lor grave și grele, care pun în pericol pe binevoitor, iar păcătosul se poate comporta ca un mistreț cu apucături ucigașe (Mt. 7: 6), sau poate să se folosească de ajutor pentru a îndrăzni pe mai departe în atitudinea lui de rea-credință (I Tim. 1: 19-20).
Bunăvoința nu se manifestă numai în mentalitate, atitudine și cuvânt, ci și în faptă (I In. 3: 18). Creștinii se ajută între ei cât de mult pot, de bunăvoie (II Cor. 8; 10-12), din dragoste de Dumnezeu și de chipul Său oglindit în aproapele lor (Prov. 14: 31; 19: 17; Mt. 25: 40; Ef. 4: 25; Gal. 4: 19), ca iubirea Lui să continue a izvorî în propria viață (I In. 4: 12-13), de la semeni câștigând doar dragoste manifestată în rugăciuni de mulțumire (II Cor. 9: 11-14). Fără fapte ale dragostei, iubirea frățească a creștinilor rămâne moartă (Iacov 2: 17) sau fanfaronadă goală (I Cor. 13: 1).
Preot George-Ovidiu Chiriţa