Sfânta Muceniţă Cecilia şi cei împreună cu dânsa, Sfinţii Mucenici Valerian, Tivurtie şi Maxim (22 noiembrie)

Sfânta fecioară Cecilia s-a născut în Roma din părinţi cinstiţi şi bogaţi. Apoi, auzind propovăduirea Sfintei Evanghelii, a crezut în Hristos; şi rănindu-se cu dragostea inimii către Dânsul, a pus în mintea sa ca să nu se mărite; ci curată să-şi păzească fecioria, închinând-o Mirelui Hristos Dumnezeu. Însă fără voia sa, părinţii au logodit-o cu un tânăr de bun neam, dar necredincios, anume Valerian, care în toate zilele o împodobea cu haine de mult preţ şi cu podoabe de aur. Iar ea pe dedesubtul hainelor de mult preţ purta o haină aspră de păr, iar în inimă purta pe Hristos şi neîncetat se ruga către Dânsul cu căldura Duhului; ca El, cu judecăţile pe care le ştie, să o păzească curată şi slobodă de legătura nunţii.
Deci, sosind ziua nunţii şi cântând organele muzicale, ea, oftând din inimă, în taină se ruga lui Dumnezeu, zicând: Fie inima mea fără prihană, întru îndreptările Tale, Doamne, ca să nu mă ruşinez. Şi îl ruga pe El cu sârguinţă şi cu multe lacrimi să-i trimită pe îngerul Său pentru păzirea fecioriei sale. Sosind noaptea şi fiind tinerii în casă, fecioara a zis către Valerian, mirele său: „Iubite, tinere, voiesc să-ţi descopăr o taină. Iată, precum mă vezi, eu am pe îngerul lui Dumnezeu care îmi păzeşte fecioria şi pe care tu nu-l vezi. De te vei atinge de mine, apoi îndată te va omorî, pentru că stă aici gata să mă apere, pe mine roaba Sa”.
Auzind acestea Valerian s-a temut căci, cu adevărat stă acolo îngerul nevăzut trimis din cer, ca să păzească pe mireasa lui Hristos de necurăţia necredinciosului tânăr. Atunci a început Valerian a ruga pe fecioară să-i arate şi lui îngerul ca să-l vadă. Fecioara a răspuns: „Tu eşti om care nu cunoşti pe Dumnezeul cel adevărat. Pentru aceasta dar, nu poţi să vezi pe îngerul lui Dumnezeu, până când nu te vei lepăda de necurăţia necredinţei tale”.
Atunci Valerian a întrebat-o: „Cum mă voi curăţi?” Fecioara a răspuns: „Este un bătrân cu numele Urban episcopul, acela ştie a curăţi cu Sfântul Botez pe cei necredincioşi şi mai înainte a-i pregăti pentru vederea îngerească. De voieşti să te cureţi şi să vezi pe îngerul lui Dumnezeu, apoi mergi la dânsul şi-i spune toate cele ce ai auzit de la mine. Apoi, după ce te va curăţi, să te întorci aici şi vei vedea îngerul şi tot ce vrei vei obţine de la dânsul”.
Valerian a zis: „Unde voi găsi pe bătrânul acela?” Fecioara a răspuns: „Mergi pe calea lui Apie. Acolo vei afla nişte săraci lângă cale şi zi către dânşii: „Cecilia m-a trimis la voi, ca să mă duceţi la bătrânul Urban, pentru că voieşte să-i spună lui o taină prin mine”. Deci, mergând Valerian, a aflat lângă calea lui Apie, după cuvântul logodnicei sale, nişte săraci care ştiau bine pe Sfânta Cecilia, pentru milostenia ce primeau de la dânsa. Aceia l-au dus la fericitul Urban episcopul, care se ascundea dinaintea chinuitorilor prin morminte, prin peşteri şi prin casele săracilor.
Atunci Urban, când i-a spus Valerian toate cuvintele sfintei fecioare, s-a umplut de mare bucurie şi, plecându-şi genunchii la pământ şi mâinile ridicându-le către cer, a zis cu lacrimi: „Au doar astfel este roaba ta Cecilia, Doamne Iisuse, care, ca o albină iubitoare de osteneală, aduce miere Bisericii Tale? Căci iată pe tânărul acesta l-a primit ca pe un leu în cămara sa, iar către mine l-a trimis ca pe un miel şi de n-ar fi crezut el învăţătura ei, n-ar fi venit la mine. Deci deschide, Doamne, inima lui, până la sfârşit ca să Te cunoască pe Tine adevăratul Dumnezeu, iar de satana şi de toate lucrurile lui să se lepede”.
Aşa rugându-se el, îndată s-a arătat un bătrân cinstit, îmbrăcat în veşminte albe ca zăpada şi avea în mâna sa o carte. Acela, stând înaintea lui Valerian, i-a deschis cartea ca să citească, iar Valerian înfricoşîndu-se de o vedenie ca aceasta, a căzut la pământ. Dar cinstitul bătrân care se arătase l-a ridicat şi i-a zis: „Citeşte, fiule, cele ce sunt scrise în această carte, ca să te învredniceşti a fi curăţat şi să-l vezi pe îngerul pe care a făgăduit logodnica ta a-l arăta ţie”. Privind Valerian pe carte, a văzut şi a citit aceste cuvinte scrise cu slove de aur: „Un Domn, o credinţă, un Botez; un Dumnezeu şi Părintele tuturor, Care este peste toţi şi prin toţi, şi întru noi toţi. Amin”.
Acestea citindu-le Valerian, i-a zis bătrânul care se arătase: „Oare crezi, fiule, că acestea sunt adevărate, sau încă te îndoieşti?” Iar Valerian a răspuns cu mare glas: „Cu adevărat nu este nimic sub cer mai vrednic de crezut decît aceasta”. Şi îndată, cel ce se arătase, s-a făcut nevăzut. Apoi fericitul episcop Urban a început cu cuvintele a învăţa din destul pe Valerian şi, botezându-l, l-a trimis la sfânta lui logodnică.
Întorcându-se Valerian, a aflat pe fecioară în casă, rugându-se, şi a văzut îngerul stând lângă dânsa cu mare strălucire şi frumuseţe nepovestită, ţinând în mâinile sale două cununi împletite din trandafiri roşii şi din crini albi, care împrăştiau bună mireasmă. O cunună a pus-o pe capul fecioarei, iar cealaltă pe capul lui Valerian, zicând: „Păziţi-vă cununile acestea cu inimă curată şi cu trup neîntinat, căci din raiul lui Dumnezeu vi le-am adus şi au puterea aceasta, că niciodată nu se veştejesc, nici îşi pierd buna mireasmă; şi nimeni nu poate să le vadă, fără numai cel ce iubeşte curăţia ca şi voi. Iar tu Valerian, de vreme ce te-ai învoit la sfatul curăţiei, pentru aceea m-a trimis Dumnezeu ca să mă arăt ţie, ca să primeşti orice vei cere de la El”.
Valerian, căzând în genunchi şi închinându-se, a zis: „Nimic nu-mi este mai iubit, în lumea aceasta, decît fratele meu Tivurtie; deci mă rog Domnului ca, precum pe mine, aşa şi pe fratele meu, izbăvindu-l de pierderea drăcească, să-l întoarcă spre Sine şi să ne dea nouă, amândurora, numele Său cel sfânt. Iar îngerul a zis către dânsul, cu faţa veselă: „Bineplăcută este Domnului cererea ta, şi-ţi va împlini dorinţa inimii tale; precum te-a mântuit pe tine prin această fecioară, aşa va mântui şi pe fratele tău Tivurtie, prin tine şi împreună cu dânsul vei intra la nevoinţa mucenicească”.
Acestea zicând, îngerul s-a făcut nevăzut. Iar fericitul Valerian, dimpreună cu sfânta fecioară, veselindu-se întru Hristos, se îndeletniceau cu vorbe folositoare de suflet. În acea vreme a intrat la dânşii Tivurtie, fratele lui Valerian şi a zis: „Mă minunez foarte că am mirosit aici o bună mireasmă de trandafiri şi de crini. De unde vine această mireasmă atît de plăcută prin care atît m-am îndulcit, încît mi se pare a fi cu totul înnoit? Iar Valerian a zis către dânsul: „Da, ai mirosit bună mireasmă, iubite frate, căci eu am rugat pe Dumnezeu pentru tine, ca şi tu să te învredniceşti cununii celei neveştejite şi să iubeşti pe Acela al Cărui sînge este roşu ca trandafirul, iar trupul alb cum e crinul”. Tivurtie a zis: „Oare în vis aud eu aceste cuvinte sau adevărat grăieşti, frate?”
Valerian a răspuns: „Până acum ca în somn am vieţuit, închinându-ne zeilor celor mincinoşi şi necuraţilor draci. Iar acum umblăm întru adevăr şi în darul lui Dumnezeu”. Tivurtie a zis: „Cine te-a învăţat pe tine acestea?” Iar Valerian a răspuns: „Îngerul lui Dumnezeu m-a învăţat, pe care şi tu vei putea să-l vezi, dacă te vei lepăda de închinăciunile idoleşti”. Tivurtie voia să vadă îngerul, dar Valerian îl sfătuia să creadă mai întâi într-Unul adevăratul Dumnezeu şi să primească Sfântul Botez şi după aceea să aştepte arătarea îngerească. Iar Sfânta fecioară Cecilia, deschizându-şi gura sa cea plină de dar, a început a-l învăţa sfânta credinţă, arătându-i înşelăciunea zeilor păgâni, celor mincinoşi, şi neputinţa idolilor celor fără de suflet, descoperindu-i puterea adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.
Atît de puternică a fost învăţătura sfintei fecioare de Dumnezeu înţelepţită, încît îndată s-a schimbat Tivurtie. Din necredincios, a devenit credincios şi a zis: „Cred că nu este alt Dumnezeu afară de Cel creştinesc, şi de acum înainte Acestuia voiesc a-I sluji”. Acestea auzindu-le fecioara, s-a umplut de multă bucurie, învățându-l cu mai multă sârguinţă şi spunându-i despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre minunile Lui, despre patima şi moartea cea de bunăvoie, pe care le-a luat pentru dragostea către neamul omenesc. Iar Tivurtie, ascultând nişte cuvinte ca acestea, se umilea cu inima şi se aprindea cu dragostea Domnului.
Văzând fecioara întru dânsul atîta credinţă arzătoare, a zis către el: „Dacă crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, apoi mergi împreună cu fratele tău la episcopul nostru creştinesc şi primeşte de la dânsul Sfântul Botez, prin care, curăţindu-te de păcate, te vei învrednici vederii îngereşti”. Iar Tivurtie, adresîndu-se către fratele său, a zis: „Către cine vrei să mă duci?” Valerian i-a răspuns: „Către Urban, omul lui Dumnezeu, vom merge. Acela este episcop creştinesc, om bătrân, înţelept şi drept, a cărui faţă este ca de înger, şi graiurile lui adevărate”. Iar Tivurtie a zis: „Dar despre acel Urban spui, de care am auzit că a fost osîndit la moarte de două ori? De vom merge la dânsul, apoi cei ce-l caută pe el să-l ucidă, şi pe noi ne vor ucide, aflându-ne la dânsul”.
La aceste cuvinte ale lui Tivurtie, răspunzând fecioara, a început a grăi despre viaţa cea veşnică şi neschimbată în veci, care este în cer, şi despre răsplătirea sfinţilor mucenici, pentru moartea pe care o au răbdat pentru Hristos. Atunci Tivurtie aprinzându-se cu dorire dumnezeiască, a zis: „Această viaţă de puţină vreme s-o iubească oamenii cei fără de minte, iar eu viaţa cea veşnică o iubesc. Deci, du-mă, frate, degrabă la episcopul Urban, ca să mă curăţească şi să mă facă părtaş al vieţii veşnice”.
Ducându-l fratele său la fericitul Urban, i-a vestit toate cele ce se făcuseră. Iar Urban s-a bucurat foarte mult de întoarcerea lui Tivurtie şi, primindu-l cu dragoste, l-a botezat şi l-a ţinut la sine şapte zile, până când l-a învăţat desăvârşit tainele sfintei credinţe. După botez s-a învrednicit Sfântul Tivurtie de atîta dar încît adesea vedea pe Sfinţii îngeri şi vorbea cu dânşii, şi toate cele ce le cerea de la Dumnezeu le primea. Şi multe minuni făcea, împreună cu fratele său, tămăduind pe cei bolnavi, şi îşi împărţea averile sale creştinilor săraci, orfanilor şi văduvelor. Pe cei de prin închisori îi răscumpăra şi îngropa trupurile sfinţilor mucenici cu cinste, care, pe vremea aceea erau omorîţi pentru Hristos.
Eparhul cetăţii, cu numele de Almah, auzind de toate acestea de la un om clevetitor, care cu porunca împăratului vărsa fără cruţare sîngele robilor lui Dumnezeu, chinuind şi omorând pe cei credincioşi, îndată a poruncit să prindă pe Tivurtie şi pe Valerian. Aducându-i înaintea sa, a zis: „Pentru ce ocărîţi neamul vostru cel bun şi îngropaţi pe aceia pe care împăraţii au poruncit a-i omorî pentru multe fărădelegi? Şi pentru ce împărţiţi averile voastre oamenilor celor lepădaţi? Sau doar şi voi în aceeaşi rătăcire cu dânşii sînteţi şi vreţi să fiţi ceea ce sunt ei?” Tivurtie a răspuns, ca cel ce era frate mai mare: „O! de ne-ar învrednici Dumnezeu şi pe noi să fim socotiţi în numărul robilor Lui, care au lepădat ceea ce se pare a fi şi nu este, şi au aflat ceea ce se pare a nu fi şi este”.
Eparhul l-a întrebat: „Ce este ceea ce zici tu că se pare a fi şi nu este? Nu pricep ce zici”. Iar Tivurtie i-a tâlcuit lui că toate cele de puţină vreme pe care le are lumea aceasta, apoi le arată şi le făgăduieşte a le da, acelea se par a fi, dar nu sînt, pentru că degrabă pier; iar viaţa ce va să fie se pare oamenilor, celor iubitori de lume, a nu fi, căci nu o văd; dar aceea este cu adevărat şi în veac neîncetat va fi, unde celor buni şi credincioşi multă răsplătire li se va da; iar cei răi şi necredincioşi vor avea parte de focul şi de chinul cel fără de sfârşit. Apoi eparhul, vorbind mai mult cu ei, îi auzea grăind despre sfânta credinţă şi despre lepădarea de lume şi alte înţelepte învăţături pe care el nevrând a le primi, poruncea să aducă jertfă zeilor.
Sfinţii neplecându-se la porunca eparhului, acesta a poruncit să bată cu toiage pe Valerian. Dar sfântul fiind bătut, bucurându-se zicea: „Iată vremea pe care foarte mult am dorit-o, iată praznicul şi ziua veseliei mele”. Iar eparhul striga: „Nu defăima pe zei şi pe zeiţe”. Apoi striga şi Sfântul Mucenic Valerian către popor, zicând: „Bărbaţi, cetăţeni ai Romei, vă rog să nu vă scoată pe voi de la adevăr aceste chinuri ale mele, ci fiţi tari, şi pe zeii cei de piatră şi de lemn sfărîmaţi-i, pentru că toţi cei ce se închină lor vor fi arşi în focul cel veşnic”.
După aceea s-a apropiat de eparhul lor un sfetnic cu numele Tarvinie, şi i-a zis în taină: „De nu vei pierde degrabă pe aceştia, apoi toată avuţia lor va fi împărţită la săraci, şi ţie nu-ţi mai rămâne nimic”. Iar eparhul, ascultând sfatul lui, a poruncit să-i ducă pe amândoi la locul ce se cheamă Pag, pe lângă capiştea lui Zeus Jupiter, şi de nu vor vrea să aducă jertfă, să li se taie capetele. Apoi a trimis împreună cu spectatorii şi cu ostaşii, pe postelnicul său Maxim, ca sub a lui purtare de grijă să se săvârşească tăierea mucenicilor.
Mergând Maxim împreună cu dânşii şi uitându-se la sfinţii răbdători de chinuri, plângea zicând: „O, flori scumpe ale tinereţilor! O, legătură a dragostei frăţeşti! O, frumoasă pereche de tineri de neam bun şi cinstit! Pentru ce de bună voie vă grăbiţi a merge spre moarte, ca spre un ospăţ mare? Iar Sfântul Tivurtie a zis către dânsul: „Dacă n-am fi ştiut despre viaţa cea veşnică, ce are să fie după moartea aceasta, apoi nu ne-am fi bucurat lipsindu-ne de această viaţă vremelnică”. Iar Maxim a întrebat: „Care viaţă este după viaţa aceasta?” Tivurtie a răspuns: „Precum trupul este îmbrăcat cu haină, aşa şi sufletul este acoperit cu trupul. Deci trupul după moarte se preface în ţărână, dar, ca pasărea ce se cheamă „fenix”, va învia când va veni vremea; iar sufletul, de va fi sfânt şi drept, îndată se va duce în bunătăţile Raiului şi acolo, petrecând întru bucurie, aşteaptă învierea”.
Deci Maxim, uimindu-se de acele cuvinte, a zis: „Şi eu aş fi lepădat această viaţă vremelnică dacă aş fi ştiut cu siguranţă că mă voi învrednici de viaţa aceea de care îmi spui tu”. Iar Valerian a zis către dânsul: „De voieşti să te încredinţezi de viaţa cea veşnică, apoi făgăduieşte nouă cu adevărat că te vei pocăi, şi, depărtându-te de la rătăcire, te vei întoarce către Dumnezeul cel propovăduit de noi. Iar noi făgăduim ţie că atunci când se vor tăia capetele noastre, va deschide Dumnezeu ochii tăi şi vei vedea slava vieţii celei veşnice, ce se va da nouă”.
Maxim a făgăduit cu jurământ zicând: „Să ard cu foc de nu voi crede în acel ceas întru-Unul Dumnezeu, Care dă viaţă veşnică după aceasta vremelnică, numai voi să împliniţi ceea ce mi-aţi făgăduit mie”. Iar sfinţii au zis: „Porunceşte dar slugilor să nu ne oprească a intra în casa ta, iar noi ne vom sârgui a chema la tine un om care va lumina sufletul tău, ca să poţi vedea luminat cele făgăduite de noi”. Iar Maxim i-a luat cu bucurie în casa sa, neîndrăznind nici unul din ostaşi să-i zică ceva împotrivă.
Deci, mergând sfinţii în casa lui Maxim, au ţinut cuvânt pentru mântuire şi-l învăţau pe el să creadă în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi toţi din casă i-au ascultat cu luare aminte până noaptea. Apoi Maxim a crezut cu toată casa sa, cum şi mulţi din ostaşi. Iar după ce s-a făcut noapte, a venit la dânşii Sfânta fecioară Cecilia cu nişte preoţi şi s-au botezat cei ce au crezut, petrecând toată noaptea în rugăciune şi în vorbire despre viaţa cea veşnică.
Începând a răsări luceafărul, Sfânta Cecilia a zis către răbdătorii de chinuri ai lui Hristos: „Fiţi tari şi cu sufletele răbdători, ostaşii Domnului! Iată că trece întunericul nopţii şi luna răsare; deci şi voi îmbrăcaţi – vă în arma luminii şi ieşiţi de vă săvârşiţi alergarea voastră; căci cu bună nevoinţă v-aţi nevoit şi credinţa aţi păzit. Mergeţi dar de luaţi cununile dreptăţii, pe care vi le va da vouă Domnul”. Şi-au pornit sfinţii cu sârguinţă la locul cel zis; iar când treceau pe lângă capiştea lui Zeus, au fost siliţi de slujitorii idoleşti să aducă tămâie pe altarul lui, pentru că era cu neputinţă cuiva a trece de capiştea aceea, dacă nu ar fi adus jertfă. Şi toţi cei ce intrau şi ieşeau din cetate erau opriţi la locul acela şi siliţi să aducă jertfă.
Oprindu-i şi pe sfinţii mucenici, îi sileau să pună tămâie pe altar, iar ei nu numai că nu au ascultat, ci au batjocorit nebunia lor şi pentru aceea îndată le-au tăiat capetele lor cele sfinte. Fiind tăiaţi, Maxim a adeverit cu jurământ tuturor celor ce stăteau de faţă, zicând: „Iată, văd pe îngerii lui Dumnezeu strălucind ca soarele, care, scoțând din trupuri sufletele mucenicilor celor tăiaţi, ca pe nişte fecioare preafrumoase din cămară, le ridică cu mare slavă către ceruri”. Acestea zicând, unii din necredincioşi au crezut în Hristos.
Înştiințându-se eparhul că Maxim a primit credinţa creştinească, a poruncit să-l bată tare cu vergi, până într-atît încît şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Iar trupul lui, luîndu-l Sfânta fecioară Cecilia, l-a îngropat împreună cu trupurile mucenicilor Tivurtie şi Valerian. Apoi a poruncit să se închipuiască la mormântul Sfântului Maxim o pasăre ce se chema fenix, arătând credinţa sfântului, căci din pilda acestei păsări, a crezut în învierea morţilor ce are să fie. După acestea, eparhul a poruncit să caute averea lui Tivurtie şi a lui Valerian, dar n-au aflat-o, pentru că Sfânta Cecilia o împărţise toată săracilor. De aceea a trimis slugile sale să o prindă.
Venind slugile la dânsa, sfânta le-a zis: „Ascultaţi-mă pe mine, vecinii şi fraţii mei, că deşi sînteţi slugi ale eparhului, însă mie mi se pare că nu aveţi credinţa lui. Eu doresc să pătimesc şi să mor pentru Hristos Domnul meu, pentru că nu voiesc să am tovărăşie cu viaţa aceasta vremelnică, ci caut viaţa cea veşnică. De aceea ca să trec mai degrabă la ea, luaţi-mă şi nu cruţaţi neputinţa tinereţilor mele, chinuiţi-mă şi mă daţi morţii”.
Iar slugile, auzind cuvintele ei, le era jale pentru dânsa, văzând o fecioară ca aceea frumoasă, de bun neam, înţeleaptă, care doreşte moartea. Deci o rugau ca să nu piardă cu moartea o aşa frumuseţe. Iar ea a zis către dânşii: „Nu pierd frumuseţea tinereţilor mele, ci spre mai bine o schimb; căci dau tină pentru aur şi hârb pentru piatră scumpă, iar casa pământească a trupului o dau pentru locaşurile cereşti cele prealuminate. Au doară nu este bună o neguţătorie ca aceasta, pe care şi vouă v-o doresc?”
Deci ea a grăit multe despre răsplătirea drepţilor, încît s-au uimit toţi cei ce o ascultau. Şi era popor mult atunci în casa ei, bărbaţi şi femei, care ascultau învăţătura ei cea folositoare. Atunci a întrebat sfânta pe toţi, zicându-le cu glas tare: „Oare credeţi că sunt adevărate toate cele grăite de mine?” Iar ei cu o gură au răspuns: „Credem cu adevărat şi mărturisim pe Hristos cel propovăduit de tine, a fi Dumnezeul nostru adevărat, care te are pe tine ca roabă a Sa”.
Atunci sfânta fecioară s-a umplut de nespusă bucurie şi îndată a plecat să cheme pe episcopul Urban, care venind în casa ei, a botezat pe cei ce au crezut, până la patru sute de suflete, parte bărbătească şi femeiască; şi s-a făcut casa ei biserică a lui Hristos. După acestea, eparhul a dus la nedreapta sa judecată pe roaba cea dreaptă a lui Hristos şi, întrebând-o despre credinţă, a auzit de la dânsa propovăduindu-se cu îndrăzneală numele lui Hristos. Iar el a zis către dânsa cu asprime: „De unde ai îndrăzneala aceasta?” Sfânta a răspuns: „Din buna ştiinţă şi neîndoita credinţă”. Judecătorul a zis: „Dar nu ştii, ticăloaso, că am stăpânire de la împăraţi să omor şi să fac viu?” Sfânta a răspuns: „Spui minciuni, zicând că ai voie a face viu; căci se cădea ţie să zici că a omorî ai putere, iar nu şi a învia; că a omorî poţi, iar a face viu nu poţi”. Iar judecătorul a zis: „Jertfeşte şi leapădă-te de Hristos, ca să fii liberă”. Iar sfânta îndată s-a arătat gata a muri pentru Hristos.
Deci a poruncit judecătorul să o ducă în casa ei şi acolo să o omoare, într-un cuptor aprins. Şi a fost chinuită cu fum şi cu foc trei zile şi trei nopţi, dar cu darul lui Dumnezeu a fost răcorită şi ţinută vie. Înştiințându-se despre aceasta Almah, că de atîta vreme se află încă vie muceniţa în cuptorul acela, a poruncit să o taie acolo cu sabia. Venind chinuitorul, a lovit-o peste grumaz cu sabia de trei ori şi nu i-a tăiat capul; şi aşa lăsînd-o, s-a dus. Iar credincioşii au adunat sângele ei cu burete şi cu pânză. Sfânta Cecilia a mai trăit trei zile, grăind cu bună pricepere şi întărind pe credincioşi în credinţă. Apoi, rugându- se, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropată cu cinste. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie