Sfânta şi Dreapta Marta, Maica Sfântului Simeon din Muntele Minunat (4 iulie)

Sfânta şi dreapta Marta s-a născut în Antiohia, din părinţi binecredincioşi, de care fiind silită spre nuntă şi neînvoindu-se, ci dorind să vieţuiască în feciorie, i-a poruncit ei o dumnezeiască vedenie în biserica Mergătorului Înainte, ca să se supună părinţilor săi şi să se însoţească cu bărbat. Şi a zămislit fiu pe Sfântul Simeon (Pomenirea lui la 24 mai), după dumnezeiasca dăruire, care i s-a vestit ei prin arătarea Sfântului Ioan Mergătorul înainte precum se scrie pe larg despre aceasta, în viaţa Sfântului Simeon. Insă, nepetrecând mulţi ani cu bărbatul său, a rămas văduvă şi îşi creştea pruncul cu toată luarea aminte, păzindu-l după porunca Sfântului Mergătorului înainte, de vreme ce acela avea să fie vas al Sfântului Duh. Şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu pentru fiul său, ca să-l primească de la dânsa spre slujba sa, ca altădată pe Samuil de la proorocita Ana.
Iar odată întrebându-se fericita Marta despre prunc ce ar putea să fie când va veni în vârstă, a văzut în vis o vedenie ca aceasta: I se părea că se vede pe sine înaripată, zburând spre înălţime, şi ţinând pruncul pe mâini, îl înălţa ca dar Domnului, zicând: „O, fiule, astfel de înălţare a ta am dorit să văd. Deci să mă slobozească pe mine Ziditorul meu cu pace, pentru că am aflat dar la El, că m-am învrednicit a-I da Lui rodul pântecelui meu”. Această vedenie precum şi descoperirile cele ce i s-au făcut ei mai înainte, fericita Marta le ascundea în inima sa şi mulţumea lui Dumnezeu.
Ea mergea totdeauna la biserica lui Dumnezeu, nelăsând niciodată pravila bisericească; de aceea îşi câştigase şi petrecerea sa aproape de biserică, unde se afla mai înainte de toţi la cântare şi ieşea în urma tuturor. Şi avea osârdie a merge la praznice pe la sfintele biserici unde se făceau şi stătea cu mare luare aminte la rugăciunile cele de noapte şi la dumnezeieştile slujbe şi cu sfărâmarea inimii vărsa lacrimi din ochi, împărtăşindu-se adeseori cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Iar cu câtă vrednicie se împărtăşea, aceasta era mărturia: după primirea dumnezeieştii împărtăşiri, faţa ei era strălucită cu o lumină minunată, ca altădată faţa lui Moise.
Şi în toate nopţile, în casa sa, se scula la rugăciune înainte de miezul nopţii şi o săvârşea în căldura duhului, udându-şi faţa cu lacrimi. Şi toată mintea ei era adâncită întru Dumnezeu, pe care Il iubea cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată virtutea. Ea era şi nespus de milostivă spre cei săraci, hrănind pe cei flămânzi şi îmbrăcând pe cei goi. Incă intrând adeseori în bolniţă, slujea cu mâinile sale bolnavilor, iar celor morţi le pregătea din ostenelile sale cele de îngropare. Asemenea şi celor ce se botezau, le dădea haine albe, lucrate cu mâinile sale. Era atât de blândă la obicei, smerită şi fără de răutate, încât nimeni nu a văzut-o mâniindu-se cândva sau grăind împotrivă sau mâhnindu-se.
Fericita Marta îşi păzea gura de multă grăire şi nu vorbea decât numai cele de nevoie, căci iubea tăcerea foarte mult, de vreme ce aceea învaţă mintea şi gândirea de Dumnezeu. Nu se auzea din gura ei cuvânt deşert sau mincinos, ori altceva neplăcut lui Dumnezeu, ci din comoara inimii sale scotea cele bune. Era şi făcătoare de pace între prietenii care se mâniau, sfătuitoare celor ce nu trăiau bine, arătându- se pildă de viaţă curată şi cucernică tuturor, nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor. Şi era plăcută lui Dumnezeu, fiind plină de toate bunătăţile, pe care este cu neputinţă a le spune cu de-amănuntul. Insă ajunge ca mărturie pentru viaţa ei sfântă, sfinţenia cea mare a Cuviosului Simeon, care s-a născut dintr- însa, căci un fiu ca acesta se cădea să aibă o astfel de maică.
Când Cuviosul Simeon stătea deja pe stâlpul cel de la Muntele Minunat, i s-a făcut ei după rugăciunea cea din miezul nopţii, într-o uşoară adormire, o vedenie ca aceasta: Sfântul Ioan Botezătorul, către care ea, după Dumnezeu şi după Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, avea mare osârdie cu credinţă, şi în toate zilele se ruga către dânsul, acela i s-a arătat ei cu Sfântul Apostol Timotei şi a zis către dânsa: „Eu în toată vremea mijlocesc către Dumnezeu pentru tine şi niciodată nu te voi lăsa!” Iar ea, umplându-se de spaimă şi de bucurie dintr-acea vedenie, s-a deşteptat şi a proslăvit cu frică pe Dumnezeu, şi a spus aceasta fiului său, Cuviosului Simeon, la care se ducea uneori spre cercetare.
Şi mergând la fiul său şi văzând mulţime din cei cuprinşi de tot felul de boli, care se adunau lângă stâlpul cuviosului pentru tămăduiri, căci multe minuni se făceau cu rugăciunile lui; ea nu se înălţa cu mintea, ci privea spre acelea cu frică, ca nu cumva vrăjmaşul să întindă cursă picioarelor fiului său. Şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-l izbăvească pe Cuviosul Simeon de meşteşugirile potrivnicului, iar către el zicea: „Fiul meu, ţi se cade pentru toate acestea să proslăveşti pe Dumnezeu, Cel ce lucrează întru tine, iar tu să-ţi aduci aminte de neputinţa ta şi să-ţi păzeşti inima cu toată luarea aminte”. Iar cuviosul primea cu bucurie sfaturile maicii sale şi se bucura cu duhul de viaţa ei cea plăcută lui Dumnezeu, înălţând mulţumire lui Dumnezeu.
Şi petrecând fericita Marta mulţi ani în fapte bune şi plăcând lui Dumnezeu, înainte de sfârşitul său cu un an, pe la miezul nopţii, în timpul când îşi făcea fierbinţile ei rugăciuni către Dumnezeu, s-a făcut în uimire şi a văzut o mulţime de îngeri cereşti cu lumânări, dănţuind şi zicând către dânsa: „După ce va trece acest an, fiind dezlegată din trup, te vom lua la odihna făgăduită ţie de Domnul”. Tot asemenea i s-a descoperit şi Cuviosului Simeon. Incă şi unuia dintre fraţi i s-a arătat o vedenie de acest fel: A văzut pe
Maica Domnului, pe Preacurata Fecioară Maria, şezând pe un scaun în slavă, iar fericita Marta stătea înaintea ei, ridicându-şi spre dânsa mâinile sale în chipul crucii şi prefăcându-se într-o cruce de aur, strălucind cu lumină asemenea razelor soarelui; şi se vedea că toată crucea aceea era luminoasă, încât nu se cunoştea decât faţa ei mai sus decât crucea.
Auzind despre această vedenie, Cuviosul Simeon a zis că acesta era semnul că s-a apropiat fericitul sfârşit al maicii lui. Şi sfârşindu-se anul cel de pe urmă al vieţii ei celei plăcute lui Dumnezeu, Sfânta Marta a mers spre cercetare la Cuviosul Simeon, fiul său, iar el a zis către dânsa: „Binecuvinteză-mă, maica mea, precum Avraam a binecuvântat pe Isaac”. Iar sfânta a zis: „De aceea am şi venit aici, ca să mă învrednicesc binecuvântării şi rugăciunilor tale, pentru că de acum au mai rămas numai trei luni din viaţa mea. Şi mă voi duce la Domnul Dumnezeul meu, care te-a zidit pe tine din pântecele meu. Acela să-ţi dăruiască ţie darul şi binecuvântarea Sa, ca să-ţi săvârşeşti cu bine a-lergarea ta cea bine începută şi să te învrednicească împărăţiei Sale”.
Acestea grăindu-le, vărsa lacrimi din ochi, iar fraţii care erau acolo plângeau, deoarece cu greu li se părea lor a auzi că după trei luni nu vor mai vedea faţa ei. Deci ziceau: „Maică, viu va fi sufletul tău şi va lăuda pe Domnul”. Iar ea întărea cuvântul, grăind: „De nu va fi aşa precum v-am spus, apoi pe mine, roaba voastră, să mă socotiţi ca pe o mincinoasă”. Atunci Cuviosul Simeon a zis către dânsa: „Binecuvântarea ta o cerem noi acum, iar cuvintele tale sunt dureroase pentru inima noastră”. Sfânta a zis: „Binecuvântaţi sunteţi voi Domnului şi binecuvântaţi sunt cei ce vă binecuvintează pe voi”.
După aceasta, toţi i s-au închinat fericitei Marta, asemenea şi ea, închinându-se lor, s-a întors în Antiohia la casa sa. Iar după plecarea ei, Cuviosul Simeon, chemând a doua zi pe cei mai iscusiţi dintre fraţi, a zis către dânşii: „Cu adevărat se apropie vremea ducerii maicii mele din cele pământeşti, pentru că în noaptea trecută am văzut în vedenie un scaun pus înaintea mea şi maica mea şezând pe el, iar noi toţi stăteam împrejurul ei. Atunci ea, ca o învăţătoare, a zis către noi cuvântul cel dintâi al psalmului: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor… şi celelalte ale psalmului acela. Şi încă alte cuvinte sfătuitoare ne-a zis nouă, ca o maică. Apoi s-a sculat şi mergea înaintea noastră la biserică, ţinând în mâini o cruce luminoasă, iar noi urmam după dânsa, cântând psalmi de umilinţă”.
După aceasta, cu câteva zile înaintea sfârşitului său, fericita Marta s-a dus iarăşi la Cuviosul Simeon pentru sărutarea cea mai de pe urmă şi i-a spus lui toate dumnezeieştile descoperiri ce i s-au făcut în viaţa sa. Asemenea şi lucrurile cele bune, ostenelile şi nevoinţele pe care le făcuse în taină, i le-a spus lui pentru slava numelui lui Dumnezeu; şi a rămas acolo în acea noapte. Iar în vedenia visului, se vedea că era răpită spre înălţimea cerului, unde a văzut nişte palate preaminunate şi luminoase, a căror frumuseţe nici un cuvânt nu o poate spune. Şi umblând ea prin acele palate şi minunându-se de zidirea cea nefăcută de mână, a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu doi îngeri prealuminoşi, grăind către dânsa: „Ce te minunezi?” Iar ea cu frică şi cu bucurie, închinându-se Preasfintei Născătoare, a zis: „Mă minunez, Stăpână, că în tot timpul vieţii mele pe pământ, n-am văzut nişte palate mai minunate ca acestea”. Iar Preacurata a zis: „Şi pentru cine socoteşti tu că sunt pregătite ele?” Dânsa a zis: „Nu ştiu, Stăpână!”
Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a grăit către dânsa: „Oare nu ştii că pentru tine s-a pregătit această odihnă, zidită de fiul tău şi în care de acum vei petrece în veci?” Acestea zicând, a poruncit îngerilor să pună în mijloc un scaun minunat, apoi a zis către dânsa: „Această slavă ţi se dăruieşte ţie, deoarece ai vieţuit cu dumnezeiască plăcere în frica Domnului”. Apoi iarăşi i-a zis: „Dar voieşti să vezi pe cele mai slăvite?” Şi i-a poruncit ei să vină după dânsa. Deci, suindu-se la cele mai înalte locuri cereşti, i¬a arătat ei alte palate cu neasemănare mai minunate şi mai luminate decât cele dintâi, şi care erau pline de slavă cerească, şi a căror frumuseţi nici mintea omenească nu o poate ajunge, nici gura nu o poate spune. Atunci Preacurata a zis: „Şi pe aceste palate le-a zidit fiul tău şi a început şi temelia la cel de-al treilea rând de palate”.
Aceasta spunând a dus-o pe dânsa iarăşi spre răsăritul soarelui şi i-a arătat ei din înălţime locuinţele Raiului şi într-însele mulţime de cete de parte bărbătească şi femeiască, veselindu-se. Şi i-a zis Stăpâna: „Aceste locuri le-a dăruit Fiul meu celor ce au trăit în curăţie şi cu dreptate, întru păzirea poruncilor
Domnului, au făcut milostenii multe cu osârdie, şi de aceea ei înşişi s-au învrednicit de milă de la Domnul, pentru ca fericiţi sunt cei milostivi, că aceia se vor milui”. Astfel a fost vedenia Sfintei Marta, care a spus-o fiului său.
Şi fiind într-o zi de Duminică, s-a împărtăşit cu Preacuratele şi dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Şi strălucea cu faţa din darul lui Dumnezeu şi din negrăita bucurie duhovnicească, prin care se veselea, deoarece era încredinţată de sfârşitul şi de mântuirea sa. Apoi a petrecut toată ziua aceea şi noaptea următoare, o parte întru multe şi iubite vorbiri insuflate de Dumnezeu cu fiul cel cuvios, iar alta, întru rugăciunile cele fierbinţi şi cu lacrimi către Dumnezeu.
Iar luni, dând pace şi binecuvântare, precum şi sărutarea cea mai de pe urmă fiului său şi tuturor ucenicilor lui, s-a despărţit de dânşii, toţi plângând mult. Şi s-a dus la un sat care se numea Tivirint, care era la depărtare de trei stadii de la Muntele cel Minunat, unde era biserica Sfântului Ioan Botezătorul. în acea biserică a vărsat multe lacrimi şi a început a slăbi cu trupul. Iar locuitorii acelui sat cinstind-o foarte, au rugat-o să se odihnească la dânşii de oboseală. Deci s-a odihnit în ziua aceea, iar noaptea următoare şi mai mult a slăbit cu trupul. Apoi marţi au dus-o cu căruţa în Antiohia, la casa ei, care era în cetăţuia ce se numea Dafne. Iar miercuri rugându-se lui Dumnezeu cu căldură, vărsând multe lacrimi şi având nădejde neîndoită de mântuirea sa, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, în cinci zile ale lunii lui iulie. Şi murind, a rânduit ca să-i îngroape trupul la locul unde se îngroapă cei străini şi săraci. Dar Cuviosul Simeon, fiul ei, având descoperire de la Dumnezeu despre mutarea maicii sale, a trimis pe unii dintre ucenicii săi şi au adus trupul ei în Muntele Minunat, ca să-l îngroape lângă stâlpul său.
Despre dânsa se scrie şi aceasta: Pe când sufletul ei cel sfânt se ducea către Domnul, cei care şedeau aproape de cinstitul ei trup au văzut faţa ei zâmbind cu bucurie şi au auzit din gura ei aceste cuvinte: „Am luat mare dar de la Dumnezeu şi sunt în lumină şi bucurie negrăită”. Iar aceia, spăimântându-se, gândeau că a câştigat milă de la Domnul pentru fiul său. Iar ea a grăit aceasta: „Nu m-am preamărit atât pentru fiu, cât pentru viaţa cea îmbunătăţită, de vreme ce pentru Domnul am arătat multă răbdare şi înfrânare în nevoinţele pustniceşti. Şi am umblat bine pe calea poruncilor Lui, şi pe aceea care L-a născut pe El am iubit-o din toată inima”.
Deci, într-o zi de vineri, cinstitul trup al Sfintei Marta a fost dus cu mare cinste de la cetăţuia Antiohiei, care se numea Dafne, la Muntele Minunat. Şi mult popor al Antiohiei, şi cei din rânduiala cea sfinţită au petrecut-o, ca pe o mare plăcută a lui Dumnezeu, cu lumânări, cu cădiri şi cu cântări de psalmi. Iar cei ce duceau racla cu cinstitul ei trup, spuneau că nu simţeau greutate la ducere, pentru că nu era ca trupurile celorlalţi morţi, care au greutate obişnuită, ci era uşor mai presus de fire, ca şi cum mergea singur prin văzduh.
Atunci un om tânăr din popor, anume Serghie, fiul unui cetăţean cinstit cu numele Antonie, văzând acea slăvită petrecere şi poporul îmbulzindu-se spre raclă, unii plecându-şi umerii sub raclă, ca s-o ducă cu osârdie, iar alţii voind să se atingă de cinstitul ei trup, a râs şi a socotit în sine: „Ce trebuinţă este să te atingi de un trup mort?” Deci s-a întors înapoi şi îndată a căzut într-o boală grea, încât a şi amuţit dintr- însa şi s-a prelungit boala aceea până la treizeci de zile, când s-a tămăduit la mormântul sfintei, de care lucru se va spune mai pe urmă. Şi aducându-se cinstitul trup în locaşul Cuviosului Simeon, au săvârşit lângă trup cântare de toată noaptea, într-acea noapte s-a arătat vie la doi din fraţi, ucenici ai lui Simeon, întru îmbrăcăminte luminoasă, având şi faţa luminată. Iar ei s-au spăimântat de aceasta, ştiind-o că a murit; dar ea a zis către dânşii: „Nu vă temeţi, că Domnul nu m-a rânduit între cei morţi, ci între cei vii. Eu am venit la voi să vă ajut asupra diavolului, ca, biruindu-l pe acela, să câştigaţi viaţa veşnică”. Zicând aceasta, s-a făcut nevăzută.
Iar când a sosit ziua sâmbetei, s-a adunat la îngroparea Sfintei Marta mult popor de prin cetăţi şi de prin satele dimprejur, cu preoţi şi cu clerici. Şi toţi au văzut sfânta ei faţă în mormânt, neschimbată de moarte, înflorindu-i frumuseţea ca la o tânără şi strălucind cu darul. Şi nu ieşea din trupul ei nici mirosul cel obişnuit la cei morţi, deşi era a patra zi după moarte, ci se vedea dormind ca o femeie vie. Apoi, cântând cele cuviincioase, au îngropat-o cu cinste înaintea stâlpului Sfântului Simeon. Aceasta au făcut-o din porunca lui, pentru ca să poată el vedea totdeauna mormântul maicii sale.
Şi după ziua sâmbetei, făcându-se cântarea învierii, unul din popor, anume Ioan, cu rânduiala de citeţ bisericesc, dormitând, a văzut pe Sfânta Marta strălucind ca o lumină şi suindu-se pe trepte la stâlpul Cuviosului Simeon. Iar deasupra mormântului ei a văzut o căruţă de heruvimi trasă de nişte îngeri cu câte şase aripi. Această vedenie a spus-o el după aceea cuviosului cu jurământ. Iar cuviosul i-a zis: „Fiule, dă slavă lui Dumnezeu că te-a învrednicit a vedea căruţa de heruvimi; iar maicii mele şi mie, fiind zămisliţi şi născuţi în păcate, ne trebuie mila lui Dumnezeu”.
După aceasta au venit la Cuviosul Simeon tatăl şi maica lui Serghie, cel pomenit mai înainte, care hulise petrecerea trupului Sfintei Marta şi căzuse în boală grea din această pricină. Ei plângeau şi se rugau, ca, precum vindecă de boli pe mulţi cu rugăciunile sale, să tămăduiască şi pe fiul lor. Iar sfântul le- a zis: „Duceţi-vă şi-l întrebaţi să vă spună singur pricina bolii sale, că acum poate să grăiască, fiindu-i mai bine”. Deci părinţii lui, întorcându-se acasă, au început a-l întreba, iar el le-a răspuns: „Această boală a venit asupra mea, fiindcă am hulit cinstita petrecere a trupului Sfintei Marta şi mi-am întors faţa de la dânsa, nevoind să duc racla pe umeri”. Iar ei l-au pus într-o căruţă şi l-au dus la cuviosul din Muntele cel Minunat. Iar cuviosul le-a spus să-şi caute tămăduire de la mormântul maicii sale. Şi când s-au rugat cu lacrimi la cinstitul ei mormânt, îndată bolnavul s-a făcut sănătos desăvârşit, ca şi cum nu bolise niciodată.
După îngroparea cuvioasei, fraţii se obişnuiseră a aprinde o candelă la mormântul ei, ca să ardă ziua şi noaptea, pentru cinstea sfintei. Iar după mai multă vreme, au uitat a mai aprinde candela. Văzând acest lucru, Cuviosul Simeon tăcea, nezicând nimic de candelă, ca să nu creadă ucenicii lui că cinsteşte fără de măsură pe maica sa după moarte.
Intr-acele zile, iconomul locaşului aceluia s-a îmbolnăvit greu şi se părea că este aproape de moarte. Deci i s-a arătat lui Sfânta Marta în miezul nopţii, zicându-i: „Pentru ce nu mai aprindeţi candela mea? Să ştiţi că deşi nu am trebuinţă de lumina de la candela voastră, fiind învrednicită de lumina cea cerească şi veşnică de la Dumnezeu, însă atunci când aprindeţi candela la mormântul meu, pentru mântuirea voastră o faceţi, deoarece mă îndemnaţi pe mine să mijlocesc pentru voi înaintea Domnului”. Acestea grăindu-le sfânta, ţinea în dreapta sa, ca un mărgăritar prealuminos, o parte din făcătorul de viaţă Trup al lui Hristos, cu care, atingându-se de cel bolnav, a zis: „Intr-aceasta să fii viu şi sănătos”. Aceasta spunând, s-a făcut nevăzută. Iar bolnavul s-a sculat îndată sănătos şi a alergat la gropniţa sfintei unde, căzând înaintea mormântului ei, a udat pământul cu lacrimi, pe de o parte cerând iertare de neîngrijirea sa, iar pe de alta mulţumind pentru tămăduire. După aceasta, a rânduit ca să ardă candela ei nestinsă.
Şi se săvârşeau şi alte multe minuni la mormânt: orbii se luminau, diavolii din oameni se izgoneau şi se dădeau tămăduiri grabnice de toate neputinţele, cu rugăciunile Sfintei Cuvioasei Marta şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile sfinţilor, iulie