Sfântul Ierarh Levchie Mărturisitorul (20 iunie)

Pe vremea închinătorilor la idoli, când păgânii împăraţi ai Romei stăpâneau atât Răsăritul, cât şi Apusul, era în Alexandria un bărbat cinstit cu numele Evdichie. Acela era simplu la înţelegerea învăţăturii celei dinafară, dar preaînţelept la duhovniceasca deprindere. Căci era împodobit cu faptele bune şi întru curăţie deplină îşi petrecea viaţa, fiind plin de frica lui Dumnezeu, de dragoste şi de milostivire spre săraci. Şi făcea milostenii multe şi se silea la post şi la rugăciuni. El avea un singur fiu – acesta despre care ne este nouă povestirea de faţă -, pe Sfântul Levchie, care la naşterea sa a fost numit Eutropie, iar nu Levchie, precum se va arăta în acest cuvânt. Iar când pruncul era de zece ani, maica sa, Eufrodisia, s-a mutat din viaţa aceasta.
Atunci tatăl lui, Evdichie, s-a dus cu Eutropie, fiul său, în mănăstirea fericitului Ermie, care era în hotarele Alexandriei; fiind îndreptat de fericitul egumen Nichita. Şi acolo a primit călugăria, iar pe copil 1-a dat la învăţarea cărţii. Deci copilul, fiind isteţ, înţelegea toate cu înlesnire şi atât de mult a sporit cu darul lui Dumnezeu întru învăţătura cărţii, încât a covârşit pe mulţi din cei ce învăţau învăţătura cea dinafară. El era blând, smerit şi ascultător, slujind cu osârdie tuturor celor din mănăstire. Apoi era iubit de toţi, pe de o parte pentru ascultare şi obiceiul lui cel bun, iar, pe de altă parte, pentru înţelegerea Scripturii şi pentru înţelepciunea dată lui de Duhul Sfânt.
Şi când Eutropie era de 18 ani, fericitul Nichita, egumenul acestei mănăstiri, s-a mutat către Domnul. Deci fraţii, sfătuindu-se, rugau pe tânărul Eutropie, care nu era încă tuns în călugărie, să le fie egumen, iar el se lepăda cu totul, şi încă şi Evdichie, tatăl lui, îl oprea pe el de la aceasta, sfătuindu-1 ca nicidecum să nu îndrăznească a lua asupra sa sarcina pe care nu s-a obişnuit a o purta, fiind încă tânăr, ci să se facă nevrednic de egumenie, având singur trebuinţă să se îndrepteze sub egumen. Şi a rămas acea mănăstire fără egumen timp de şapte ani, pentru că pe nimeni altul din fraţii aceia nu-1 voiau, decât numai pe fericitul Eutropie, care, deşi nu voia şi încă nu era călugărit, totuşi îl aveau între dânşii ca pe un egumen, folosindu-se mult de îmbunătăţită lui viaţă.
Intr-acea vreme, Eutropie a împlinit 25 de ani de la naşterea lui şi, adunându-se fraţii, i-au zis: „Pentru ce treci cu vederea nevoia şi rugămintea noastră şi nu voieşti să ne fii începător? Iată, s-au împlinit şapte ani de când nu avem egumen, după sfârşitul părintelui nostru Nichita, şi fiecare petrece după a sa voie. Socoteşte să nu te faci pricinuitor al risipirii noastre, când vreun lup, intrând, va răpi turma lui Dumnezeu. Noi nu vrem să avem pe altcineva stareţ decât numai pe tine, deoarece toţi vedem sfinţita ta viaţă, cunoaştem obiceiul tău cel bun şi ştim că de la Dumnezeu îţi este dată ţie această înţelepciune”.
Atunci Eutropie le-a răspuns lor: „Ce este mie şi vouă, o, cinstiţilor părinţi şi fraţi! Pentru ce mă supăraţi pe mine cu aceasta fiindcă nu-mi este mie cu putinţă să o fac? Căci nici în călugărie nu sunt încă tuns, nici nu am vreo rânduială bisericească; deci, cum vă voi fi vouă părinte, neavând putere să vă grăiesc în biserică cuvânt de înţelepciune şi de învăţătură, nici putând a pleca pe cei bătrâni, fiind tânăr”. Dar ei îl sileau pe el la tundere şi la primirea preoţiei, însă el nu s-a supus nicidecum la voia lor; pentru că, deşi în inima sa dorea rânduiala călugărească, însă nu o primea, temându-se ca nu cumva fără de voie să-1 silească pe el la egumenie, dacă ar fi primit rânduiala călugărească. Deci, fără să fie călugărit, se arăta cu viaţa călugăr iscusit.
In acea vreme, împărăţea în Roma păgânul împărat Comod, iar în Alexandria a fost trimis de împărat eparhul Filip, care avea o fecioară pe nume Evghenia, care a primit după aceea credinţa în Hristos, a petrecut viaţă minunată în chip bărbătesc şi s-a încununat prin mucenicie. Acest eparh, Filip, fiind elin cu credinţa, deşi se arăta blând creştinilor; însă, după porunca împăratului, a izgonit pe creştini din cetate, ca şi pe arhierei, pe preoţi şi pe călugări şi le-a poruncit să-şi aibă departe de cetate lăcaşurile, bisericile şi mănăstirile lor. Pe atunci era episcop al creştinilor Sfântul Elie. El vieţuia în cetatea Iliopoli, care nu era departe de Alexandria. Iar aproape de cetatea Alexandria era o mănăstire zidită de acest episcop şi încredinţată unui sfânt egumen cu numele de Teodor. In acelaşi loc, lângă cetate, era o biserică vestită ridicată în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, la a cărei prăznuire se adunau nu numai alexandrinii cei credincioşi, dar şi cei din cetăţile de primprejur şi din ţări mai depărtate de pe unde erau creştini. Deci, apropiindu-se praznicul Adormirii Maicii Domnului şi mulţi venind de pretutindeni la biserica ei, a ieşit şi fericitul Evdichie din mănăstirea sa, care se numea a lui Ermie, şi s-a dus cu Eutropiu, fiul său, acolo, aproape de cetatea Alexandriei, la praznicul acelei biserici.
Şi s-a întâmplat că în aceeaşi zi a mers şi sfântul episcop Elie din cetatea Iliopoli la aceeaşi prăznuire cu clerul său şi cu mulţime de popor şi, amestecându-se şi Evdichie cu Eutropie printre poporul care venea după episcop, au mers împreună. Iar sfântul episcop a dorit ca să intre mai întâi în mănăstirea cea zidită de dânsul, care era ocârmuită de egumenul Teodor şi să se odihnească acolo până la viitorul praznic. Şi când se apropia de mănăstirea aceea, s-a întâmplat ca în acelaşi ceas mergea tot acolo şi fiica eparhului, fericita Evghenia, cu doi servitori fameni ai săi, îmbrăcată în chip bărbătesc. Deci, văzând pe episcop şi tot poporul, care mergea înamte şi în urma lui, s-a amestecat în popor. Şi voind ea să întrebe despre episcop pe vreunul din cei ce mergeau înainte şi în urma lui, a găsit pe fericitul Eutropie şi el i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre Elie arhiereul lui Dumnezeu, precum se scrie pe larg aceasta în viaţa ei, şi a dus-o la dânsul, căci fericitul Eutropie era cunoscut sfinţitului episcop pentru curăţia vieţii sale şi pentru înţelegerea cea multă a Scripturii. Deci, cel ce va voi să ştie despre Sfânta Evghenia, să citească viaţa ei în 24 ale lunii decembrie, iar noi vom vorbi mai departe despre Sfântul Eutropie.
Odihnindu-se fericitul Evdichie în mănăstirea aceea, într-o noapte i s-a arătat în vedenia visului o dumnezeiască descoperire şi înştiinţare, despre sfârşitul ce i se apropiase. Asemenea, i s-a descoperit şi despre fiul său că are să fie episcop, că va sfărâma idolii în cetatea Vruntisiopoli din Italia şi va lumina ţara aceea cu Sfântul Botez. Apoi a auzit şi un glas către dânsul, grăind: „Evdichie, Evdichie, credincios rob al Domnului, de acum să nu te mai numeşti Evdichie, ci Evdiclie, adică «blând mângâietor»; iar fiului tău să nu i se mai zică Eutropie, ci Levchie să-i fie numele, care se tâlcuieşte: «a venit spre dânsul Duhul Domnului»!”
Şi deşteptându-se Evdichie din somn, a chemat îndată pe fiul său şi i-a spus cele ce i s-au descoperit în vedenie şi i-a zis: „Fiule, vezi că s-a apropiat vremea ducerii mele. Deci tu să nu fii amăgit de deşertăciunile acestei lumi, pentru că Domnul mi-a descoperit despre tine că vei fi cinstit cu rânduiala episcopiei şi prin tine voieşte Domnul a curaţi cetatea Vruntisiopoli de slujbele idoleşti, şi numele tău nu va mai fi Eutropie, ci Levchie, căci aşa te-a numit pe tine Domnul, precum şi pe mine din Evdichie m-a numit Evdiclie”. Auzind aceasta Sfântul Levchie, cel numit mai înainte Eutropie, s-a închinat lui Dumnezeu şi s-a întins la pământ în chipul crucii, spre a face rugăciune de mulţumire, zicând: „Bine eşti cuvântat Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, că nu treci cu vederea pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, nici nu depărtezi milostivirea Ta de la săracii robii Tăi; deci miluieşte-mă pe mine nevrednicul. Pentru aceasta, Doamne, Dumnezeul cerului şi al pământului, Te slăvesc şi Te măresc, că Tu eşti Stăpâne, iubitor de suflete omeneşti şi Ţie se cuvine slavă în nesfârşiţii veci”.
Astfel rugându-se sfântul, s-a auzit un glas din cer grăind asupra bisericii: „Levchie, Levchie, cel mai luminat cu sufletul şi înălbit cu inima, iată numele tău este scris la cer şi pomenirea ta nu se va şterge din cartea vieţii!” Acest glas 1-a auzit şi Sfântul Elie episcopul şi unii fraţi, care într-acea noapte nu dormeau, ci stăteau la rugăciune, dar nimeni n-a putut să înţeleagă cui s-a zis.
Iar a doua zi au venit la episcop fraţii de la mănăstirea lui Ermie, zicând: „Să ştii, stăpâne părinte, că iată sunt mai mult de şapte ani de când suntem fără de egumen şi fiecare din noi vieţuieşte precum voieşte; deci am rugat de mai multe ori pe cinstitul Eutropie să ne fie începător, deoarece din tinereţe a crescut în mănăstirea noastră şi viaţa lui cea sfântă covârşeşte vieţile noastre ale tuturor şi nimeni nu poate să i se asemene lui în ostenelile ascultării. El totdeauna petrece în postiri şi rugăciuni şi îl vedem îndeletnicindu- se la citirea şi scrierea cărţilor şi la toate lucrurile cele bune. Deci am fi voit să-1 avem părintele nostru şi să urmăm paşilor lui, dar el nu voieşte şi trece cu vederea rugămintea noastră. Pentru aceea, stăpâne, ne rugăm ţie ca să ni-1 pui egumen, chiar dacă nu vrea!” Iar sfântul episcop a grăit către dânşii: „Şi eu m-am gândit la acelaşi lucru, care îl grăiţi voi acum, dar aşteptaţi puţin până ce-1 voi sfătui pe el să se supună voinţei noastre”.
Aceasta zicând episcopul, s-a sculat şi s-a dus la biserică, fiindcă era ceasul Sfintei Liturghii, şi a poruncit arhidiaconului să se urce în amvon şi să strige către popor astfel: „Cine este din cei ce sunt aici care se numeşte Levchie?” Şi când arhidiaconul a strigat, nimeni din popor n-a răspuns, pentru ca nici unul nu era dintre dânşii cu acel nume. Deci, arhidiaconul strigând de două şi de trei ori, Sfântul Levchie a văzut că nu este în popor alt Levchie decât el şi a răspuns zicând: „Eu sunt Levchie păcătosul!” Atunci toţi, căutând spre dânsul, s-au mirat şi au zis: „Tu eşti Eutropie, fiul lui Evdichie”. El le-a răspuns: „întrebaţi pe tatăl meu, că el vă va spune mai bine despre numele meu”. Şi au adus de faţă pe fericitul Evdichie, bătrân cinstit, având 97 de ani, şi l-au întrebat: „Care este numele cel adevărat al fiului tău?” Iar el, văzând o bună voire ca aceea a Domnului, ca să se descopere taina despre dânsul şi despre fiul lui, le-a spus cu de-amănuntul toată vedenia sa şi cum glasul Domnului în vis şi la arătare a numit pe fiul său Levchie. Şi toţi cei ce au auzit aceasta, au mulţumit cu bucurie lui Dumnezeu şi, alergând la Sfântul Levchie, i se închinau, cinstindu-1 foarte mult. După aceasta, episcopul a început a-1 îndemna să primească rânduiala preoţiei şi a egumeniei, dar el se lepăda. Poporul însă striga, zicând: „Levchie să fie nu numai preot şi avvă, ci chiar de cinstea episcopiei este vrednic”. Deci Sfântul Levchie a fost hirotonit preot şi a fost pus avvă, şi au prăznuit luminos praznicul Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu în biserica ei.
Şi luând Sfântul Levchie locul vredniciei sale, a început şi mai mult a se nevoi în plăcere de Dumnezeu, făcând minuni cu darul Sfântului Duh, care vieţuia în el. într-o vreme a fost adus la el un om îndrăcit de neam arap, care acum era chemat spre Sfântul Botez. Pe acela văzându-1 sfântul îndrăcindu-se, a zis diavolului: „Duh necurat, încetează de a munci pe acest om!” Iar diavolul, tremurând, a început a striga, tânguindu-se: „Dacă voi ieşi dintr-acesta, apoi unde voi intra, căci nu am casă mai bună decât acesta!” Sfântul Levchie a zis către el: „Necuratule duh, ieşi din zidirea lui Dumnezeu şi să nu mai îndrăzneşti a intra în el; ci, ieşind defăimat şi ruşinat, să laşi liber pe acela, pe care până acum l-ai muncit, urâtorule de oameni, având-1 legat cu lanţurile întunecatei tale puteri. Intră în aceia care nu cred în Domnul nostru Iisus Hristos şi nici nu se închină Crucii Lui celei făcătoare de viaţă”.
Atunci diavolul, strigând tare şi trântind pe om la pământ, a ieşit din gura lui cu asemănare de pasăre neagră care ieşind, striga: „Ce este mie şi ţie, Levchie, robul lui Dumnezeu? Pentru ce mă izgoneşti din locaşul meu pe care mi l-am ales? Eu n-am voit să intru în vreun om ce este alb la faţă şi bine împodobit, ci am intrat într-un arap negru şi de spaimă la vederea omenească, nădăjduind că nimeni nu mă va izgoni din unul ca acesta!” Deci sfântul, izgonind pe diavol cu semnul Sfintei Cruci, a ridicat sănătos pe omul acela de la pământ şi 1-a învrednicit Sfântului Botez.
Iar diavolul, ducându-se în Egipt, s-a închipuit într-un balaur mare şi înfricoşat; apoi s-a dus în cetate la arătare şi, umblând pe uliţe, ucidea cu multă mânie pe toţi cei cu care se întâlnea, elini şi jidovi, bărbaţi, femei, copii şi animale. Iar sfântul, mai înainte văzând cu duhul acea răutate ucigătoare a diavolului, s-a dus degrabă în Egipt. Iar diavolul cel în chipul balaurului, simţind că sfântul se apropie de cetate, s-a dus şi s-a aruncat în mare, lăsând multe trupuri zăcând pe uliţele cetăţii. Şi intrând sfântul în cetate, a văzut o mulţime din cei ce plângeau şi se tânguiau pentru morţii lor şi-i întreba pentru care pricină plâng. Iar aceia i-au răspuns: „De intrarea cea năpraznică în cetate a balaurului şi de uciderea multor oameni!” Ei au mai spus: „In acest ceas, mai înainte de venirea ta, s-a aruncat în mare şi s-a afundat”. Atunci sfântul a poruncit să aducă apă, pe care a sfinţit-o şi, stropind cu ea pe cei morţi, a zis către dânşii: „In numele Domnului Savaot, sculaţi-vă pentru că nu sunteţi ţinuţi cu legăturile morţii, ci vătămaţi cu veninul diavolului; şi nu puteţi să vă eliberaţi singuri de puterea cea rea a balaurului, care s-a întărit peste voi pentru păgânătatea voastră şi pentru orbirea inimii, care stăpâneşte întru voi! Deci sculaţi-vă, cu puterea Dumnezeului meu, şi daţi slavă Celui ce v-a zidit pe voi!”
Aceasta zicând sfântul, s-a atins de trupurile lor cu toiagul ce-1 ţinea în mâini; şi îndată s-au sculat toţi ca din somn şi s-au apucat de picioarele sfântului, zicând: „Cine este Dumnezeu, Căruia se cuvine a ne închina, decât numai Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, pe Care tu îl propovăduieşti, Sfinte Părinte Levchie, robul lui Dumnezeu?” Şi toţi cei înviaţi au crezut în Hristos, asemenea şi din cei vii, ca la trei mii de bărbaţi, au primit în acea zi credinţa în Hristos şi s-au botezat cu femeile şi cu copiii lor, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru minunile cele făcute prin Sfântul Său Levchie.
Trecând câţiva ani, Filip, eparhul Alexandriei, a crezut în Hristos cu toată casa sa, pentru Sfânta Evghenia, fiica sa. Apoi, după o vreme, lăsându-şi dregătoria eparhiei, s-a făcut episcop al creştinilor. Iar după sfârşitul mucenicesc al aceluia, Sfântul Levchie a fost ales de toţi cu un glas la arhierie. Iar după Filip a fost eparh în Alexandria, Terentie, apoi Saturnin. Acesta, fiind vrăjmaş al creştinilor, s-a sfătuit cu ai săi închinători de idoli să ridice prigoană împotriva creştinilor din Alexandria, iar mai întâi să ucidă pe
Sfântul Levchie, episcopul creştinilor, fiindcă îl vedea pe el întorcând pe mulţi elini la Hristos. Şi căuta eparhul vreme prielnică să poată începe a-şi săvârşi răutatea lui cea gândită. Iar alexandrinii cei credincioşi, înştiinţân-du-se de acea gândire a eparhului, s-au sfătuit între ei să ucidă pe eparh.
Atunci Sfântul Levchie a chemat la sine pe toţi creştinii şi a început a-i sfătui pe ei să nu îndrăznească a face o tulburare ca aceea, şi le-a mai spus şi arătarea ce i se făcuse lui de la Dumnezeu, zicând: „O, iubiţilor, să ştiţi că Domnul meu a binevoit a mi se arăta în vedenie şi mi-a poruncit să vă pun un alt episcop, iar eu să mă duc spre apus la Vruntisiopol, pentru că cetatea aceea are trebuinţă de luminare!”
Aceasta auzind-o creştinii, au început a plânge şi, căzând la picioarele Sfântului, ziceau: „Părinte sfinte, nu ne lăsa pe noi, săracii, nu te despărţi de popoarele pe care le-ai câştigat lui Dumnezeu, ci să petreci cu noi până la sfârşitul tău!” Iar sfântul le-a răspuns lor, zicând: „Voi toţi ştiţi că încă din tinereţile mele, Domnul a binevoit a descoperi tatălui meu, Evdiclie, cele pentru mine, cum aveam să primesc această rânduială a arhieriei, de care nu sunt vrednic şi a merge în cetatea cea închinătoare la idoli şi la poporul care nu ştie pe Dumnezeu. Pentru că Stăpânul nostru a voit ca, prin mine, nevrednicul robul Lui, popoarele acelea să se adauge la Sfânta Biserică. De aceea, Domnul mi-a poruncit acum să vă pun vouă alt părinte, iar eu să mă duc la lucrul care mi s-a poruncit înainte. Iar pentru eparhul Saturnin, să ştiţi că sfatul cel necurat, alcătuit spre prigonirea creştinilor, nu va veni întru săvârşire, fiindcă i s-a scurtat viaţa şi s-a apropiat pieirea lui. Astfel, după plecarea mea de aici, va cădea casa lui şi-1 va zdrobi cu toţi casnicii lui!”
Aceasta zicând şi mângâind pe creştinii care plângeau, a ales pe un bărbat vrednic de arhierie şi 1-a pus episcop în locul lui. Iar el, luând cu sine pe cei doi diaconi ai săi, pe Evsevie şi pe Dionisie, şi cinci din ucenici, s-a dus din cetate în port, petrecându-1 pe el tot poporul creştinesc, ca la cinci mii de bărbaţi afară de femei şi de copii, zicând cu plângere şi cu tânguire multă: „Părinte, pentru ce ne laşi şi nu te milostiveşti spre fiii tăi?” Iar sfântul, întorcându-se şi văzând pe cei ce plângeau, s-a tulburat cu duhul şi a plâns. Apoi, ridicându-şi mâinile către cer, a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, de este voia Ta, nu mă lăsa să mă despart de aceste popoare ale Tale, întru care m-ai pus spre slujba Ta”. Zicând el aceasta, s-a auzit un glas din cer, zicând: „Levchie, nu defăima porunca Domnului, ci intră în corabie şi mergi cu pace unde îţi este ţie poruncit!”
Atunci Sfântul Levchie a zis către tot poporul: „Iată, fraţilor, auziţi voia Domnului; deci să ştiţi că nu mă despart de voi de a mea voie!” Şi sărutându-i pe toţi, a intrat în corabie şi a plecat. Iar în Alexandria, după proorocia sfântului, deodată a căzut palatul eparhului şi a ucis cu el pe toţi cei ce se aflau înăuntru.
Şi călătorind Sfântul Levchie cincisprezece zile, a ajuns la cetatea Adrianopoli, nu cea din Tracia, ci cea din vechiul Egipt. Acolo zăbovind puţin, a luat cu sine doi preoţi, pe Leon şi pe Savin şi, găsind o altă corabie din cetatea ce se numea Righion, a dat plata şi a şezut în ea şi a mers la Ghidrunt. De acolo a intrat într-o corabie dalmaţienească şi a sosit la hotarele Vruntisiopolei. Şi ieşind din corabie, a mers în cetate cu clerul său şi s-a întâmplat de mergea pe calea aceea un tribun cu numele Armaleon, însoţit de ostaşii săi. Iar Sfântul Levchie a întrebat pe unul din acei ostaşi, zicându-i: „Cine este stăpân în această cetate?” Acela i-a răspuns: „Au doară nu aţi auzit de marele stăpân Antioh, care stăpâneşte această ţară?” Sfântul iarăşi a întrebat, zicând: „De ce credinţă este stăpânul vostru Antioh?” Tribunul şi cei ce erau cu el, auzind această întrebare, au râs şi au zis: „Oare este altă credinţă şi alt Dumnezeu, afară de soare şi de lună, care luminează toată lumea? Au nu aud urechile tuturor, când glasurile lor tună în nori? Ce este mai grabnic decât fulgerele care ies din soare? Ce este mai luminat decât luna, care prin semnele sale vesteşte înainte, când o să fie schimbarea şi prefacerea văzduhului?”
Iar Sfântul Levchie, suspinând, a zis: „O, săracilor neştiutori, cum sunteţi străini de lumina cea dumnezeiască şi nu ştiţi că soarele şi luna sunt zidiri ale lui Dumnezeu şi slujesc poruncii Lui, săvârşind alergarea lor ziua şi noaptea! Nu se cade a-i numi pe ei zei, căci nu au nici suflet, nici dumnezeire, nici la un loc nu pot să stea, ci pururea aleargă, se suie şi se pogoară, şi uneori se întunecă de nori, alteori de noapte; uneori sunt văzuţi, alteori nu. Atât de mult se deosebeşte lumina lor de lumina cea pururea fiitoare, adică de Dumnezeul cel cinstit de noi, pe cât se deosebeşte zidirea de Ziditor, pentru că Dumnezeul nostru a creat soarele şi luna, cerul şi pământul şi toate cele ce sunt pe ele. Acela este lumina cea adevărată, Care luminează pe toţi cei ce cred în El. Acea lumină a zidit strălucirea soarelui şi a lunii şi le-a poruncit să slujească oamenilor, care petrec în partea cea de sub cer, ca soarele să lumineze ziua, iar luna să lumineze noaptea. De-aţi fi cunoscut lumina cea nevăzută a Dumnezeului nostru, niciodată n-aţi fi plecat grumajii voştri acelor văzuţi luminători cereşti”.
Tribunul Armaleon a zis: „Şi care este acea lumină, care zici că este nevăzută de ochii noştri?” Sfântul Levchie a răspuns: „Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel născut de la Duhul Sfânt prin Sfânta Fecioară Maria!” Şi a început sfântul a le tâlcui toate cele despre Hristos Dumnezeu, cum S-a născut, cum a petrecut pe pământ cu oamenii, cum a pătimit de voie şi a murit şi a înviat a treia zi şi S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi va veni să judece lumea şi să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui. Aceasta auzind-o toţi, s-au umilit şi au crezut cu adevărat cuvintelor lui şi, căzând cu faţa la pământ, ziceau: „Ne rugăm ţie, părinte, fă-ne pe noi părtaşi ai vieţii celei veşnice”. Iar el, învăţându-i pe ei, i-a botezat. Şi numărul lor era de şaizeci şi şapte de bărbaţi. In acest chip a început a se lumina cetatea Vruntisiopoli.
Şi înştiinţându-se stăpânitorul Antioh că tribunul Armaleon cu ostaşii săi au crezut în Hristos, 1-a chemat la sine şi i-a zis: „Armaleon, oare este adevărat ceea ce aud despre tine, cum că tu te-ai făcut creştin împreună cu ostaşii tăi care sunt cu tine?” Iar tribunul tăcea. Şi mâniindu-se Antioh, a zis: „Pentru ce nu¬mi răspunzi?” Tribunul a zis: „Oare este nevoie să te mânii asupra mea, pentru că sunt creştin?” Antioh a zis: „Nu cu mânie, ci cu dreptate te întreb să ne spui cine te-a învăţat credinţa creştinească? Noi toţi te ştim că erai învăţat în cărţile noastre şi până acum te lepădai de învăţătura creştinească, iar acum ne mirăm cum ai venit la aceasta să te numeşti creştin?” Armaleon a răspuns: „Până acum am fost orb şi rătăceam în întuneric şi în umbra morţii, iar acum luminându-mă cu darul lui Dumnezeu, văd şi petrec în lumina nădejdii vieţii veşnice”. Zis-a Antioh: „Ce este acea viaţă veşnică despre care grăieşti?” Tribunul a răspuns: „De vei voi, vei putea să o cunoşti pe aceea”. Antioh a zis: „De ne vei arăta nouă cu adevărat acea viaţă, voiesc să o văd şi să o înţeleg; dar nu socotesc că este altă viaţă afară de aceasta de aici, nici nu cred că este altă lumină şi alt Dumnezeu afară de soare şi de lună”. Tribunul Armaleon a zis: „Soarele şi luna nu sunt dumnezei, ci sunt zidiri rânduite de Dumnezeu pe cer, ca, luminând toată lumea, să slujească zidirii celei înţelegătoare, adică omului, care petrece pe pământ; iar nu să le slujească cineva lor”.
Şi minunându-se Antioh, auzind unele ca acestea de la tribun, a zis: „Cine te-a învăţat pe tine această înţelegere?” Armaleon a răspuns: „Un alexandrin cu numele Levchie, care a venit aici de curând. Acela m-a învăţat această înţelegere”. Sfântul Levchie era în acea vreme afară din cetate, în faţa părţii dinspre apus, lângă locul cel de privelişte, învăţând poporul să creadă în Hristos şi botezând pe cei ce se apropiau de Domnul Iisus. Deci Antioh a chemat la sine cu cinste pe Sfântul Levchie, arhiereul lui Dumnezeu şi, văzându-1, i-a zis: „De voieşti să credem în Dumnezeul cel propovăduit de tine, să faci aceasta prin rugăciunea ta către Dânsul, ca să ne dea nouă ploaie pe care de doi ani nu o vedem şi din această pricină pământul nostru s-a uscat, de nu pot nici rodurile să crească, astfel că tot poporul este în lipsă şi în mare nevoie”.
Iar sfântul, chemându-şi clerul său şi pe creştinii cei nou botezaţi, a făcut litie, rugându-se lui Hristos Dumnezeu; şi îndată s-a acoperit cerul cu nori şi s-a vărsat ploaie foarte mare, şi atât a plouat până când tot pământul acelei ţări 1-a adăpat şi 1-a făcut umed. Atunci Antioh şi toată cetatea lui au crezut în Hristos şi s-au botezat popoarele ca la douăzeci şi şapte de mii, slăvind cu toţii pe Hristos Dumnezeul nostru. Deci au zidit o biserică în mijlocul cetăţii, în numele şi în cinstea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Măria, iar alta în numele Sfântului Ioan Botezătorului, în acel loc unde s-a botezat poporul.
Astfel s-a luminat tot Vruntisiopolul cu lumina sfintei credinţe. Şi a petrecut acolo Sfântul Levchie câtva timp, învăţând şi întărind în credinţă poporul nou luminat, apoi s-a îmbolnăvit de moarte şi şi-a cunoscut sfârşitul său, pentru care a fost înştiinţat prin descoperire dumnezeiască. Deci a chemat la dânsul pe Antioh şi a făcut aşezământ cu el, ca, după mutarea lui, să-i îngroape trupul în acelaşi loc unde a sosit cu corabia pe pământul lor. Apoi, ridicându-şi mâinile, a făcut rugăciune pentru toată turma sa şi, dând tuturor binecuvântare, sărutarea cea mai de pe urmă şi pace, s-a mutat către Domnul, lăsând plângere multă în toată cetatea. După aceea Antioh, luând cinstitul lui trup, 1-a dus cu slavă la locul limanului corăbiilor, unde sfântul, venind din Alexandria, a ieşit din corabie pe pământ şi, zidind acolo o biserică în numele lui, a pus într-însa sfintele moaşte ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Levchie. Iar de la mormântul lui se făceau multe minuni întru slava lui Dumnezeu celui slăvit în Treime, Căruia de la toată făptura se cuvine laudă, mulţumire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iunie