„România duhului”

O naţiune care nu-şi respectă trecutul şi obiceiurile creştine, un popor care-şi pierde credinţa şi nu cultivă iubirea faţă de moşie şi strămoşii săi este un popor condamnat la pieire. (Nicolae Iorga)
Incompatibilitatea organică dintre sufletul românesc şi „homo sovieticus”, ca şi avântul naţionalist care a însufleţit poporul după întregirea, la 1 decembrie 1918, a Rumâniei Mari, au creat în ţară un adevărat curent anticomunist, ce demasca faţa reală a bolşevismului – ateism, crimă, teroare- ascunsă sub lozincile de egalitate şi progres.

Primii care s-au manifestat organizat pentru a împiedica înstăpânirea comunismului la noi au fost studenţii. În faţa pericolului bolşevic, dar şi ca ripostă la politicianismul corupt şi depravat al vremii, tineretul român universitar s-a organizat într-o mişcare de afirmare a valorilor creştine şi naţionale, militând pentru o „Românie a duhului”, cum avea s-o numească Noica, o ţară în care credinţa, cinstea, munca şi demnitatea naţională să înlocuiască pseuduvalorile sociale ale vremii. Mişcarea a căpătat în scurt timp o mare amploare, polarizând oameni de toate categoriile sociale, între care şi renumite personalităţi intelectuale interbelice.

Tineretul nostru românesc, în bătaia curentelor contrarii ce vin dinspre Apusul fascist şi dinspre Răsăritul bolşevic, îşi dă un titlu nou: „studenţimea română creştină”. Calificativul de creştin apare astfel în viaţa universitară întâia dată acum, după război. Pentru tineretul nostru, Biserica nu mai e un simplu monument venerabil al trecutului, ci puterea învăluitoare care integrează acest tineret în fiinţa de totdeauna a neamului românesc.
Cum altfel s-ar putea explica fenomenul cu totul neobişnuit in viaţa universitară de până ieri, că studenţii aleargă la preot, pe care îl numesc „duhovnicul studenţimii”? Cum altfel s-ar putea explica fenomenul tot aşa de neobişnuit că în congresele generale, studenţimea din întreaga ţară cere înfiinţarea capelelor în sânul Universităţilor şi a mai cerut – lucru nemaiauzit! – alungarea profesorilor atei din învăţământul superior? Nu sunt acestea semnele fără greş ale unei renaşteri în spirit? Nu sunt acestea pietrele de hotar ale unei lumi noi, fundamental deosebită de România oficială de azi, pradă dezorientării şi cancerului francmasonic?”.
(Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos)
Aderarea masivă a tineretului la valul de rezistenţă naţionalist-creştină care a cuprins ţara la începutul anilor ’30 a creat o generaţie educată în spiritul credinţei şi al dragostei de neam şi ferită, prin aceasta, de ispita curentelor anarhiste aflate în plină efervescenţă în Europa. Pătrunsă de misiunea ei de apărare a valorilor româneşti tradiţionale, această generaţie a fost „piatra de poticnire” a politicii româneşti de dinainte şi de după al doilea Război Mondial, fiind prigonită, întemniţată şi martirizată sub trei regimuri: carlist, antonescian şi comunist.

În apărarea Crucii

Când în 1936 comuniştii spanioli, sprijiniţi de Moscova, au declanşat prigoana împotriva creştinismului în cadrul războiului civil din Spania, tineretul anticomunist român şi-a dat prinosul lui de jertfă în apărarea crucii.

Un grup de opt legionari români au plecat la sfârşitul anului 1936 în Spania însângerată, înrolându-se ca soldaţi în armata naţionalistă spaniolă condusă de generalul Franco. Doi dintre ei, Ion Moţa şi Vasile Marin, aveau să fie ucişi în luptă, pe 13 ianuarie 1937, la Majadahonda, devenind simbolul întregii Românii creştine anticomuniste.
Ca şi în Rusia, vandalismul antireligios s-a manifestat în Spania prin cruzimi nenumărate la adresa clericilor şi prin profanări odioase ale lăcaşurilor de cult. Conform statisticilor, în războiul civil au fost ucişi – adesea în mod bestial -12 episcopi, 4000 de preoţi, aproape 300 de călugăriţe şi peste 2000 de călugări. Mii de lăcaşuri de cult au fost arse sau dărâmate, icoanele şi statuile batjocorite, moaştele profanate.

Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele…

Fragment din scrisoarea lui Ion Moţa către familie, lăsată în păstrare profesorului Nae Ionescu cu rugămintea de a fi dată familiei în cazul morţii sale

Iubiţii şi prea mult încercaţii mei părinţi, Dumnezeu a vrut să fie aşa.

Durerea e mare, imensă, o ştiu. Şi mă cutremur de îngrijorare la găndul că aţi avea prea puţină putere să o suportaţi. Dar, iubiţii mei părinţi, căutaţi să vedeţi, alături de durerea voastră, toată frumuseţea faptei noastre: Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Nu e o mare binefacere sufletească pentru viaţa viitoare să fi căzut în apărarea lui Hristos? Astfel, pe lângă durere, nu se poate să nu simţiţi şi o mare înălţare sufletească. Dumnezeu să vă dea puterea de a purta suferinţa aceasta şi a o birui.

Eu aşa am inţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El! De ce să vă chinuiţi prea mult, când eu am sufletul mântuit, în Împărăţia lui Dumnezeu? Cât de liniştit aş fi eu să am încredinţarea aceasta, că veţi fi tari!

Şi iertaţi-mi, scumpii mei părinţi, tot zbuciumul pe care vi l-am adus în viaţă. Nu l-am adus decât din dragoste de Dumnezeu şi Neam, din inimă curată.

Vă îmbrăţişez acum cu tot sufletul meu.

Al vostru mult iubitor, Ionel.

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin