Sfântul Grigorie, Episcopul Acragandiei (23 noiembrie)

În părţile Siciliei este un sat ce se cheamă Pretorie, aproape de cetatea Acragandiei. În acel sat s-a născut Sfântul Grigorie din părinţi dreptcredincioşi şi îmbunătăţiţi. Pe tatăl său îl chema Hariton, iar pe mama sa o chema Teodotia şi erau foarte milostivi către săraci, având bogăţie multă din care nu puţină milostenie făceau tuturor.
Fiind botezat pruncul Grigorie, l-a primit din Sfântul Botez fericitul Patamion, episcopul Bisericii Acragandiei, iar în al optulea an al vârstei sale, copilul a fost dat la învăţătura cărţii la un oarecare dascăl iscusit cu numele Damian şi a învăţat în doi ani a citi bine toate cărţile şi a scrie şi a cânta cântările bisericeşti. Iar în al doisprezecelea an a fost dus la biserică de fericitul Patamion episcopul, care l-a încredinţat lui Donat arhidiaconul, ca să-l povăţuiască spre nevoinţe duhovniceşti şi spre viaţa cu fapte bune.
Îndeletnicind-se băiatul cu rugăciunea şi cu neîncetată citire, ziua şi noaptea şedea lângă cărţi, citind dumnezeieştile Scripturi şi vieţile sfinţilor părinţi, aprinzându-se cu inima ca să urmeze lor. La vârsta de douăzeci şi doi de ani a vrut să meargă la Ierusalim ca să se închine Sfântului Mormânt şi se ruga cu stăruinţă către Dumnezeu ca să-i îndrepte calea spre bine. Iar odată dormind el noaptea în casa arhidiaconului aproape de patul lui, l-a strigat oarecine, zicând: „Grigorie!” Iar el a zis: „Iată-mă!” Şi, sculându-se, a stat înaintea arhidiaconului, zicând: „De ce m-ai chemat, stăpâne?” Iar el a zis: „Nu te-am chemat, fiule!”
Mergând Grigorie s-a culcat iarăşi şi a adormit şi iarăşi l-a chemat a doua oară un glas, zicând: „Grigorie!” Iar el iarăşi a alergat şi a stat înaintea arhidiaconului şi a zis către dânsul: „Iată-mă, stăpâne! De ce m-ai chemat?” Iar el a zis: „Nu te-am chemat, fiule!” Şi s-a spăimântat arhidiaconul, cunoscând că lui Grigorie i se face o chemare dumnezeiască şi a zis către dânsul: „De te va mai chema iarăşi, fiule, acelaşi glas, să-i răspunzi: „Ce este, Doamne, şi ce porunceşti robului Tău?”
Grigorie, culcându-se din nou pe aşternutul său, a auzit a treia oară glas, zicând: „Grigorie!” Căci îngerul lui Dumnezeu era cel care-l chema. Iar Grigorie a răspuns precum a fost învăţat şi îngerul a zis: „S-a auzit rugăciunea ta! Deci să mergi la malul mării şi vei afla pe cei ce te cheamă pe tine la Sfintele Locuri. Iar Grigorie, îndată sculându-se şi nespunând la nimeni despre aceasta a mers foarte de dimineaţă la mare. Venind la mal, a aflat o corabie şi întrebând pe corăbier unde vor să meargă i s-a răspuns că în Cartagina. El rugându-se să-l ia şi pe dânsul în corabie l-au luat. Şi plutind cu spor, în trei zile au ajuns în Cartagina, unde, petrecând Grigorie cîteva zile, mergea adeseori la biserica Sfântului Mucenic Iulian.
Iar odată, mergând el în biserică şi întârziind cu citirea, au intrat trei călugări cinstiţi care s-au rugat cu dumnezeiască cuviinţă şi, sfârşind rugăciunea, unul dintr-înşii a şezut jos, iar doi au stat drepţi. Grigorie,
văzându-i, s-a plecat înaintea lor. Călugărul care şedea, căutând la Grigorie, a zis: „Ce faci aici, robul lui Dumnezeu Grigorie, cel ce ţi-ai ales partea cea bună, care, după cuvântul Domnului, nu se va lua de la tine? Iar el, auzindu-se chemat pe nume, s-a înspăimântat şi, plecându-se bătrânului până la pământ, a zis: „Iartă-mă, părinte, şi te roagă pentru mine păcătosul!”
Bătrânul a grăit către dânsul: „O! de-aş avea eu păcatele tale, fiule! Apoi a zis: Să ştii, fiule, că milostivul Dumnezeu ne-a descoperit toate cele pentru tine. Deci, bucură-te că ne-a trimis ca să te luăm şi să te ducem la Sfintele Locuri precum doreşti, căci şi noi acolo mergem”. Iar Grigorie a zis cu umilinţă: ” Bine este cuvântat Dumnezeu, Care rânduieşte toate spre folosul nostru”.
Apoi sculându-se a mers în tăcere. Iar odată, pe cale ispitindu-l bătrânul, l-a întrebat, zicând: „Fiule Grigorie, oare nu te mâhneşti pentru părinţii tăi?” Iar el a răspuns: „Domnul nostru a zis: Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decît pe Mine, nu este Mie vrednic. Însă roagă-te lui Dumnezeu, părinte, ca şi părinţilor mei să le dea mângâiere şi pe mine păcătosul să mă păzească de cursele vrăjmaşului”.
Deci, mergând mai multe zile, s-au apropiat de Sfânta Cetate şi au intrat într-o mănăstire oarecare ce se întâmplase în cale şi fiindcă sosise postul sfintelor patruzeci de zile, de aceea n-au mers mai departe, ci au petrecut în acea mănăstire până la mântuitoarele patimi.
Acolo a văzut fericitul Grigorie post şi priveghere la călugări, căci mulţi dintr-înşii nu gustau hrană toată săptămâna şi nu dormeau deloc. Acolo a văzut oameni vieţuind asemenea îngerilor şi ca în cer, neîncetat binecuvântând pe Dumnezeu. A văzut pe unii vărsînd lacrimi din ochii lor ziua şi noaptea, stând la rugăciune şi alte multe osteneli şi nespuse nevoinţe, încît s-a înspăimântat şi îşi bătea pieptul, zicând: „Vai mie! Ce sunt eu pe lângă aceia? Ce voi face eu lenevosul şi cum mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? Cum mă voi uni în ziua judecăţii cu bărbaţii cei sfinţi?” Şi iarăşi, întru adâncul deznădăjduirii grăia: „De este Domnul aproape de cei zdrobiţi cu inima – precum zice David -, şi pe cei smeriţi cu duhul îi mântuieşte, poate şi pe mine să mă mântuiască, ca şi pe cei care au venit întru al unsprezecelea ceas, deşi nimic vrednic n-au lucrat”.
Deci, văzându-l călugării mâhnit, îl mângâiau părându-li-se că plânge după ţara lui şi după părinţi şi îi ziceau: „Nu-ţi fie jale, fiule, că ai venit cu noi aici; căci nădăjduim spre Dumnezeu cum că iar te vei înapoia în ţara ta şi vei vedea pe părinţii tăi vii”. Iar el a răspuns: „Nu este de la Dumnezeu ţară străină, ci toate sunt ale Lui, şi pretutindeni ne priveşte cu ochiul Său cel atoatevăzător. Iar eu nu de aceasta mă mâhnesc că am venit aici, nici nu doresc pe părinţii mei; ci mai vârtos mă bucur de aceasta, pentru că, lăsînd pe tatăl meu şi pe maica mea, am aflat pe Dumnezeu, Care îngrijeşte de mine. Dar alta este supărarea mea, deci vă rog pe voi sfinţilor părinţi să vă rugaţi pentru mine la Dumnezeu pentru smerenia mea. Iar monahii, auzind un răspuns ca acesta, au tăcut.
Sosind praznicul Învierii Domnului Iisus Hristos, au ieşit din acea mănăstire şi au mers la Sfânta Cetate a Ierusalimului şi, închinându-se Sfintelor Locuri, au intrat la Sfântul Macarie patriarhul, ca să fie binecuvântaţi de dânsul. Iar patriarhul, văzându-i pe dânşii, a zis: „Bucură-te în Domnul ava (părinte) Marcu! De unde ne-ai adus nouă pe acest tânăr plăcut lui Dumnezeu, anume Grigorie?” Iar bătrânul a răspuns: „Nu l-am adus noi, stăpâne, ci Domnul, Care voieşte să se mântuiască toţi, şi rugăciunile tale cele sfinte”. Şi s-a mirat Grigorie că şi pe bătrânul, ca şi pe dânsul, l-a chemat patriarhul pe nume. Apoi s-a bucurat că a aflat numele bătrânului, căci atîta vreme umblând cu dânsul încă nu ştia numele lui, nici ale celorlalţi doi părinţi; şi nici nu a îndrăznit să întrebe pe vreunul dintr-înşii de unde sunt şi cum îi cheamă, căci fericitul a tăcut.
Apoi, privind patriarhul la ceilalţi doi călugări a zis: „Bine aţi venit, Serapioane şi tu, părinte Leontie! Mulţumesc lui Dumnezeu că v-a dat putere să veniţi până aici şi să aduceţi pe tânărul acesta, care arde cu duhul, slujind Domnului, bucurându-se întru nădejde şi totdeauna petrecând în rugăciune, precum ne-a descoperit nouă Domnul!” Apoi a mers patriarhul în biserică să săvârşească dumnezeiasca Liturghie şi sau împărtăşit toţi cu preacuratele Taine.
A doua zi, ava Marcu cu cei doi fraţi, luînd binecuvântare de la patriarhul lor, s-au dus să cerceteze pe fraţii care vieţuiau împrejurul Sfântului Sion. Şi neştiind Grigorie de plecarea lor se supăra foarte, căci rămăsese fără dânşii. Iar patriarhul, mângâindu-l, a zis: „Nu se vor duce părinţii aceştia în ţara lor până nu se vor întoarce mai întâi la noi”. Atunci Grigorie, plecându-se patriarhului, a îndrăznit să-l întrebe: „De unde sunt aceşti mari bărbaţi?”
Patriarhul a răspuns: „Din cetatea Romei sînt”. Şi întorcându-se cuvioşii părinţi de la Sion, ava Marcu a luat pe Grigorie de mână şi l-a plecat la picioarele sfântului patriarh, zicând: „Părinte sfinte, şi acesta este din turma lui Hristos şi are a primi cârma Bisericii. El cu vîsla cuvântului o va îndrepta pe ea bine, iar tu, părinte, îngrijeşte de dânsul ca să-şi păzească podoaba sufletului său luminată şi curată de gândurile tinereţilor”.
Patriarhul a zis: „Dumnezeu, Care l-a ales din pântecele maicii lui şi cu frica Sa l-a îngrădit, Acela până la sfârşit o să-l păzească!” Apoi, ridicând pe tânăr, l-a văzut plângând şi i-a zis: „Fiule, dacă îţi este plăcut, rămâi cu noi şi Domnul nostru Iisus Hristos va rândui ţie toate spre folos; iar de voieşti a te duce împreună cu fraţii, apoi să mergi cu pace”. Iar Grigorie a răspuns: „Nu, preasfinte părinte, nu voiesc a mă mai duce de aici; însă mă rog ca să mă învrednicească Dumnezeu să mă văd iar în viaţa aceasta cu aceşti sfinţi părinţi”. Iar monahii aceia, cerând de la patriarh binecuvântare şi rugăciune pentru cale, au ieşit din Sfânta Cetate, însă fericitul Grigorie a rămas în Ierusalim, lângă patriarhul Macarie.
Ava Marcu, cu Serapion şi cu Leontie, mergând la Roma, au trecut pe lângă cetatea Acragandiei şi, intrând într-însa au venit la episcopul Romei, Patamion, odihnindu-se în episcopia lui, căci sosise praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Iar ei, după praznic, vrând să plece şi cerând de la episcop binecuvântarea de cale, iată au venit din sat părinţii lui Grigorie, Hariton şi Teodotia vrând să facă pomenire fiului lor, Grigorie, în ziua întâia a lunii iulie, căci în acea zi ieşise Grigorie de acolo şi plângea Teodotia cu amar pentru fiul său, încît nu putea nimeni să o mângâie. Şi a întrebat ava Marcu pe episcop, zicând: „Pentru ce plâng aceşti oameni, părinte?”
Episcopul, oftând din adâncul inimii, a plâns şi a zis: „Aceşti oameni au avut un fiu pe care eu l-am primit din Sfântul Botez şi fiind de opt ani au adus la mine copilul. Iar eu am poruncit să-l înveţe carte şi atît, dar i-a dat Dumnezeu, încît a învăţat în doi ani a citi desăvârşit, a cânta şi a scrie. Iar în al doisprezecelea an l- au dat părinţii săi lui Dumnezeu în mâinile mele cele păcătoase şi l-am sfinţit pe el cleric şi l-am încredinţat arhidiaconului meu, ca să-l povăţuiască pe calea poruncilor Domnului.
Şi atît de iscusit s-a arătat copilul în Sfânta Scriptură încît nu se mai poate astăzi afla unul ca dânsul în toată Sicilia, dar nu ştim ce s-a făcut şi unde s-a depărtat căci, deodată, s-a făcut nevăzut şi mult l-am căutat prin toată insula aceasta, prin cetăţi şi prin oraşe, prin munţi şi prin peşteri şi prin pustii şi nu l-am putut afla; ori l-a omorît cineva şi l-a ascuns în pământ sau că l-a furat şi l-a dus în ţară străină, nimic nu ştim. Şi acum ne este jale de dânsul până la moarte şi părinţii lui au început a face pomenire pentru dânsul în ziua în care a pierit”.
Ava Marcu, căutând la faţa lui Hariton, a cunoscut că este tatăl lui Grigorie căci semăna foarte mult cu Grigorie, întru toate. Deci a zis ava Marcu către părinţii lui Grigorie: „Pentru ce plângeţi aşa de mult pentru fiul vostru, de care mai vârtos se cuvine a vă bucura şi a mulţumi lui Dumnezeu, Care rânduieşte toate spre folos?” După aceasta a zis către episcop: „Porunceşte să vină aici arhidiaconul tău”. Şi îndată a poruncit episcopul să-l cheme. Venind arhidiaconul, a zis către dânsul părintele Marcu: „Spune tu, omule, unde s-a dus copilul şi pentru ce nu descoperi stăpânului tău episcopul măririle lui Dumnezeu cele despre copil?”
Arhidiaconul, spăimântându-se de aceste cuvinte, s-a plecat înaintea bătrânului, cerând iertare, apoi a început a spune: „Eu, dormind noaptea pe patul meu şi copilul odihnindu-se în aceeaşi casă aproape, l-a strigat pe el un glas străin, zicând: „Grigorie!” Iar el, sculându-se, a venit aproape de mine. „De ce m-ai chemat, stăpâne?” Iar eu i-am răspuns: „Nu te-am chemat eu, fiule!” Şi iarăşi s-a auzit acel glas a doua oară, zicând: „Grigorie!” El iarăşi stând înaintea mea, a zis: „Iată-mă! De ce m-ai chemat?” Dar eu am
cunoscut că acea chemare nu era omenească, ci a lui Dumnezeu şi i-am zis: „Fiule, de te va mai chema iarăşi glasul acela, să-i răspunzi: „Iată-mă, Doamne! Ce porunceşti robului Tău?”
Şi mergând el la patul său, a auzit un glas, zicând: „Grigorie, auzită este rugăciunea ta! Deci să mergi la malul mării şi vei afla pe cei ce te vor lua pe tine!” Acest glas şi eu l-am auzit, dar n-am înţeles ceea ce zicea şi iarăşi am adormit. Iar a doua zi, sculându-mă n-am mai aflat pe Grigorie. Şi de atunci până acum nu ştiu unde se află. Eu n-am îndrăznit să spun nimănui glasul cel auzit, că m-am temut ca nu cumva să zică cineva că spun minciuni şi, necrezând cuvintele mele, vor începe să zică că eu l-am omorît sau l-am vândut în ţară străină”.
Acestea auzindu-le episcopul şi părinţii lui Grigorie, s-au mângâiat şi au preamărit pe Dumnezeu. Iar fericitul Marcu a zis: „Iată că, precum citim în cartea Împăraţilor despre Samuel, aşa şi în zilele noastre sa făcut cu Grigorie. Căci precum pe copilul Samuel, dormind în biserică, l-a strigat îngerul Domnului, zicând: Samuele! Samuele! – şi aceasta s-a făcut de trei ori -, tot de aceeaşi chemare s-a învrednicit şi fericitul copil Grigorie şi, cu adevărat, asemenea va fi cu proorocul Samuel. Acum ascultaţi şi de la mine, ce voi spune despre fiul vostru.
Fiind noi în Roma am mers împreună cu aceşti fraţi la rugăciune în biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi, sosind noaptea, am rămas la un monah. În acea noapte mi s-au arătat în vedenie doi bărbaţi preastrăluciţi, asemenea Sfinţilor Apostoli şi mi-au zis: „Scoală degrabă cu amândoi monahii şi şezând în corabie, mergeţi în cetatea Cartagina şi acolo veţi afla un copil străin cu numele de Grigorie din Sicilia care a venit acolo de la biserica Acragandiei. Deci, luaţi-l şi duceţi-l în Sfânta Cetate a Ierusalimului, la patriarhul Macarie, căruia i-am spus despre copilul acesta şi i-am poruncit să-l primească, căci odihneşte Duhul nostru peste dânsul, precum al lui Ilie peste Elisei”.
Acestea zicând cei ce se arătaseră, s-au făcut nevăzuţi. Apoi eu, deşteptându-mă, am mers cu aceşti fraţi ai mei către liman şi, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, aflând o corabie, am intrat într-însa şi, plutind, am ajuns degrabă în cetatea Cartagina. Acolo, ieşind din corabie, am intrat în biserica Sfântului Mucenic Iulian şi am aflat pe Grigorie în biserică citind pe cărţi. Şi, luîndu-l, ne-am dus în Ierusalim şi l-am dat patriarhului”.
Acestea auzindu-le toţi, se minunau tare şi lăudau pe Dumnezeu. Iar Hariton şi Teodotia au căzut la pământ ca nişte morţi şi, ridicându-i fericitul Marcu, a zis: „Daţi slavă lui Dumnezeu, Celui ce a descoperit vouă pe fiul vostru că este între cei vii şi vieţuieşte în fapte bune”. Deci Hariton, lepădând împreună cu soţia sa mâhnirea şi fericitul episcop împreună cu toţi ai săi, dădeau slavă lui Dumnezeu şi mulţumeau lui ava Marcu pentru vestea adusă despre Grigorie. După aceea au fost fără supărare. Iar fericitul Grigorie vieţuia în Ierusalim lângă prea sfinţitul patriarh Macarie, care l-a hirotonisit diacon.
Petrecând acolo cîtăva vreme, a rugat pe patriarh să-l lase să se ducă în muntele Eleonului să cerceteze pe părinţii care petreceau acolo. Şi lăsîndu-l patriarhul, a zăbovit acolo Grigorie un an, cercetând pe nevoitorii cei buni şi primind de la dânşii mult folos. Apoi a vrut să meargă în pustie şi şi-a mărturisit sfinţilor părinţi gândul, cerând de la dânşii binecuvântarea. Iar ei, făcând rugăciune pentru dânsul, l-au slobozit, zicând: „Să mergi, fiule, cu pace; credinţa şi dragostea pe care o ai pentru Hristos te va mântui pe tine”.
El, pogorându-se din muntele Eleonului, s-a sălăşluit înăuntrul pustiei şi după trei zile prin purtarea lui Dumnezeu de grijă, a aflat un monah rugându-se în al şaselea ceas din zi. Acela cunoscând cu duhul că tânărul Grigorie caută să se mântuiască, l-a chemat la sine şi a zis către dânsul: „Unde mergi, fiule?” Iar el a răspuns: „Unde mă va duce Hristos în această pustie”. Iar monahul a zis: „Să mergi împreună cu mine, fiule!” Deci, mergând ei douăzeci de zile, au venit la un loc unde monahul acela a arătat lui Grigorie o chilie departe şi doi smochini lângă dânsa. Apoi a zis: „În acea chilie petrece un părinte mare. Deci, de voieşti, fiule, să te mântuieşti, mergi la dânsul, iar eu voi merge în altă parte”.
Plecându-se unul altuia, s-au despărţit. Grigorie, apropiindu-se de chilia marelui stareţ, a auzit cântând ca o mulţime de popor; şi mergând mai aproape a auzit numai trei voci cântând. Iar când s-a apropiat de uşă a auzit numai pe unul singur, stareţul, cântând şi săvârşind al nouălea ceas şi n-a îndrăznit să bată la uşă, fiind înspăimântat. Iar acel sfânt părinte, după sfârşitul pravilei sale, privind spre uşă, a văzut pe tânăr stând şi îndată l-a cunoscut cu duhul cine este. Deci a strigat, zicând: „Fiule, Grigorie, intră aici!” Iar Grigorie şi mai tare s-a spăimântat, auzind că îl strigă pe nume.
Intrând în chilie, a văzut pe bătrânul singur, iar mai mult n-a văzut pe nimeni şi se mira că în chilie numai bătrânul singur era, iar graiul de popor pe care l-a auzit cântând, a cunoscut că erau sfinţii îngeri, care cântau împreună cu dânsul. Apoi a căzut la picioarele bătrânului cu lacrimi, zicând: „Miluieşte-mă, părinte, şi te roagă pentru mine păcătosul, ca să-mi mântuiască Dumnezeu sufletul!” Iar bătrânul a zis: „Dumnezeu te va milui pe tine, fiule, şi îţi va da răsplătire pentru osteneala ta!”
Grigorie a petrecut la sfântul bătrân patru ani şi a învăţat de la dânsul multă înţelepciune duhovnicească. El a cunoscut de la dânsul taine şi descoperiri ale dumnezeieştii Scripturi şi s-a făcut filosof iscusit şi ritor binegrăitor. Apoi, văzându-l bătrânul desăvârşit în înţelegere şi în fapte bune şi mai înainte cunoscând că are să fie mare luminător al lumii, n-a vrut să-l ţină mai mult în pustie, ci i-a poruncit să iasă de acolo pentru ajutorul Bisericii care avea război. După aceea i-a proorocit că are să vină asupra lui o mare năpastă de la nişte oameni zavistnici şi l-a învăţat să fie răbdător şi fără de răutate. Apoi, făcând pentru dânsul rugăciune şi dându-i binecuvântare, l-a slobozit cu pace.
Fericitul Grigorie, ieşind de la bătrânul acela, s-a întors iarăşi la Ierusalim şi l-a primit patriarhul Macarie cu bucurie. Apoi, mai petrecând în Ierusalim un an, s-a dus în Antiohia de aici în Constantinopol, unde petrecea în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vach. Acolo, văzând egumenul nevoinţa lui că toată săptămâna nu gusta hrană şi neîncetat se sârguia cu citirea şi scrierea cărţilor, a vestit despre dânsul pe patriarhul Eutihie, zicând: „A venit în mănăstirea mea un diacon străin frumos cu chipul şi cu viaţa şi ales întru toate nevoinţele călugăreşti, fără de lenevie şi foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, încît mi se pare că în vremea de acum nu se mai află altul ca dânsul în toată cetatea aceasta”.
Patriarhul, auzind aceasta, s-a bucurat şi, chemându-l la sine, cu cinste a vorbit împreună cu dânsul. Şi văzând înţelepciunea lui cea mare a mulţumit lui Dumnezeu că le-a trimis un om ca acela în vremea viforului şi a învăluirii celei mari care era în Biserică din partea ereticilor. Iar după aceasta, peste puţină vreme s-a făcut în Constantinopol Sinodul al cincilea, la care a venit toată lumea, în vremea împărăţiei binecredinciosului împărat Iustinian.
La acest Sinod s-a arătat Sfântul Grigorie mare apărător şi sprijinitor al bunei credinţe şi a astupat gurile ereticilor, încît nu le era cu putinţă a răspunde împotriva cuvintelor pe care le grăia Grigorie din sfintele cărţi. De aceea toţi Sfinţii Părinţi se mirau de înţelepciunea lui şi de darul Sfântului Duh, care era în Grigorie. Şi mulţi din cei ce-l ascultau, întrebau: „De unde este omul acesta care răspunde ca un înger şi întocmai ca unul din Sfinţii Părinţi cei de demult?” Apoi s-a bucurat pentru dânsul şi binecredinciosul împărat Iustinian şi toţi boierii; şi l-au sărutat toţi Sfinţii Părinţi care se adunaseră la al cincilea Sinod şi cu multe laude l-au fericit.
Din acea vreme îl cinstea împăratul foarte mult şi pretutindeni se dusese vestea despre dânsul. Iar Grigorie, văzându-se pe sine cinstit de toţi şi lăudat, nu a vrut să mai petreacă în Constantinopol. Ci, fugind de slava omenească, s-a dus la Roma şi, închinându-se mormântului Sfinţilor Apostoli şi altor sfinte locuri, s-a sălăşluit în mănăstirea Sfântului Sava şi petrecea acolo în linişte.
În acea vreme s-a mutat către Domnul Teodor, episcopul Acragandiei, care fusese după fericitul Patamion, şi era mare neunire şi zarvă în poporul cetăţii. Pentru că unii voiau să aleagă la episcopie pe Savin, preotul; alţii pe Crescent, iar alţii pe Evplu, care era atunci arhidiacon; iar alţii lăsaseră lucrul în voia Domnului, zicând: „Pe care îl va voi Dumnezeu, acela să ne fie episcop”. Pentru această pricină toţi cei mai bătrâni ai bisericii, boierii şi cetăţenii cetăţii, adunându-se, au venit la Roma la patriarh. Acolo era
între dânşii şi Hariton, tătăl lui Grigorie. Şi au stat înaintea patriarhului cele trei partide: unii ţineau cu Savin, alţii cu Crescent, iar alţii cu Evplu şi cu Hariton.
Deci unii cereau patriarhului pe unul, iar alţii pe altul. Dar arhidiaconul Evplu cu Hariton şi cu ceilalţi ai lor ziceau către patriarh: „Pe care îl va descoperi Dumnezeu sfinţiei tale, pe acela să-l pui nouă episcop”. Iar patriarhul Romei, văzând între ei neînţelegere, le-a poruncit să iasă afară de la faţa sa. Şi, având grijă de aceasta, i s-au arătat lui noaptea în vedenie doi bărbaţi cinstiţi, în chipul apostolilor şi au zis:
„Pentru ce te mâhneşti de neunirea poporului Acragandiei, căci cei aduşi de dânşii nu sunt vrednici de dragostea episcopiei. Dar este în cetatea aceasta un om străin cu numele Grigorie, care mai înainte locuia în mănăstirea Sfântului Sava, iar acum, auzind de venirea cetăţenilor Acragandiei, a fugit din mănăstirea aceea şi s-a ascuns la mănăstirea Sfântului Mercurie. Deci pe acela cheamă-l şi-l pune episcop Acragandiei pentru că se odihneşte peste omul acela Duhul lui Dumnezeu”. Şi aceasta zicându-i, s-au făcut nevăzuţi.
Deşteptându-se patriarhul din vedenie, a chemat la sine pe cei mai mari ai Bisericii şi pe ava Marcu, care din întâmplare venise atunci din mănăstirea sa în cetate şi le-a spus lor vedenia sa. Apoi îndată a trimis doi episcopi şi cu alţi clerici ca să caute pe Grigorie şi să-l aducă cu cinste. Iar ei mergând în mănăstirea Sfântului Sava întrebau: „Unde este străinul acela, care a găzduit aici?” Iar călugării i-au răspuns, zicând: „Mai înainte cu două zile s-a dus de aici în mănăstirea Sfântului Mercurie”. Atunci ei s-au dus şi acolo. Iar Sfântul Grigorie, vrând să iasă din acea mănăstire, a văzut de departe pe acei episcopi venind şi i-a cunoscut pe dânşii, căci şi mai înainte îi văzuse la sinod, la Constantinopol. Deci, cunoscând cu duhul că după dânsul vin, a fugit şi s-a ascuns în livadă în mijlocul pomilor.
Episcopii, intrând în mănăstire, întrebau de Grigorie, iar călugării ziceau: „Era aici un străin, dar nu ştim unde s-a dus”. Iar episcopii l-au ameninţat pe egumen, zicând: „De nu vei pune îndată înaintea noastră pe străinul acela, apoi de mare pedeapsă te faci vinovat!” Egumenul îi ruga pe dânşii să-l aştepte puţin ca să-l caute. Şi, căutându-l cu sârguinţă, l-a aflat pe Grigorie în livadă ascuns în buruieni. Apoi l-a apucat pe el cu mânie şi-l mustra, zicând: „De unde ai venit aici, omule, şi care sunt păcatele tale şi ce-ai făcut de te caută pe tine atîţia bărbaţi cinstiţi? Ai adus mare nevoie asupra mănăstirii noastre! Mergi dar de răspunde pentru greşalele tale!”
Iar fericitul Grigorie n-a răspuns lui nici un cuvânt ci, fiind dus, mergea tăcând. Stând înaintea episcopilor, îndată l-au cunoscut pe dânsul, pentru că-l văzuseră la sinod, cum a fost lăudat de toţi părinţii şi cinstit de împărat.
Deci, sculându-se, s-au aplecat înaintea lui şi cu dragoste l-au îmbrăţişat. Iar el a căzut la picioarele lor, zicând: „Iertaţi-mă, sfinţilor părinţi, că sunt păcătos! Pentru ce mă căutaţi pe mine smeritul?” Iar ei, ridicându-l de la pământ, l-au sărutat şi i-au zis: „Prea sfinţitul părinte patriarh te cheamă la sine”. Egumenul s-a mirat şi s-a spăimântat, văzând pe Grigorie aşa cinstit de episcopi, el care îl însoţea şi îl socotea ca pe un făcător de rele. Deci luînd episcopii pe Grigorie, l-au dus la patriarh cu cinste.
Intrând Grigorie la patriarh şi, plecându-se până la pământ, acesta a zis: „Bine ai venit la noi, fiule Grigorie! Bine este cuvântat Dumnezeu, Care te-a arătat pe tine nouă!” Apoi, sculându-se, l-a sărutat cu sărutare sfântă şi a zis: „Fiule Grigorie, Domnul nostru Iisus Hristos te cheamă pe tine la episcopia Bisericii Sale, care este în Acragandia, ca prin tine să se mântuiască poporul acela!” Iar el a răspuns: „Iartă-mă, stăpâne, că nu sunt vrednic de o treaptă ca aceasta!” Atunci patriarhul a zis: „Nu fii neascultător, fiule, ci teme-te de Dumnezeu şi-ţi adu aminte că mulţi prin neascultare au mâniat pe Cel Preaînalt”. Iar Grigorie a răspuns: „Dă puţină vreme robului tău, prea sfinţite părinte, ca să mă socotesc şi apoi voi răspunde despre aceasta prea sfinţiei tale”. Iar patriarhul l-a încredinţat până la o vreme lui ava Marcu.
Văzând părintele Grigorie pe părintele Marcu, s-a bucurat şi a căzut la picioarele lui cu lacrimi, zicând: „Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit a te mai vedea într-această viaţă, pe tine părintele meu cel iubit”. Apoi a mers la gazdă ava Marcu împreună cu dânsul şi toată noaptea aceea au petrecut-o fără somn, zăbovind în vorbe duhovniceşti. Iar Grigorie voia să fugă în Spania, mai ales că s-a înştiinţat că tatăl său
Hariton a venit acolo în Roma. Dar l-a oprit ava Marcu, zicând: „Fiule, nu mânia pe Dumnezeu şi, în loc de binecuvântarea Lui, să-ţi aduci blestem!” Iar el de atunci a tăcut.
După aceasta, chemând patriarhul pe acragandieni, i-a întrebat: „Aţi ales în unire pe cineva din voi la episcopia cetăţii voastre?” Iar ei tăceau. Atunci arhidiaconul Evplu, împreună cu Hariton au zis: „Noi, stăpâne, nu avem ce răspunde la aceasta, pentru că nădejdea noastră am pus-o în Domnul şi în sfintele tale rugăciuni; şi pe care ţi-l va descoperi Dumnezeu, pe acela să-l dai nouă episcop şi noi îl vom primi cu dragoste”.
Luînd seama patriarhul la Hariton, l-a cunoscut după asemănarea feţei cum că este tatăl lui Grigorie. Apoi a zis: „Să mergem în biserică şi să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne arate pe cine ştie El că este vrednic a fi episcop”. Deci, când săvârşea patriarhul rugăciunile împreună cu episcopii şi cu tot clerul în biserica Sfinţilor şi marilor Apostoli Petru şi Pavel, era acolo împreună cu dânşii şi fericitul Grigorie. Atunci s-a arătat în altar un porumbel zburând deasupra Sfintei Mese şi a şezut pe capul Sfântului Grigorie, încît toţi s-au spăimântat de acea minune preaslăvită. Iar patriarhul a zis: „Iată ne-a arătat Dumnezeu pe care l-a ales vrednic de treapta episcopiei!”
Deci, l-a sfinţit pe el episcop al bisericii Acragandiei şi toţi cetăţenii s-au bucurat de dânsul şi l-au iubit ca pe un ales de Dumnezeu. Atunci a cunoscut Hariton că Grigorie este fiul său şi înălţa mulţumire lui Dumnezeu că l-a învrednicit a vedea pe fiul său viu şi într-o dregătorie aşa de înaltă. Apoi, nu după multe zile, oamenii trimişi din Acragandia, luînd binecuvântarea de la patriarh, s-au întors împreună cu episcopul lor cel nou. Mergând pe lângă cetatea Panormiei, i-a întâmpinat episcopul cetăţii aceleia cu clerul şi cu tot poporul, primindu-i pe ei cu dragoste; căci auziseră de viaţa cea îmbunătăţită a lui Grigorie, pe care l-a rugat să intre în biserică şi să dea binecuvântarea poporului.
Intrând Sfântul Grigorie în biserica Domnului, a alergat către dânsul un monah lepros şi striga, zicând: „Miluieşte-mă pe mine, robule al lui Hristos, şi te roagă lui Dumnezeu ca să mă uşureze de această boală de lepră!” Iar sfântul a zis către dânsul: „În numele Domnului, fii sănătos de boala ta!” Şi îndată s-a tămăduit monahul şi s-a curăţit de lepră, făcându-se trupul lui ca de copil curat şi toţi lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce face minuni prin plăcutul Său!”
Ieşind din Panormia, s-a apropiat de Acragandia şi l-a întâmpinat egumenul mănăstirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, care era înaintea cetăţii. Iar când a intrat Sfântul Grigorie în mănăstirea aceea, a căzut înaintea picioarelui lui un monah surd şi mut; dar egumenul îl dădea în lături de la picioarele Sfântului Grigorie. Însă Sfântul a zis către egumen: „Lasă-l, frate, să ne spună de ce are nevoie!” Iar egumenul a zis: „Este nebun, stăpâne, şi nici nu grăieşte şi nici nu aude”.
Sfântul, oftând şi ridicându-şi mâinile spre cer, s-a rugat. Apoi, ridicând pe monah de la pământ, a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a poruncit duhului celui surd şi mut să iasă din zidirea Sa, grăieşte, frate, şi auzi şi laudă pe Dumnezeu, Cel ce te-a făcut pe tine!” Iar monahul îndată a grăit şi a auzit şi a început a striga: „Mari sunt lucrurile Tale, Doamne, Care le-ai făcut prin dreptul acesta!” Şi a întrebat fericitul pe monah: „Cîţi ani sunt de când n-ai auzit şi grăit?”
Iar călugărul cel tămăduit a răspuns: „Nu-mi aduc aminte, stăpâne, să fi grăit cândva sau să fi auzit”. Egumenul a zis: „Douăzeci de ani sînt, stăpâne, de când l-am călugărit; pe atunci fiind de opt ani, şi până astăzi a fost mut şi surd, iar acum s-a vindecat cu rugăciunile tale”. Şi i-a cuprins frica pe toţi de ceea ce se făcuse şi mulţumeau lui Dumnezeu că le-a dat episcop ca acesta, făcător de minuni. Apoi Sfântul Grigorie s-a odihnit până a doua zi în acea mănăstire.
A doua zi a purces către cetate. Şi auzind poporul că vine episcop nou, se întrebau unul pe altul: „Cine este episcop? Savin, Crescent sau Evplu?” Înştiințându-se că nici unul dintre aceia nu s-a învrednicit de episcopie, ci un bărbat străin cu numele Grigorie, s-au mirat. Apoi, auzind că este făcător de minuni şi că a vindecat pe un călugăr surd şi mut, s-au înfricoşat. Deci, a ieşit toată mulţimea poporului întru întâmpinarea lui şi el îi binecuvânta, punându-şi peste toţi mâinile sale.
Atunci a ieşit în întâmpinare şi Teodotia, maica lui, împreună cu bărbatul, neştiind că episcopul este fiul ei. Văzându-l pe el, l-a cunoscut şi a zis: „Iată cu adevărat fiul meu este acesta care era pierdut şi s-a aflat”. Iar Sfântul Grigorie, văzând pe maica sa, a zis: „Bucură-te, doamnă Teodotia, maica mea!” Iar ea, umplându-se de nespusă bucurie, a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul Cel ce te-a ales pe tine, ca să paşti pe poporul Său şi pe mine m-a învrednicit a te vedea, dulcele meu fiu!” După aceasta a intrat în biserică cu cântări, împreună cu tot poporul. Şi când săvârşea Sfântul Grigorie dumnezeiasca Liturghie, au văzut oarecare din cei vrednici darul Sfântului Duh, coborându-se peste dânsul în chip de porumbel şi umbrindu- l pe dânsul, precum s-a făcut şi când l-a hirotonisit arhiereu. Atunci au fost aduşi în biserică mulţime de bolnavi, peste care punându-şi mâinile Sfântul Grigorie le-a dat sănătate, încît se minunau toţi şi ziceau: „Cu adevărat acesta este asemenea Sfântului Grigorie, făcătorul de minuni al Neocezareii” Deci s-a făcut mare bucurie în cetate.
Sfântul Grigorie, începând a paşte Biserica lui Dumnezeu, avea mare purtare de grijă pentru săraci, iar pe cei bolnavi îi tămăduia şi izgonea duhurile cele viclene. Iar tatăl său Hariton, nu se îndepărta de la biserică ziua şi noaptea, slujind lui Dumnezeu în post şi în rugăciune. Asemenea şi maica sa Teodotia, lepădând toată grija vieţii, lua aminte la mântuirea sa şi slujea bolnavilor; iar pe cei ce sufereau în sărăcie, pe aceia cu mâinile sale îi hrănea şi-i învăţa. Astfel, Sfântul Grigorie împreună cu părinţii săi înfrumuseţau Biserica lui Hristos, făcându-se pildă tuturor prin viaţa cea plină de fapte bune.
După cîteva zile a ieşit fericitul să vadă cetatea şi să cerceteze pe cei bolnavi şi pe cei săraci. Şi cîţi din cetăţeni aveau bolnavii lor, îi puneau pe cale, pe unde avea să treacă bunul doctor, Sfântul Grigorie, şi tot felul de boli luau vindecare numai prin atingerea mâinilor lui. Atunci preotul Savin avea o fiică slăbănoagă, care zăcea pe pat, neavând deloc tărie trupească, încît nici nu putea să se mişte, ci alţii o întorceau.
Auzind maica ei că episcopul are să treacă pe la casa lor, a scos pe fiica sa afară din ogradă şi a adus-o pe cale. Apropiindu-se Sfântul Grigorie, femeia a căzut la picioarele fericitului, plângând şi zicând: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, şi te milostiveşte spre fiica mea că este slăbănoagă!” Sfântul a întrebat-o: „A cui soţie eşti?” Şi ieşind preotul Savin şi închinându-se, a zis: „Roaba ta este, stăpânul meu, şi soţia mea”. Iar sfântul l-a întrebat, zicând: „De când boleşte fiica voastră?”
Ei au răspuns: „Sînt nouă ani, stăpâne, de când este slăbănoagă”. Iar Sfântul, făcând rugăciune, a însemnat pe copilă cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: „În numele lui Iisus Hristos, scoală, fecioară şi stai pe picioarele tale!” Îndată fecioara s-a sculat şi a dat mulţumire doctorului său. Iar poporul care era în urma lui s-a înspăimântat de acele minuni preaslăvite ce se făceau de dânsul.
După cîţiva ani, diavolul, care urăşte binele, a ridicat război asupra Sfântului, vrând să-l izgonească de pe scaun prin acel preot, Savin, pe a cărui fiică o tămăduise, şi prin Crescent, pentru că amândoi erau preoţi în acea cetate şi fiecare ar fi dorit să fie episcop. Aceştia aveau mânie între ei; dar în zilele acelea s-au întovărăşit şi s-au răsculat cu vrajbă împotriva Sfântului Grigorie, întărîtaţi fiind de zavistia diavolului.
Apoi ziceau între dânşii: „Până când ne vom supune acestui vrăjitor, care cu vrăjile sale făcând minuni, face pe oamenii cei proşti a se minuna? Au doar nu ştim că, fugind de aici, a petrecut la un vrăjitor oarecare şi a învăţat de la dânsul acel meşteşug al vrăjitoriei? Şi acum, venind, amăgeşte poporul, crezându-se a fi omul lui Dumnezeu, pe când el este al diavolului; căci nici nu mănâncă nici nu bea, precum face şi diavolul”.
Nişte hule şi minciuni ca acestea grăiau din zavistie asupra dreptului. Şi ademenind către sfatul lor cel rău şi un număr oarecare de clerici şi de cetăţeni, s-au jurat unul către altul ca să nu se odihnească până când nu vor izgoni din cetate pe Sfântul Grigorie; iar în locul lui să pună pe un oarecare Eleusie ereticul care era căzut din treapta de preot şi blestemat de Sinodul cel din Laodiceea. Acest eretic venise pe ascuns în Acragandia şi locuia la un cetăţean anume Teodor, neştiind despre dânsul Sfântul Grigorie. Pe acest Eleusie îl întâlnise mai înainte Sfântul Grigorie în răsărit şi disputase împreună cu dânsul despre întruparea lui Hristos şi-l biruise.
Acesta, după o ascundere de trei luni în cetatea Acragandiei, a ridicat spre zavistie şi spre mânie pe aceşti preoţi, precum şi un număr oarecare de oameni înrăutăţiţi, împotriva Sfântului Grigorie. Şi sfătuindu-se vrăjmaşii, au îndemnat o femeie tânără şi frumoasă la faţă cu obiceiuri ruşinoase, anume Evdochia, ca să zică în faţa episcopului şi înaintea poporului cum că a păcătuit cu dânsa. Ea la început nu voia să facă aceasta, zicând: „Nu mă vor crede cetăţenii, pentru că toţi îl au ca pe îngerul lui Dumnezeu şi mă tem a grăi unele ca acestea asupra lui, ca să nu mă ucidă poporul cu pietre”.
Iar ei au făgăduit că o vor păzi fără de vătămare şi cu mulţime de aur au silit-o să se unească la sfatul lor cel viclean. Deci căutau vreme cu prilej când să aducă asupra lui năpasta şi ura. Iar într-o noapte, fiind Sfântul Grigorie în biserică la cântarea cea de la miezul nopţii, Savin şi cu Crescent, luînd pe Evdochia cea desfrânată, au adus-o în taină la casa episcopului, unde au găsit străjerul păzind uşile şi, dându-i mult aur, l-au sfătuit să tacă. Iar pe femeie au dus-o în camera Sfântului, închizând-o acolo, şi au ieşit.
Episcopul nu ştia nimic şi, întârziind în biserică până la sfârşitul Utreniei, s-a făcut ziuă. Când a ieşit din biserică, îl urma poporul care fusese acolo, pentru că aşa aveau obiceiul de petreceau în toate zilele pe episcopul lor de la biserică până la casa lui. Ajungând la uşa casei sale, se întorcea şi îi învăţa pe ei; apoi, dându-le binecuvântare, se duceau pe la casele lor. Acolo se afla Savin împreună cu Crescent şi cu ceilalţi care erau de un cuget cu dânşii.
Aceştia, alergând în camera lui, au scos pe femeie înaintea episcopului şi înaintea a tot poporul ce venise şi au strigat: „Vedeţi, oamenilor, ce face episcopul nostru? Oare aşa se cade lui a face? Noi îl avem ca pe un sfânt, şi acum iată-l desfrânat! Deci nu mai este vrednic de scaunul episcopal”. Aceasta văzând poporul s-a înspăimântat şi au rămas toţi ca nişte pietre fără glas, neştiind ce să răspundă. Apoi s-a mirat şi Sfântul Grigorie de această năpastă neaşteptată, dar tăcea. Iar poporul a întrebat pe femeie, zicând: „A păcătuit cu tine episcopul?”
Iar ea a răspuns înaintea tuturor, zicând: „Adevărat, a păcătuit cu mine în această noapte!” Iar arhidiaconul şi alţii din cei de casă o întrebau: „În ce ceas de noapte a fost cu tine?” Iar ea a răspuns că după pavecerniţă (slujba de seară) a fost cu dânsa; pentru că aşa era învăţată să zică de începătorii răutăţii. Atunci cei ai casei au strigat: „Viu este Dumnezeu că nedrept grăieşte această femeie mincinoasă”. Iar viclenii ziceau: „Voi sînteţi ai lui şi nu sînteţi vrednici de crezut pentru că acoperiţi faptele cele rele ale stăpânului vostru”. Iar un diacon cu numele Filadelf a zis: Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc fărădelege asupra dreptului cu mândrie şi defăimare!
Crescent, auzind aceste vorbe, a alergat şi a lovit peste obraz pe Filadelf. Şi mulţi s-au înspăimântat şi au crezut minciuna, văzând pe femeia scoasă din camera lui şi zicându-i în faţă cum că a păcătuit cu dânsa. Iar alţii nu credeau. Însă a biruit partea celor vicleni şi, apucându-l pe episcop, l-au scos afară din casa lui şi l- au dus în temniţa în care odinioară pentru Hristos, a stat sfinţitul Mucenic Grigorie, episcopul Liviei.
Acolo au închis şi pe Sfântul Grigorie, punându-i picioarele în butuci (legături) şi punând oaste de strajă. Apoi îndată au trimis scrisoare către exarhul patriarhului, care era în părţile acelea, vestindu-i cele ce s-au întâmplat şi rugându-l să vină în cetatea lor ca să judece pe Grigorie. Şi a străbătut vestea nu numai în cetatea Acragandiei, ci şi în toate cetăţile şi satele dimprejur şi în toată latura Siciliei, cum că Grigorie episcopul a fost prins cu o femeie.
Atunci s-au adunat la temniţă mulţime de credincioşi care aveau dragoste către Sfântul şi care nu credeau clevetirea cea mincinoasă şi şedeau lângă temniţă, plângând. Iar Sfântul mulţumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi, fiind nevinovat. La miezul nopţii, pe când se ruga, a strălucit o lumină mare în temniţă, căci îngerul Domnului, venind, a desfăcut din butuci picioarele lui şi, întărindu-l cu cuvinte de răbdare, s-a făcut nevăzut. Apoi s-au deschis singure uşile temniţei. Iar poporul, văzând minunea ce se făcuse, a intrat înăuntru şi s-a închinat Sfântului, zicând: „Acum cunoaştem că Dumnezeu este cu tine şi că mincinoasă este clevetirea cea urzită asupra ta”. Şi voiau să meargă să ucidă pe Savin şi pe Crescent; dar i-a oprit Sfântul şi i-a certat, ca să nu îndrăznească să ridice război şi să verse sînge, ci să aştepte judecata care se va face asupra lui.
Venind exarhul în cetate, a adunat tot soborul cetăţii şi, şezând la judecată, a pus înainte pe Sfântul Grigorie. Dar au stat şi potrivnicii împreună cu desfrânata, pe care a întrebat-o exarhul: „Oare, adevărate sunt cele grăite? A păcătuit episcopul cu tine?” Iar ea a zis: „Aşa, stăpâne, adevărat este că a păcătuit cu mine”. Zicând acestea, îndată a căzut dracul asupra ei şi, aruncând-o la pământ, a început a o bate, încît se tăvălea ticăloasa şi striga înfricoşat, chinuită fiind de necuratul. Atunci i-a cuprins frica pe toţi şi ziceau: „Nevinovat este Grigorie de acel lucru rău; căci iată a căzut mânia lui Dumnezeu asupra celei ce a minţit asupra lui”. Iar clevetitorii nu se ruşinau a grăi: „Dar n-am zis noi că este vrăjitor şi fermecător, căci iată cu vrăjile sale a făcut pe femeie de se îndrăceşte?”
Auzind despre aceasta soţia lui Savin împreună cu fiica sa pe care o tămăduise Sfântul Grigorie de slăbănogire, a alergat degrabă în sobor şi a început a striga cu mânie asupra bărbatului său, zicând: „Ticălosule, şi cu totul înrăutăţitule! dar ai uitat facerea de bine a acestui sfânt bărbat care a vindecat pe fiica noastră şi acum aduci clevetire asupra acestui om nevinovat? Du-te din casa mea că de-acum nu mai vreau să trăiesc împreună cu tine”. Şi, căzând la picioa-rele Sfântului, a zis, plângând: „Miluieşte-ne pe noi, robule al lui Dumnezeu, şi nu pomeni răutatea pe care ţi-au făcut-o aceşti necuraţi!”
Atunci s-a făcut gîlceavă în popor. Unii strigau că este nevinovat, iar alţii credeau minciuna, zicând că, cu vrăjitorii a adus pe drac asupra celei ce a păcătuit cu dânsul. Iar exarhul, având mâinile pline de bani, ajuta lui Savin şi lui Crescent. Însă, văzând poporul tulburat, s-a temut şi, sculându-se la judecată, a ieşit, zicând: „Se cuvine mai cu luare aminte a cerceta pricina aceasta”. Iar fericitul Grigorie s-a dus singur în temniţă şi, şezând acolo ca un osîndit, aştepta să vadă ce sfârşit va avea lucrul.
Exarhul, văzând că nu poate să facă nimic Sfântului Grigorie, a socotit ca să-l trimită la patriarhul de la Roma. Deci a poruncit să pregătească o corabie şi a făcut o scrisoare în care arăta vina lui Grigorie; apoi aştepta noaptea pentru ca în taină să-l trimită pe Grigorie. După aceea au scris şi clevetitorii către patriarh precum le-a plăcut. Deci, venind noaptea şi poporul împrăştiindu-se exarhul cu Savin şi cu Crescent, luînd pe Sfântul Grigorie l-au trimis la corabie. Şi mergând în urmă-i părinţii lui şi cei de casă ai lui plângând şi tânguindu-se pentru dânsul, el îi mângâia şi-i sfătuia să nu mai plângă, încredințându-i că iarăşi îl vor vedea sănătos pe scaunul său.
Deci, punându-l potrivnicii în corabie, l-au încredinţat unui corăbier cu numele Procopie, căruia i-au dat şi scrisorile către patriah. Iar Evplu, arhidiaconul, împreună cu alţi diaconi, apropiindu-se de exarh l-au rugat ca să le dea voie să meargă şi ei împreună cu părintele şi învăţătorul lor. Dar el nici n-a vrut să-i asculte, ci numai pe un diacon dintre dânşii cu numele Platonic l-a lăsat a merge cu dânsul. Fiind pornită corabia, a început să plutească, iar cei de casă ai Sfântului împreună cu părinţii lui, plângând mult pe mal, s-au întors la casele lor.
A doua zi s-a adunat în temniţă mulţime de popor împreună cu cei mai mari ai lor şi neaflând pe Sfântul Grigorie păstorul lor s-au tulburat şi au început a plânge şi a striga asupra judecăţii nedrepte. Apoi învinuind pe exarh îl întrebau: „Ce aţi făcut, prea sfinte părinte, cu părintele şi păstorul nostru cel bun? Au doar l-aţi omorît?” Iar el zicea: „Nu, fraţilor, nu i-am făcut nici un rău, ci cu pace l-am trimis la patriarh precum singur a dorit”. Iar ei, chemând pe arhidiaconul Evplu şi pe alţi diaconi, îi întrebau, zicând: „Voi ştiţi unde este sfântul vostru episcop, că voi aseară aţi fost cu dânsul în temniţă. Deci spuneţi nouă adevărul, unde este acum?” Iar ei au răspuns că exarhul l-a trimis noaptea la patriarhul din Roma.
Exarhul, văzând că se face turburare în popor s-a temut foarte şi a fugit din cetate. Iar poporul luînd foc au aprins casele prea răufăcătorilor preoţi Savin şi Crescent şi-i căutau şi pe dânşii ca să-i omoare; dar ei au fugit în biserică şi poporul a alergat în urma lor. Iar tatăl sfântului, Hariton, stând în uşile bisericii, ruga poporul întărîtat să nu facă vărsare de sînge pentru fiul său; căci dacă vor fi adevărate, zicea el, cele grăite de dânşii apoi veţi fi voi vinovaţi şi judecaţi. Iar ei, ascultând pe Hariton s-au întors înapoi. Apoi, trimițând în cetatea Siracusei, la domnul Siciliei şi către episcopul acelei cetăţi le-a vestit acelora toate cele ce s-au întâmplat lui Grigorie episcopul lor. Iar aceia, auzind, s-au minunat şi foarte rău le-a părut pentru dânsul; căci ştiau viaţa lui plină de fapte bune. Şi trimițând dregători de la ei au încredinţat dregătoria bisericii lui
Evplu arhidiaconul, până la o vreme, până când se va îndrepta Sfântul Grigorie înaintea patriarhului şi se va întoarce la scaunul său.
După cîtăva vreme iarăşi s-au adunat potrivnicii şi căutau să ucidă pe Evplu. Însă el, văzând răutatea lor cea neîmblânzită, a fugit din cetate şi s-a ascuns până la venirea lui Grigorie. Iar Savin şi Crescent cu clevetitorii lor, luînd pe cel mai sus pomenit Eleusie, l-au aşezat în episcopie. Boierii cei mai mari ai cetăţii fiind rugaţi de Hariton au încetat cu tulburarea lor iar mai vârtos au tăcut atunci când li s-a vestit de dânsul, că vrând Dumnezeu iarăşi se va întoarce Sfântul Grigorie la scaunul său. Deci, păşteau în acea vreme fiarele cele sălbatice cum voiau. Pentru că Elevsie ereticul luînd moaştele sfinţilor care erau în altar a vrut să le ardă cu foc, dar nu s-a atins deloc focul de dânsele şi a poruncit ca să le arunce noaptea în mare, neştiind nimeni.
Ajungând fericitul Grigorie în cetatea Romei, coborând, a dat patriarhului cărţile trimise de la exarh şi de la clevetitori, pe care citindu-le s-a umplut de mare iuţime şi mânie asupra lui Grigorie; şi nevoind a vedea măcar faţa sa nici a-l întreba, a poruncit să-i ferece mâinile şi picioarele. Asemenea şi pe Platonic, diaconul lui să-l închidă într-o temniţă deosebită. Deci, şezând sfântul în temniţă şi rugându-se, a strălucit peste el, noaptea, o lumină şi s-au deschis uşile temniţei şi au intrat la dânsul doi bărbaţi prea străluciţi în chipul apostolilor, zicând către dânsul: „Bucură-te, robule al lui Hristos şi iubitul nostru Grigorie! Domnul ne-a trimis ca să te dezlegăm şi să te ajutăm în nevoile tale, pentru care, văzând bărbăţia şi răbdarea ta, ne bucurăm, că voieşte Dumnezeu ca şi în această cetate să facă prin tine minuni”.
Zicând acestea, s-au atins de legăturile lui şi îndată au căzut lanţurile, iar Sfântul a stat în picioare dezlegat, închinându-se lor până la pământ. Atunci ei s-au sărutat şi s-au făcut nevăzuţi. Apoi s-au arătat şi diaconului Platonic, pe care, scoțându-l din închisoare, l-au dus la Grigorie. Şi erau amândoi Grigorie şi Platonic, lăudând împreună şi binecuvântând pe Dumnezeu. Iar străjerul avea un singur fiu în vârstă de douăzeci de ani, pe care de şase ani îl chinuia un diavol cumplit, izgonindu-l pe drumuri şi prin pustietăţi. De multe ori, prinzându-l tatăl său, îl lega cu lanţuri de fier şi-l închidea în casă, însă el, rupând legăturile şi sfărîmând uşile, fugea.
S-a întâmplat în una din acele zile de l-a prins tatăl său, legându-i puternic mâinile, picioarele şi grumajii de un stâlp. Iar el, sfărîmând fiarele, la miezul nopţii a fugit şi aflând uşile temniţei deschise a intrat acolo, apoi şezând la picioarele Sfântului Grigorie, se tăvălea. Atunci Sfântul, ridicându-şi mâinile către cer, s-a rugat la Dumnezeu, apoi a zis diavolului: „Domnul nostru Iisus Hristos îţi porunceşte duh necurat să ieşi din zidirea Sa”. Şi îndată a ieşit diavolul din copil. Iar tatăl său, sculându-se, îl căuta cu sârguinţă şi, văzând temniţa deschisă, s-a spăimântat foarte crezând că au fugit legaţi.
Intrând înăuntru, a văzut pe Sfântul împreună cu Platonic stând şi cântând şi pe fiul său împreună cu dânşii deplin sănătos. Atunci străjerul a căzut îndată la picioarele Sfântului, zicând: „Cu adevărat omul lui Dumnezeu eşti tu, iartă-mă că am greşit spunând şi punând mâinile mele asupra ta”. Din acel ceas străjerul temniţei slujea ziua şi noaptea Sfântului cu frică, cinstindu-l pe dânsul ca pe un înger al lui Dumnezeu.
În acea vreme o femeie avea o fiică gârbovă şi, auzind că pe fiul străjerului l-a tămăduit fericitul Grigorie, a alergat împreună cu fiica sa la dânsul în temniţă. Şi, îngenunchind înaintea lui, l-a rugat ca să-i tămăduiască pe fiica ei, însă el i-a răspuns: „Nu este lucrul meu acesta, ci al lui Dumnezeu, Aceluia, Care pe toate cu cuvântul poate să le facă”. Iar ea nu se depărta supărând pe Sfântul şi rugându-l. Atunci el, făcând rugăciune, şi-a pus mâna sa pe cea gârbovă şi îndată s-a îndreptat.
Apoi mulţumind maica şi fiica lui Dumnezeu şi, închinându-se Sfântului, s-au întors la casa lor, bucurându-se. Iar vecinii o întrebau: „Cine a tămăduit pe fiica ta?” Iar dânsa a răspuns: „Un episcop străin din Sicilia care zice că este osîndit pentru o vină şi şade în temniţă. Acela a vindecat pe fiica mea şi tot acela a vindecat mai înainte pe fiul străjerului.
Astfel, au ajuns în auzul multora minunile lui Grigorie, cum că a tămăduit numai cu cuvântul pe un copil îndrăcit şi pe o copilă gârbovă. De atunci aduceau la dânsul pe mulţi neputincioşi, iar el îi tămăduia.
După ce a trecut un an, patriarhul şi-a adus aminte de Grigorie, care zăcea în temniţă şi a trimis de a chemat pe ava Marcu, despre care de multe ori s-a pomenit mai sus. Venind Marcu de la mănăstirea sa, a zis către dânsul: „Nu ştii, frate, că Grigorie, episcopul bisericii Acragandiei a fost adus aici legat şi şade închis în temniţă, căci a făcut desfrânare?” Iar părintele Marcu, oftând, a răspuns: „O, de-aş avea şi eu parte împreună cu dânsul în ziua înfricoşatei judecăţi!” Iar patriarhul auzind acest cuvânt s-a schimbat la faţă şi a zis: „Vezi scrisoarea cea trimisă mie pentru dânsul de la exarhul meu pe care-l am în părţile acelea”. Iar ava Marcu, citind scrisoarea, a zîmbit, zicând cu voce tare: „Viu este Domnul că este minciună clevetirea aceasta adusă asupra bărbatului nevinovat, care cu viaţa şi cu facerea de minuni este deopotrivă cu părinţii cei mari de demult, precum şi tu singur, stăpâne, ştii”. Atunci patriarhul a zis: „Ştiu că înainte de greşeală era într-însul darul lui Dumnezeu; iar după ce a greşit, s-a luat darul de la dânsul”. Iar Marcu a răspuns: „Domnul ştie pe cei ce sunt ai Săi”.
Atunci patriarhul a zis: „Dar ce vom face cu dânsul şi cum mă sfătuieşti?” Iar ava Marcu a zis: „Ascultă- mă pe mine, stăpâne, şi primeşte sfatul robului tău. Adună sinod, cheamă episcopi nu numai din apus, ci trimite şi la răsărit, ca să nu fie judecata lui Grigorie fără ştirea împăratului şi a patriarhului de acolo. Ci şi binecredinciosul împărat, ca şi patriarhul Constantinopolului să trimită oamenii săi. Apoi trimite şi în Sicilia să aducă pe clevetitori şi pe femeie; după aceea ce ne va povăţui Dumnezeu aceea vom face”. Iar patriarhul a zis: „Bun este sfatul tău, părinte”. Apoi a scris o epistolă către binecunoscutul şi credinciosul împărat Iustinian şi către prea sfinţitul patriarh al Constantinopolului, vestindu-i şi rugându-i să trimită la sinod bărbaţi cinstiţi. Totodată a scris şi exarhului său, care era în Sicilia, precum şi la boierii şi cetăţenii Acragandiei, poruncindu-le ca îndată să trimită la dânsul în Roma pe toţi clevetitorii lui Grigorie până la unul şi pe femeia care zice că a păcătuit cu Grigorie.
Citind împăratul şi patriarhul cărţile de la patriarhul Romei, s-au mirat de clevetirea adusă asupra lui Grigorie şi, necrezând-o, le-a părut rău pentru că de atîta vreme şade Grigorie în temniţă, fiind nevinovat. Deci au trimis degrabă bărbaţi cinstiţi; împăratul a trimis un boier al său, cu numele Marchian, iar patriarhul a trimis trei episcopi: al Ancirei, al Cizicului şi al Corintului, precum şi pe Constantin Hartofilaxul. Toţi aceştia din Constantinopol şi Sicilia s-au adunat la Roma, după al doilea an al şederii lui Grigorie în temniţă.
Marchian, apropiindu-se de Roma ca la optsprezece stadii, a căzut într-o boală cumplită, încît toţi deznădăjduiseră de viaţa lui. Şi erau în mare supărare pentru dânsul episcopii care veniseră împreună cu dânsul şi abia cu mare nevoie au venit la Roma. Deci erau toţi îngrijoraţi pentru Marchian, căci nici un doctor nu putea să-i ajute la boala lui. Iar într-o seară s-a întâmplat a trece pe lângă curtea în care avea gazdă Marchian femeia aceea a cărei fiică era tămăduită de Sfântul Grigorie şi a auzit plângerea slugilor, apoi a întrebat pe unul dintre dânşii pentru ce plâng, iar el a zis: „Stăpânul nostru moare şi de aceea plângem”. Iar ea a zis: „Dacă voiţi ca stăpânul vostru să fie viu şi sănătos apoi duceţi-l şi eu vă voi arăta un doctor, care numai cu cuvântul îl va tămădui; pentru că şi pe fiica mea şi pe mulţi a tămăduit în cetatea aceasta şi nu este nici un neputincios care să fi ieşit de la dânsul fără vindecare”. Ei, crezând-o, au luat pe stăpânul lor cu patul şi l-au dus după femeie. Iar Marchian nu ştia ce-i fac slugile sale pentru că îl cuprinsese foarte mare fierbinţeală şi nu simţea nimic.
Ducându-i pe dânşii femeia la temniţă, unde era Sfântul Grigorie, a zis: „Aici şade doctorul acela care cu cuvântul tămăduieşte bolile”. Apoi ducând slugile pe stăpânul lor în temniţă, l-au pus înaintea Sfântului Grigorie şi l-au rugat plângând să dea vindecare stăpânului lor. Sfântul a strigat pe Marchian de două ori, iar el nu putea să-i răspundă. Deci, lăcrimând fericitul, şi-a pus mâna peste bolnav şi îndată a adormit bolnavul pentru că nu dormise de 25 de zile. Iar la miezul nopţii s-au apropiat de dânsul slugile lui şi pipăindu-l n-au mai aflat fiebinţeală într-însul; atunci au lăudat pe Dumnezeu. Deci, sfârşindu-se noaptea şi Sfântul cântându-şi cântarea înaintea dimineţii s-a deşteptat Marchian şi s-a sculat sănătos, încît se mira unde se află. Apoi văzându-l pe Sfântul Grigorie l-a cunoscut şi a căzut la picioarele lui, căci a priceput că, cu rugăciunile lui s-a vindecat de boală.
Făcându-se ziuă, au venit episcopii să cerceteze pe Marchian şi nu l-au aflat. Apoi, înştiințându-se că l-au dus la Grigorie în temniţă, au mers acolo. Şi văzând pe Marchian sănătos, şezând şi vorbind împreună cu
Grigorie, s-au mirat şi au zis către Sfântul: „Binecuvântat eşti, Părinte Grigorie, că te-ai învrednicit de darul lui Dumnezeu a tămădui bolile omeneşti”. Apoi sărutându-l cu dragoste l-au întrebat de cîtă vreme este în temniţă. Iar el a zis: „De doi ani şi patru luni”. Atunci ei s-au mâniat foarte asupra patriarhului că de atîta vreme ţine în temniţă pe nevinovatul bărbat, necercetând pricina lui cu dinadinsul. Ei voiau să-l scoată din temniţă, însă el nu voia, zicând: „Nu-mi este cu trebuinţă şi cu putinţă a ieşi din locul acesta fără judecată şi fără poruncă”. Iar ei, mergând au vestit patriarhului toate ce se făcuseră şi el s-a mirat şi a fost cuprins de mare spaimă.
Deci, a poruncit patriarhul Romei să se adune sinodul în biserica Sfântului Ipolit, care era aproape de temniţă şi s-au adunat 150 de episcopi, precum şi călugări de prin mănăstiri, încît nu mai era cu putinţă a încăpea toţi în biserică. Apoi au fost aduşi clevetitorii în număr de 110, cu Savin şi cu Crescent. După aceea au trimis şi la Sfântul Grigorie trei episcopi şi cinci preoţi. Iar episcopul Răsăritului şi hartofilaxul, văzând pe Sfântul Grigorie stând la judecată cu mare smerenie, ca un osîndit, au lăcrimat.
Deci, a început patriarhul a întreba pe clevetitori, zicând: „Care este vina pe care o aduceţi episcopului vostru?” „Stăpâne, l-am aflat cu o femeie păcătuind”. Zis-a lor patriarhul: „Dar cu ochii voştri l-aţi văzut pe el păcătuind? Sau femeia v-a spus vouă?” Ei au zis: „Noi, stăpâne, am intrat să ne închinăm după obicei şi am aflat pe femeie dormind în patul lui. Şi am întrebat-o pe dânsa, iar ea a mărturisit înaintea exarhului şi a tot poporul fărădelegea ce a făcut”. Apoi au zis episcopii să se aducă femeia ca să declare înaintea sinodului. Iar ei au zis: „Cum poate să-l declare pe el, de vreme ce este îndrăcită, căci de când a greşit cu dânsa a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu şi acum o chinuie dracul”.
Trimițând, au adus femeia cea îndrăcită înaintea sinodului, fiind ţinută de doi oameni şi neştiind unde stă, căci era ieşită din minţi. Apoi a zis patriarhul către clevetitori: „Nu se întreabă la judecată cei îndrăciţi şi cei fără de minte, ci voi, ticăloşilor, spuneţi adevărul!” Iar ei au zis: „Noi acum am spus: întrebaţi-l şi pe cel care a făcut răul, ca să spună singur despre sine”.
Iar Sfântul Grigorie a oftat din adâncul inimii şi a spus: Sculatu-s-au asupra mea mărturii nedrepte; de cele ce nu ştiam m-au întrebat, răsplătitu-mi-s-au mie rele pentru bune. Acestea zicând el, a căzut femeia la pământ, chinuindu-se de drac şi se tăvălea înaintea picioarelor lui, spumând şi stând înţepenită, încît s-au înspăimântat toţi cei ce o vedeau. Iar Sfântul, rugându-se în sine, a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru Sfinţii Părinţi care sunt adunaţi aici, ieşi duhule necurat din făptura lui Dumnezeu ca venindu-şi femeia în minte să spună adevărul despre mine!” Şi îndată a scuturat-o duhul şi a ieşit dintr- însa. Iar femeia zăcea ca o moartă. Şi, luînd-o Sfântul de mână, a ridicat-o.
Stând ea înaintea tuturor, a întrebat-o: „Cum te cheamă?” Iar ea a zis: „Evdochia mă cheamă”. Zis-a ei hartofilaxul: „Dar cunoşti pe episcopul tău?” Iar ea a zis: „Adevărat îl cunosc foarte bine că de multe ori l- am văzut umblând prin cetate, cercetând pe cei săraci, pe cei bolnavi şi pe cei sărmani şi dându-le multă milostenie, precum şi eu ticăloasa de multe ori m-am învrednicit a lua milostenie din mâinile slugilor lui”. Şi iarăşi a întrebat-o pe ea: „Dar făcut-a episcopul vreodată păcat cu tine?” Iar ea, oftând din adâncul inimii, a lăcrimat şi, ridicându-şi glasul său, a zis: „Viu este Domnul Puterilor că nu m-a cunoscut pe mine niciodată; ci aceşti oameni vicleni care stau înaintea voastră, Savin şi Crescent, m-au silit pe mine ca să clevetesc pe bărbatul cel drept, făgăduindu-mi multă avere. Dumnezeu să le răsplătească lor pentru păcatul sufletului meu, căci m-au adus la o nevoie ca aceasta. Că de când m-au înşelat viclenii şi am ascultat de sfatul lor, de atunci a intrat dracul în mine şi m-a chinuit până acum”.
Acestea zicând, s-a aruncat la picioarele Sfântului Grigorie, plângând şi zicând: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu şi mă iartă pe mine ticăloasa, care am greşit ţie, că viu este Domnul Dumnezeu, că nu mă voi scula de la picioarele tale, până când nu-mi vei făgădui iertare”. Iar el a zis către dânsa: „Nu este al nostru a ierta păcatele, ci numai al Preamilostivului Dumnezeu, iar nouă se cuvine a ne ruga pentru iertarea păcatelor. Drept aceea şi eu mă voi ruga bunătăţii Lui pentru tine, ca să-ţi ierte păcatele tale”. Deci, a ridicat-o pe ea de la pământ şi i-a cuprins frica pe toţi cei ce erau de faţă la sinod, încît, mirându-se, ziceau: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeu, Care a arătat nevinovat pe robul Său, iar clevetirea a arătat-o a fi mincinoasă!”
Atunci patriarhul şi toţi episcopii s-au mâniat foarte asupra clevetitorilor şi au început a-i certa cu cuvinte aspre a-i şi defăima. Apoi a poruncit să-i despartă în două: pe clerici împreună cu Savin şi cu Crescent de o parte, iar pe mireni de altă parte. Iar pe femeia care minţise asupra dreptului a lăsat-o liberă de pedeapsă, cu porunca lui Dumnezeu, doi ani şi jumătate fiind chinuită de dracul. Iar pe începătorii răutăţii i-a judecat să-i surghiunească: pe Savin în Tracia, iar pe Crescent în Spania; apoi pe ceilalţi clerici i-a judecat să-i trimită cu necinste în Ravena, ca acolo în legături şi în mari nevoi să-şi petreacă viaţa lor. Iar pe mireni i-a încredinţat să-i judece Marchian boierul, trimisul împăratului. Acesta a poruncit să-i închidă pe toţi în temniţă, vrând să-i pedepsească mai pe urmă cu diferite chinuri.
Începând ostaşii a-i duce pe ei la temniţă se tânguiau cu toţii şi au strigat către Sfântul cu mare glas, zicând: „Milueşte-ne, Părinte, robul lui Hristos, pe noi care am greşit ţie, şi nu ne da la chinuri cumplite!” Iar Sfântul Grigorie, fiind cu adevărat fără răutate, a căzut înaintea patriarhului şi a tot sinodul, rugându-i cu lacrimi pentru vrăjmaşii săi, ca să-i miluiască şi să nu-i chinuiască pentru dânsul. Şi până într-atît a stăruit la dânşii cu rugăciunea cea cu osârdie şi cu multe lacrimi, căzând la picioarele lor, încît, plângând toţi, au zis: „Dacă tu singur îi ierţi, apoi nici noi nu avem să-i chinuim”. Deci au poruncit ostaşilor să-i lase.
Apoi, stând toţi clevetitorii înaintea sinodului, s-a făcut un vifor mare şi s-a cutremurat pământul, întunecându-se pământul şi văzduhul, acoperindu-i pe toţi cu o negură; şi erau în mare frică, căci socoteau că, desfăcându-se pământul, îi va înghiţi pe toţi. Şi tot sinodul, ridicându-şi mâinile, striga: „Doamne miluieşte-ne!” Apoi, încetând viforul şi văzduhul iarăşi luminându-se s-a arătat pedeapsa lui Dumnezeu peste clevetitori. Pentru că s-au înnegrit feţele lor ca funinginea, iar lui Savin şi lui Crescent, nu numai că li s-au înnegrit feţele, ci şi gura li s-a încleştat, încît nu le era cu putinţă a vorbi. Şi astfel i-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu! Tot sinodul, văzând o minune ca aceea, zicea: „Acum am cunoscut că a mântuit Domnul pe unsul Său, l-a auzit pe el din cerul cel sfânt al Său, întru putere este mântuirea dreptei lui”.
După aceasta, patriarhul a zis către clevetitori: „Auziţi, ticăloşilor! Iată că v-aţi făcut cu înnegrirea feţei voastre, asemenea tatălui vostru diavolul, cel demult înnegrit, pentru că aţi adus clevetire mincinoasă asupra acestui bărbat drept şi sfânt. Deci şi noi poruncim vouă ca din ziua de astăzi să fiţi robi episcopului Acragandiei precum şi episcopilor care vor fi după dânsul, voi şi fiii voştri şi neamul vostru până în veac. Şi din neamul vostru să nu fie niciodată preot ori cleric. Apoi episcopul care va îndrăzni să facă din neamul vostru preot ori diacon sau orice fel de cleric, ştiind fărădelegea lucrului vostru, de acum acela să fie blestemat”.
Deci a plăcut la tot sinodul judecata aceea. Iar femeia care clevetise pe Sfântul, şezând şi căzând cu faţa la pământ, striga cu plângere către episcop, zicând: „Miluiţi-mă, Sfinţilor Părinţi, şi lăsaţi-mă într-o mănăstire de fecioare; căci de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea”. Deci a fost dată la mănăstirea Sfintei Muceniţe Cecilia şi au îmbrăcat-o în chip călugăresc în care a petrecut nevoindu-se douăzeci şi doi de ani, răposînd întru adevărată pocăinţă. Apoi s-a făcut mare bucurie în tot sinodul pentru îndreptarea Sfântului Grigorie.
Când a sosit ceasul al nouălea din zi, patriarhul a poruncit Sfântului Grigorie să săvârşească dumnezeiasca Liturghie. Iar când slujea, mulţi din episcopii cei vrednici au văzut darul Sfântului Duh pogorându-se asupra lui Grigorie. Iar după Sfânta Liturghie, patriarhul a dat o masă tuturor şi s-au ospătat, dând slavă lui Dumnezeu.
În acea vreme s-a întâmplat la Roma un lucru. Nişte copaci foarte frumoşi şi mari, în număr de zece, ce erau spre podoaba bisericii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, au venit pe râu şi au stat în mijlocul apei, ca şi cum ar fi fost înfipţi sau întăriţi acolo. Pentru această pricină le era greu corăbierilor a trece, căci opreau râul prin lungimea lor şi de multe ori, adunându-se cetăţenii, încercau să-i tragă afară, dar nu puteau pentru că erau ţinuţi cu oarecare putere nevăzută. Deci a rugat patriarhul pe Sfântul Grigorie ca să mişte el cu rugăciunea acei copaci din locul acela. Şi a mers acolo Sfântul Grigorie, urmând după dânsul mulţime de popor.
Venind până la râu, a văzut un cuptor aprins, şi abătându-se din cale, a luat cărbuni aprinşi în poalele mantiei sale şi s-a dus. Sosind la acei copaci, a pus tămâie peste cărbuni şi, făcând rugăciune, a cădit cu poalele mantiei ca o cădelniţă, fiind pline de cărbuni aprinşi, încît se mirau toţi, văzând că mantia sfântului nu se ardea de foc, precum odinioară rugul care ardea fără mistuire. Iar după sfârşitul rugăciunii a poruncit oamenilor ca să tragă copacii la mal, care îndată s-au mişcat şi s-au făcut uşori, mai presus de fire, încît fără osteneală i-au tras. Apoi au aflat pe ei o scrisoare scrisă astfel: „Cinci copaci sunt ai Sfântului Apostol Petru, iar cinci copaci sunt ai Sfântului Apostol Pavel”.
După aceea, iarăşi a adunat patriarhul Romei pe episcopi de au judecat pe Eleusie, ereticul mai sus pomenit, ca să-l trimită în surghiun în Spania, iar pe Sfântul Grigorie l-a slobozit cu cinste la scaunul său; însă el a mers mai întâi la Constantinopol, unde a fost primit cu cinste de împăratul şi de patriarhul, apoi sa întors în Sicilia.
Cetăţenii Acragandiei, ânştiinţându-se de venirea păstorului lor, i-au ieşit în ântâmpinare cu psalmi şi cu cântări, bucurându-se de întoarcerea lui şi l-au primit cu mare cinste. Iar Sfântul n-a intrat în biserica profanată de eretici, nici în episcopie. Ci a zidit degrabă altă biserică preafrumoasă în numele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi alte case şi-a făcut pentru locuinţa lui. Apoi a vieţuit ani îndelungaţi, păscând bine turma lui Hristos.
El a scris multe cuvinte de învăţătură şi a făcut minuni fără număr. Apoi, ajungând la adânci bătrâneţe, a lăsat această viaţă pământească şi a început pe cea cerească şi veşnică, împreună cu Hristos Domnul, a Căruia este slava în veci. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie