Sfântul Mucenic Pontie Romanul(5 august)

(Scrisă de Valerie, care a fost de o vârstă cu el şi care a fost privitor cu ochii săi la pătimirea lui.)

Cine poate să creadă, de nu-i va da Dumnezeu? Cine poate să intre în nevoinţă, de nu-i va ajuta Domnul? Cine poate să ia cununa, dacă nu i-o va dărui Hristos? De aceea şi eu, nevrednicul – zice Valerie, scriitorul vieţii acesteia -, care am crescut împreună cu Sfântul Mucenic al lui Hristos, Pontie, şi am învăţat carte împreună cu el, însă nu m-am învrednicit de un dar ca acesta, ca să fi murit muceniceşte împreună cu dânsul pentru Hristos; totuşi, pentru ostenelile şi mărturisirile lui, nădăjduiesc să câştig milă de la Domnul, deoarece voi spune toate cele despre dânsul, mărturisind înaintea lui Hristos şi a îngerilor lui cele pe care le-am văzut cu ochii, le-am auzit cu urechile şi parte din ele le-am răbdat cu dânsul. Pentru aceea, să credeţi şi voi fapta care se povesteşte, aşa încât credinţa voastră să primească răsplătire de la Domnul întru învierea drepţilor, împreună cu sfântul mucenic.
In cetatea Romei era un senator cinstit cu numele Marcu. El avea o soţie care se numea Iulia, cu care, petrecând mulţi ani în însoţire, nu aveau fii; pentru aceea amândoi erau în mare mâhnire. După trecerea a douăzeci şi doi de ani de când se luaseră în însoţire, Iulia a zămislit în pântece, şi a început a se bucura foarte. Iar după cinci luni, Iulia împreună cu bărbatul său, cercetând capiştile zeilor lor cu aducere de daruri – căci erau închinători de idoli -, s-au dus şi la capiştea lui Dia, pe care îl numeau mare. Şi uitându- se Iulia spre slujitorul cel cu cunună pe cap, care sta înaintea idolului şi făcea jertfă, deodată acela s-a îndrăcit şi, apucând cununa de pe cap, a început a o sfărâma în bucăţi, strigând cu glas de plângere: „Femeia aceasta poartă în pântece pe acela care va strica până în temelie această mare capişte şi va sfărâma pe zeii din ea!”
Aceste cuvinte zicându-le mereu cu glas mare slujitorul îndrăcit, toţi care erau de faţă s-au înspăimântat; dar mai ales Iulia şi Marcu s-au umplut de frică mare şi, tremurând, au fugit şi au intrat într- o casă din apropiere. Iar Iulia, luând o piatră, îşi bătea pântecele şi coastele, zicând: „O, de n-aş fi zămislit pe unul ca acesta, prin care se va strica capiştea, iar zeii se vor sfărâma. Mai bine ar fi să mor şi eu cu dânsul, decât să-l nasc!”
După aceasta, apropiindu-se vremea naşterii şi toţi aşteptând să nască pruncul mort, deoarece îşi bătuse pântecele cu piatra, Iulia a născut pruncul viu, întreg şi nevătămat de nimic. Deci ea voia să ucidă pe cel născut, dar bărbatul său a oprit-o, zicându-i: „De va voi Dia, singur se va răzbuna pe vrăjmaşul său, iar noi să nu fim ucigaşii fiului nostru”. Astfel s-a păzit pruncul viu, punându-i-se numele Pontie. Apoi pruncul hrănindu-se şi crescând, părinţii lui nu-l duceau niciodată în capiştile idoleşti. Ei l-au dat la învăţătura cărţii şi el creştea nu numai cu anii, dar şi cu înţelegerea, până ce s-a apropiat de anii cei tineri şi s-a făcut filosof ales şi foarte iscusit în toate învăţăturile cele dinafară, având în mintea şi în pomenirea lui multe cărţi, ca într-o bibliotecă, încât pe toţi vârstnicii săi îi covârşise cu înţelepciunea.
Intr-una din zile, sculându-se foarte de dimineaţă, a voit să se ducă la dascălul său, iar în cale i s-a întâmplat să treacă pe lângă o casă creştinească, în care era adunarea credincioşilor cu preasfinţitul papă Pontian şi unde se făcea cântarea psalmilor cea de dimineaţă, pe care auzind-o copilul Pontie, a socotit cu mintea cuvintele ce se cântau, care erau acestea: Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ, toate câte a voit a făcut. Idolii păgânilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti, gură au şi nu grăiesc…; cei care îi fac pe ei, să fie asemenea lor, asemenea şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dânşii. Deci auzind acestea copilul, a stat şi, suspinând din adâncul inimii, se gândea mult în sine şi zicea: „Ce fel sunt cuvintele acestei cântări?”
Apoi s-a umilit cu inima, strălucind în el darul Sfântului Duh, şi a început a plânge şi, ridicându-şi mâinile spre cer, a zis: „Dumnezeule, a Cărui laudă o aud cântându-se, arată-mi cunoştinţa Ta”. Apoi, apropiindu-se de uşile acelei case, a început a bate în ele cu dinadinsul. Iar unii, uitându-se de sus pe o ferestruică, au zis Sfântului Pontian: „Iată, un copil bate la uşă”. Iar papa, ştiind prin descoperirea Sfântului Duh, le-a zis: „Duceţi-vă şi deschideţi-i lui ca să vină la noi, pentru că a unora ca acestora este Impărăţia cerului”.
Iar Pontie, cinstitul copil, lăsând în uliţe pe slugile şi străjerii săi, a luat numai pe unul care era de o vârstă cu el şi cu care învăţa împreună, pe un copil pe nume Valerie – scriitorul acestei istorii -, şi a intrat cu dânsul în casa aceea. Şi suindu-se ei în foişor, au văzut săvârşindu-se dumnezeieştile Taine; apoi, trăgându-se la un colţ, stătea copilul şi aştepta sfârşitul, ascultând cu luare aminte la cele ce se săvârşeau. Iar după săvârşire, apropiindu-se de Sfântul Pontian, a căzut la picioarele lui, plângând şi zicând: „Preasfinţite părinte, mă rog ţie, învaţă-mă şi pe mine să înţeleg puterea acelui stih, atunci când aţi zis: Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ, toate câte a voit a făcut. Idolii păgânilor sunt orbi şi surzi, nici nu au miros, nici nu pipăie cu mâinile… Dar mai ales acele cuvinte m-au înspăimântat pe mine: Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei, şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dânşii.
Iar papa, primindu-l cu dragoste, i-a zis: „Fiule, văd că Dumnezeu ţi-a luminat mintea ca să-L cauţi; deci socoteşte şi vezi, oare nu toţi idolii sunt făcuţi din materii pământeşti, din aur, argint, aramă sau din altă materie oarecare? Cine nu ştie că idolii de piatră sunt tăiaţi din munte şi puşi în căruţe trase de dobitoace şi aduşi în târg spre vânzare? Cum pot să fie dumnezei aceia care sunt din pământ şi care, după o vreme, se vor sfărâma şi se vor întoarce iar în pământ? Iar Dumnezeul nostru, în care credem, este în cer. El nu se vede cu ochii trupeşti, ci cu cei ai inimii şi se cunoaşte prin credinţă”. Grăit-a fericitul copil, Pontie: „Domnul meu părinte, adevărat este precum grăieşti, căci cine nu vede că idolii – de care sunt pline nu numai toate târgurile, ci şi toate uliţele, casele şi capitolia – sunt fără suflet şi nemişcaţi? Ei sunt atât de mulţi, încât nu se pot număra, şi sunt făcuţi în felurite chipuri şi meşteşugiri, câte mintea omenească a putut să le scornească. Şi cine nu-i vede, că sunt întăriţi la locurile lor cu fier şi plumb, ca să nu se răstoarne de vânt şi să se sfărâme? Toţi ştim şi aceasta, că idolii cei de aur şi de argint se fură de oameni şi sunt răpiţi de tâlhari. Deci cum vor putea aceia să păzească pe oameni de răutăţi, când ei singuri sunt păziţi şi sunt furaţi de oameni?”
Auzind acestea Sfântul Pontian, se mira de acea înţelegere a copilului şi, ţinându-l de mână, a voit să-l pună să stea cu el; dar fericitul copil a zis: „Dacă înaintea dascălilor care ne învaţă cuvinte deşarte, nu îndrăznim a şedea, cum voi şedea cu un părinte ca acesta, care îmi arată calea dreptăţii în loc de calea rătăcirii şi lumina în locul întunericului?” Zis-a Pontian: „Domnul şi învăţătorul nostru Iisus Hristos ne-a dat o învăţătură ca aceasta, ca toţi să fim una întru Dânsul, şi unul pe altul să ne învăţăm cele folositoare”. Şi iarăşi a zis: „Ai tată şi mamă?” Răspuns-a Pontie: „Acum sunt doi ani de când maica mea a murit, iar tatăl meu este încă viu şi foarte bătrân, mângâindu-se de mine, unicul său fiu”.
Papa l-a întrebat: „Creştin este tatăl tău sau păgân?” Răspuns-a copilul: „Tatăl meu se sârguieşte foarte mult la slujbele drăceşti, ca toţi oamenii”. Zis-a papa: „Dumnezeu care ţi-a luminat ochii tăi, nepovăţuindu-te nimeni din oameni, Acela este puternic, ca şi pe tatăl tău, care te-a născut pe tine în viaţa asta muritoare, să-l lumineze, ca prin tine să cunoască viaţa cea fără de moarte”. Apoi iarăşi i-a zis: „Fiul meu, ascultă-mă pe mine, crede în Hristos şi primeşte Sfântul Botez, prin care vei putea să stingi focul cel veşnic!” Cu aceste cuvinte şi cu multe altele învăţându-l papa pe copilul Pontie trei ceasuri, i-a arătat cele pentru împărăţia lui Dumnezeu şi l-a învăţat spre botez. Asemenea a învăţat şi pe copilul Valerie, care venise cu el şi după aceea i-a liberat cu pace. Iar ei ieşind, mergeau ca mieluşeii cei hrăniţi cu bună păşune, bucurându-se şi veselindu-se, că şi-au aflat mântuirea sufletelor lor. Astfel veneau în toate zilele la arhiereul lui Dumnezeu şi se învăţau de la dânsul.
Iar într-o zi, senatorul Marcu a întrebat pe fiul său, Pontie, zicându-i: „Fiul meu, ai învăţat oare acum ceva de la dascălii tăi?” Pontie a răspuns: „In toate zilele învăţăturii mele, n-am auzit şi n-am învăţat mai bine de la ei, precum am învăţat zilele acestea”. Şi se mângâia tatăl în sine, socotind că fiul său a învăţat oarecare nouă înţelepciune dinafară. Dar fericitul copil Pontie căuta vreme nimerită, când ar putea să-l aducă şi pe tatăl său, ca să creadă în Hristos împreună cu el. într-o zi i-a zis: „Tată, aud de la mulţi oameni, că zeii la care ne închinăm sunt deşerţi şi nu au nimic dumnezeiesc în ei, precum am cunoscut şi noi în parte. Ei au asemănare de mădulare omeneşti, dar cu totul nelucrătoare. Şi tot omul care voieşte să aibă în casa sa zei, năimeşte un lucrător şi face zei după puterea sa, precum voieşte: unul de argint, altul de aur, altul de aramă, iar altul din alte materii oarecare. Deci mă rog ţie, tată, spune-mi, ai auzit sau ai văzut vreodată, ca acei zei care se află în casa noastră, să fi făcut vreo minune sau lucrare oarecare, din vremea în care sunt făcuţi şi puşi aici?”
Tatăl a răspuns: „Niciodată nu s-a făcut de la ei vreo lucrare”. Zis-a Pontie: „Atunci pentru ce îi cinstiţi pe ei cu jertfe şi cu tămâie şi vă închinaţi lor?” Iar tatăl, umplându-se de mânie şi de iuţime, a voit să-l lovească cu sabia, zicându-i: „Oare tu huleşti pe zeii mei?” Apoi, potolindu-se puţin de mânie, a zis: „O, fiul meu, noi singuri să fim în această cetate fără zei şi fără jertfe?” Iar fericitul Pontie a zis: „Mulţi sunt în această cetate, care aduc jertfa cea adevărată adevăratului Dumnezeu”. Zis-a tatăl: „Unde îi vom afla pe ei?” Răspuns-a fiul: „De vei porunci, eu voi merge şi-l voi aduce la tine pe omul care îţi va spune luminos toate”. Şi a poruncit tatăl, iar Pontie, întorcându-se către copilul Valerie, a zis: „Iată schimbarea dreptei Celui Preaînalt!” Şi îndată s-a dus la preasfinţitul papă Pontian şi l-a adus la tatăl său.
Iar Sfântul Pontian a vorbit mult cu Marcu, învăţându-l cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi descoperindu-i tainele sfintei credinţe. Şi a crezut Marcu cu toată inima în Domnul nostru Iisus Hristos şi, împreună cu papa şi cu fiul său, a început a sfărâma idolii ce erau în casa lui. După ce i-a sfărâmat, a primit Sfântul Botez, împreună cu fiul şi cu toată casa sa. Iar după primirea Sfântului Botez, Marcu a mai petrecut puţină vreme între cei vii, apoi s-a mutat la Domnul întru adânci bătrâneţi.
Fericitul Pontie era în vremea aceea de 20 de ani. Şi după şase luni de la pristăvirea tatălui său, Pontie a fost luat de împăratul Alexandru Sever în palatul împărătesc şi pus între senatori în locul tatălui său, măcar că el nu voia. Şi aceasta s-a făcut prin voia lui Dumnezeu, ca în vremea potrivită, nu numai poporul, dar chiar şi împăraţii să fie aduşi la Hristos prin Pontie. Şi atât dar a dat Dumnezeu Sfântului Pontie, încât toţi din palatul împărătesc îl iubeau şi îl cinsteau.
In zilele acelea, preasfinţitul Pontian a trecut la Domnul cu sfârşit slăvit, fiind ucis de împăratul Maximin, care luase împărăţia după Alexandru, iar scaunul patriarhiei Romei l-a luat Sfântul Anter. Dar şi acela, abia o lună a stat pe scaun şi s-a sfârşit muceniceşte, fiind ucis pentru Hristos din porunca aceluiaşi împărat, Maximin. Apoi s-a înălţat la scaun Sfântul Favie. El îl iubea pe Sfântul Pontie ca un adevărat părinte, iar Sfântul Pontie a dat acestui papă toate averile sale, ca să le împartă la săraci, mai ales la cei de o credinţă cu el. Dar acum este vremea ca să spunem cum Pontie, adevăratul rob al lui Hristos, a făcut creştini pe împăraţi şi cum, luptându-se cu diavolul, s-a arătat biruitor, încununându-se cu cunună mucenicească.
Pierind asupritorul Maximin, a urmat ca împărat Gordian, iar după el a venit la împărăţie Filip cu fiul său, cu numele tot Filip, pe care l-a pus să împărătească împreună cu dânsul. Amândoi aceşti împăraţi iubeau foarte mult pe Sfântul Pontie, ca pe un înţelept, îmbunătăţit şi folositor în sfătuiri. Iar în anul al treilea al împărăţiei lor, cu care an se împlineau o mie de la întemeierea Romei, împăraţii vrând să meargă la zeii lor cu jertfe de mulţumire, au zis către Pontie, iubitul lor senator: „Să mergem să dăm mulţumire marilor zei, căci ne-au dat nouă să prăznuim sărbătoarea a o mie de ani de la întemeierea Romei”. Dar Sfântul Pontie se silea în tot felul să se abată de la ei, ca să nu meargă cu dânşii la idoli; iar împăraţii îl chemau cu ei ca pe un prieten al lor.
Atunci Pontie, văzând vreme cuviincioasă spre a le aduce aminte de Unul adevăratul Dumnezeu, de Domnul nostru Iisus Hristos, a zis către împăraţi: „O, bunilor împăraţi, care sunteţi puşi de Dumnezeu peste oameni, pentru ce nu vă plecaţi grumajii voştri Aceluia, Care v-a dat vouă această cinste şi stăpânire împărătească şi de ce nu-i aduceţi Lui jertfe de laudă?” Zis-a Filip, cel mai bătrân împărat: „Aceasta doresc şi eu, ca să aduc jertfa marelui Dia, căci mi-a dat această stăpânire”. Sfântul Pontie, zâmbind, i-a zis: „O, împărate, nu te înşela cu Dia, căci este Dumnezeu în cer, Care toate le-a făcut vii cu un cuvânt al Său şi cu darul Sfântului Duh”. Iar celălalt împărat Filip, fiul împăratului, a zis împreună cu tatăl său: „Noi nu ştim cu ce scop zici acestea”.
Sfântul a zis: „Oare de la început a fost Dia?” împăraţii au răspuns: „Ba nu, ci mai înainte de el a fost Cronos, tatăl lui, care împărăţea în Italia şi rânduia bine popoarele Italiei”. Pontie a zis: „Iar când împărăţea Cronos în Creta, mai înainte de a fi izgonit de fiul său şi mai înainte de a merge în Italia, au doar Italia în aceea vreme nu avea popoarele şi rânduielile sale? Au doar Cronos a zidit şi a înmulţit popoarele în Italia? O, bunilor împăraţi, nu vă înşelaţi cu basmele cele deşarte ale făcătorilor voştri de stihuri! Unul este în cer Dumnezeul tuturor, Dumnezeu Tatăl, Care cu Fiul Său şi cu Sfântul Duh pe toate cele ce le-a zidit, le ţine şi le rânduieşte cu puterea Sa. Acela a zidit cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele; iar în urmă a făcut pe om fără moarte, după chipul şi asemănarea Sa, şi pe toate cele de pe pământ, din mare şi din văzduh, le-a supus stăpânirii Lui.
Iar diavolul cel căzut din cer, văzând pe om fiind rânduit de Dumnezeu într-o cinste ca aceea, l-a zavistuit şi l-a sfătuit cu înşelăciune, ca să se facă nemulţumitor şi neascultător Ziditorului şi Făcătorului său de bine. Lucrul acesta făcându-se, omul s-a dezbrăcat de nemurire şi, prin neascultare, a adus moartea asupra sa şi asupra a toată seminţia sa. Dar diavolul nu s-a îndestulat ca numai cu atât să înşele pe om, ci a scornit idolii, pe care acum îi numiţi zei, ca printr-înşii neamul omenesc să se depărteze cu totul de adevăratul Ziditor. Iar Domnul cel milostiv, nevrând să piară până în sfârşit chipul Său cel zidit, a binevoit să trimită de pe scaunul ceresc pe pământ pe unul născut Fiul şi Cuvântul Său. Acela, sălăşluindu-Se prin lucrarea Sfântului Duh în preacuratul pântece fecioresc, S-a întrupat mai presus de fire şi S-a născut negrăit, făcându-se om, ca pe omul cel căzut să-l înnoiască, iar pe diavolul şi pe slujitorii lui, să-i dea focului celui veşnic.
El a făcut minuni multe printre oameni: pe cei orbi din naştere i-a luminat, pe cei slăbănogi şi pe cei ce zăceau de mulţi ani pe paturi i-a tămăduit cu cuvântul; pe cei leproşi i-a curăţit; pe cei morţi i-a înviat; pe Lazăr cel mort de patru zile, strigându-l din mormânt, l-a scos viu; şi alte minuni multe şi nenumărate a făcut ca un Dumnezeu Atotputernic. Iar evreii, necrezând Lui, ci mai vârtos zavistuindu-L, L-au dat pe El lui Pilat, ighemonul din Pont, şi L-au pironit pe Cruce pe Hristos, Care a venit să-i mântuiască pe ei. Insă El, fiind Dumnezeu, S-a sculat din morţi a treia zi şi S-a arătat ucenicilor Săi multe zile după învierea Sa. Iar pe moarte, care a fost adusă de diavolul asupra oamenilor, a omorât-o cu moartea Sa şi prin învierea Sa ne-a dăruit nouă viaţă, ca, precum El S-a sculat din morţi şi nu va mai muri, tot aşa şi noi, după această viaţă de puţină vreme şi cu multe primejdii, înviind din mormintele noastre, să fim vii cu El în veci. Apoi, înălţându-Se la cer, a arătat credincioşilor calea mântuirii; şi de nu se va îngriji cineva de acea mântuire, se va osândi cu diavolul în veci. Iar cel ce va crede şi va călători pe calea mântuirii, va petrece cu Hristos în Impărăţia cerească”.
Cu aceste cuvinte şi cu multe altele, Sfântul Pontie luminând pe amândoi împăraţii şi arătându-le toate cu de-amănuntul despre Hristos, despre credinţă şi despre viaţa ce va să fie, a lucrat în cuvintele lui darul Sfântului Duh, care ajută la mântuirea oamenilor, şi a deschis minţile împăraţilor, ca să înţeleagă cele grăite. Deci s-au smerit cu inimile lor şi au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi l-au rugat, ca în ziua următoare să le tâlcuiască mai lămurit şi cu mai multe cuvinte taina mântuirii, adică cum ar putea ei să scape de focul cel nestins şi să câştige parte cu sfinţii în viaţa cea fără de moarte.
Şi în ziua aceea şi în cele următoare, împăraţii n-au mai mers la jertfele idoleşti în capitoliu, ci numai au poruncit să se prăznuiască în priveliştea popoarelor împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Romei. Intr-acea vreme, Sfântul Pontie a mers la preasfinţitul papă Favie şi i-a spus lui toate. Iar papa, auzind acestea, s-a umplut de bucurie mare şi a căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, mulţumesc Preasfântului Tău nume, căci ai binevoit, prin robul Tău Pontie, a aduce la cunoştinţa Ta pe împăraţii Romei”. A doua zi, Pontie cu papa au mers împreună la împăraţi şi au vorbit cu dânşii mult despre Unul adevăratul Dumnezeu şi despre calea mântuirii. Şi a învăţat papa pentru Botez pe împăraţii care au crezut şi nu după multe zile i-a botezat pe ei, şi cu dânşii pe mulţi alţii; pentru că urmând pilda împăraţilor, au crezut în Hristos o mulţime mare de oameni. Şi cine poate să spună bucuria credincioşilor care s-a făcut într-acea vreme în Roma?
Atunci s-a împlinit ceea ce a zis diavolul prin gura slujitorului idolesc, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, despre Sfântul Pontie, când era încă în pântecele maicii sale, că va risipi capiştea lui Dia. Pentru că Sfântul Pontie împreună cu preasfinţitul Favie, luând poruncă de la împăraţi, au mers în capiştea necuratului Dia – în care, precum s-a spus mai sus, se făcuse acea proorocie pentru dânsul -, şi a sfărâmat mai întâi idolii, apoi şi capiştea toată a risipit-o până în temelie. Incă a mai risipit şi alte câteva capişti idoleşti, iar în locul lor a ridicat lui Dumnezeu biserici sfinte. Astfel, în toate zilele mulţime de popor se adăuga spre Hristos şi se boteza.
Dar în vremea aceea, încă nu toată Roma s-a luminat, ci numai o parte; şi nici nu s-au risipit toate capiştile cu idoli, scurtându-se vremea aceea, cu judecăţile lui Dumnezeu, pentru că Biserica lui Hristos a avut numai patru ani o asemenea libertate. Apoi, Domnul Hristos, vrând să o lămurească ca aurul în ulcea, a îngăduit iarăşi prigonire asupra ei. Căci Deciu s-a sculat împreună cu toţi închinătorii de idoli şi au ucis pe sfinţii împăraţi pentru credinţa lor în Hristos; şi au început a ucide fără cruţare pe toţi credincioşii, printre care a fost ucis şi Sfântul papă Favie. Atunci mulţi din cei nou botezaţi, fiind mici la suflet şi temându-se de prigonire, s-au întors iarăşi la păgânătatea idolească; iar alţii, fugind, se ascundeau pe unde puteau, însă cei mai viteji îndrăzneau la chinuri şi îşi puneau sufletele lor pentru Hristos.
In acea prigonire cumplită, care ca o furtună se ridicase asupra Bisericii, Sfântul Pontie s-a ascuns în cetate la un loc oarecare; dar de vreme ce era căutat pretutindeni şi cu dinadinsul de slujitorii idoleşti, căci aceia se mâniaseră mai mult asupra lui, pentru sfărâmarea zeilor şi a capiştilor lor, şi îl căutau pe el spre muncire, de aceea, Sfântul Pontie, ascultând pe Domnul său, Care a zis în Evanghelie: Când vă vor alunga pe voi dintr-o cetate, fugiţi în cealaltă, a fugit noaptea din Roma şi s-a dus în cetatea Chimelul, care este în hotarele Galiei, lângă Munţii Alpi, şi acolo petrecea ca un străin.
Şi murind degrabă tiranul Deciu, iar după dânsul împărăţind puţină vreme Galus cu Volusian, împărăţia Romei a luat-o Valerian cu fiul său, Galien. Aceia, nu numai în Roma, ci şi în toate ţările stăpânirii Romei vrând să piardă numele creştinesc de pe pământul celor vii, au trimis pretutindeni ighemoni spre muncirea creştinilor şi au trimis şi în părţile Galiei pe doi ighemoni, Claudie şi Anavie, care mergând întâi în cetatea Chimeliei, au adus jertfe zeilor. Apoi, şezând la judecată în mijlocul cetăţii, au poruncit să prindă pe creştini şi să-i aducă înaintea feţei lor spre întrebare.
Deci a fost prins şi Sfântul Pontie, bărbatul cel vestit şi cinstit, şi a fost pus mai întâi de toţi înaintea judecăţii păgâneşti. Şi căutând spre el, Claudie ighemonul a zis cu mânie: „Tu eşti Pontie, care cu nu ştiu ce meşteşug ai făcut tulburare în cetatea Romei şi încă şi pe împăraţii Filip i-ai întors de la zei?” Sfântul a răspuns: „Eu pe nimeni nu am tulburat, nici nu am răzvrătit pe cineva, ci, pe câţi am putut, i-am întors de la rătăcirea slujirii diavolilor la încredinţarea adevăratului Dumnezeu!” Ighemonul a zis: „Impăraţii noştri, auzind despre tine că eşti de neam mare, îţi poruncesc să aduci jertfa zeilor. Iar de nu, te vei osândi la felurite munci, cu cei de neam prost şi săraci!” Sfântul a răspuns: „Impăratul şi mângâietorul meu este Hristos, pentru Care, de mă voi lipsi de această patrie pământească, o voi câştiga pe cea veşnică şi, în locul bogăţiilor celor degrab pieritoare, mă voi învrednici de slava cea cerească, împreună cu sfinţii îngeri!” Claudie ighemonul a zis: „Pentru ce voieşti să te izbăveşti prin cuvinte greu de înţeles? Una îţi stă înainte: să aduci jertfa zeilor, iar de nu vei face aceasta, trupul tău îl voi rupe cu muncile!” Sfântul a răspuns: „Acum ţi-am spus ţie că sunt creştin şi niciodată nu voi aduce jertfă diavolilor!”
Atunci ighemonul a poruncit ca să lege cu lanţuri de fier pe Pontie şi să-l arunce în temniţă, până ce va înştiinţa de dânsul pe împăraţi. Apoi a scris către dânşii astfel: „Stăpânilor a toată lumea şi nebiruiţilor biruitori, Valerian şi Galien, împăraţii Romei. Robii voştri, Claudie şi Anavie, intrând noi în hotarele Galiei, am aflat pe Pontie, care a tulburat de demult Roma şi pe mulţi zei a sfărâmat şi capiştile lor le-a risipit, iar acum se ascunde de stăpânirea voastră şi nu se supune poruncii voastre. Dar de vreme ce este unul dintre cei dintâi senatori, nu am îndrăznit să-l chinuim, ci, legându-l cu lanţuri, l-am pus în temniţă, până ce stăpânirea voastră va chibzui pentru dânsul şi va porunci ce să-i facem lui”. Atunci împăraţii au scris către dânşii astfel: „Aceasta porunceşte vouă stăpânirea noastră: de nu va voi Pontie să aducă jertfă zeilor, să aveţi putere spre dânsul şi, prin orice munci veţi voi, să-l pierdeţi pe el!”
O poruncă împărătească ca aceasta luând ighemonul Claudie şi cu prietenul său, Anavie, au stat la judecată şi l-au pus de faţă pe legatul lui Hristos. Deci Claudie a zis către sfânt: „Ascultă poruncile cele de folos ale stăpânilor tăi, prin care îţi poruncesc să jertfeşti zeilor, iar de nu, vei fi muncit cu cei osândiţi”. Iar Sfântul Pontie a răspuns: „Eu nu am stăpân, decât numai pe Domnul meu, Iisus Hristos, Care este puternic să mă scape de acele munci cu care voi mă îngroziţi!” Claudie ighemonul a zis: „Mă minunez de tine, omul cel vestit, că de bună voie ai venit întru atâta sărăcie şi necinste, slujind unui Domn ca Acela, de Care voi singuri ziceţi că a fost om sărac şi necinstit şi pe Care Pilat, cel din rânduiala ighemoniei noastre, nu ştiu pentru ce pricină, L-a omorât. Oare nu-ţi este ţie mai bine să te supui împăraţilor, care ocârmuiesc împărăţia Romei cu blândeţe?”
Sfântul Pontie a răspuns: „Şi eu mă minunez de tine, om care ai înţelegere, că ai venit întru atâta nebunie, încât nu vrei să cunoşti pe Făcătorul cerului şi al pământului, Care a sărăcit pentru a ta mântuire, şi îndrăzneşti a numi necinstit pe Cel ce este cinstit de îngeri în ceruri şi Care, pentru a noastră izbăvire – iar nu de silă -, a voit a răbda răstignire de voie de la iudei şi de la Pilat? O, de ai fi voit să te smereşti Unui Dumnezeu ca Acesta, îndată ţi-ai fi înălţat mintea ta spre cer şi ţi-ai fi cunoscut rătăcirea ta, că zaci în prăpastia cea întunecată împreună cu zeii tăi, care sunt diavoli arătaţi. Iar stăpânii tăi, pe care tu îi numeşti îndreptători ai împărăţiei Romei, nu numai singuri vor merge în pierzare, închinându-se lemnelor şi pietrelor, dar şi pe poporul cel supus lor îl vor trage cu dânşii. Deci să ştiţi că, de veţi petrece într-o necredinţă ca aceasta, vă veţi duce din această viaţă cu moarte cumplită şi în ziua înfricoşatei judecăţi vă veţi osândi la veşnicele munci împreună cu zeii voştri”.
Ighemonul, auzind acestea, s-a umplut de mânie şi a strigat către slujitori, zicând: „Gătiţi toate cele de muncire, pieptenii, ţepuşele de fier, focul şi toate celelalte câte sunt, ca toţi să vadă nebunia lui”. Slujitorii au zis: „Toate sunt gata!” Şi le-a grăit ighemonul: „Intindeţi-l gol la chinuri, treceţi-i trupul lui prin toate muncile şi vom vedea dacă Dumnezeul lui îl va scoate pe el din mâinile noastre!” Şi fiind întins Sfântul Pontie la muncire, a zis către ighemon: „Deşi necredinţa ta a numit pe Dumnezeul meu neputincios, însă cred Stăpânului meu Iisus Hristos, că, prin puterea Lui, nimic nu va rămâne din muncile pe care tu vrei să le pui asupra mea, astfel că nu vor aduce nici o durere asupra trupului meu”. Şi îndată uneltele de muncire au căzut de un tunet mare şi s-au făcut ca praful. Au căzut încă şi slujitorii de frică, ca nişte neînsufleţiţi. Iar sfântul a zis cu bucurie către ighemon: „O, necredinciosule, cunoaşte acum cel puţin, că Domnul meu poate să mântuiască pe cei binecredincioşi din ispite, iar pe voi, cei păgâni, să vă dea focului cel veşnic în ziua judecăţii!”
Iar Claudie ighemonul, mâniindu-se peste măsură, a zis către Anavie, prietenul său: „Preaînţeleptule bărbat, când am venit noi aici, s-au adus din munţii Dalmatului doi urşi foarte mari. Deci porunceşte să se gătească o privelişte şi să-l dai pe acesta spre mâncarea acelor fiare”. Deci gătindu-se locul după porunca ighemo-nului, au pus pe mucenic în mijloc, iar doi hrănitori de fiare au scos pe acei urşi asupra sfântului ca să-l mănânce. Iar urşii, repezindu-se degrab asupra hrănitorilor lor, i-au mâncat pe ei cu totul, iar de sfânt nici nu au îndrăznit să se apropie. Atunci s-a ridicat din popor un glas mare, strigând: „Unul este Dumnezeu – Dumnezeul creştinilor, în care crede Pontie!”
Iar ighemonul, tulburându-se mai mult de mânie şi de mândrie, a început a striga la slujitori ca degrab să aducă lemne şi vreascuri ca să ardă pe mucenic. Şi a grăit sfântul către dânsul: „Ce vină ai aflat la mine, de vrei să mă arzi în foc? Pe tine însuţi te va pierde focul cel nestins. Insă Dumnezeul meu este puternic să mă păzească nevătămat de foc, precum de demult a păzit în cuptorul Babilonului pe cei trei tineri”. Şi adunate fiind multe lemne, au pus pe sfântul legat în mijlocul priveliştii, l-au împresurat cu lemne şi cu vreascuri împrejur şi i-au dat foc. Deci toţi socoteau că mucenicul va arde, însă după ce toate acele lemne au ars desăvârşit, au văzut pe sfântul viu şi întreg, nevătămat câtuşi de puţin de foc, pentru că nu se atinsese nici de hainele lui. Apoi poporul a strigat iar, zicând: „Mare este Dumnezeul creştinilor!”
Atunci ighemonul s-a umplut de mare ruşine, văzându-se biruit, şi a zis către mucenic: „Pentru ce te mândreşti, ca şi când ai fi biruit toate chinurile? Oare socoteşti că vei scăpa de muncile cele multe? Uite, cinstita capişte al lui Apolon este aproape, intră într-însa şi jertfeşte!” Sfântul a răspuns: „Eu, Domnului meu Iisus Hristos Ii aduc spre jertfă trupul meu, pe care l-am păzit până acum neîntinat de idoleştile urâciuni, iar pe voi şi pe împăraţii voştri, degrabă vă va ajunge răzbunarea dumnezeiască, că prigoniţi cu nedreptate pe robii lui Hristos cei nevinovaţi”.
Iar ighemonul a început a grăi către dânsul cu vicleşug, zicându-i: „Se cădea ca tu să ne fii nouă judecător, iar nu noi ţie; pentru că tu eşti din senatorii cei dintâi şi nu ştim pentru ce fel de nădejde deşartă, te lipseşti de cinste şi de bogăţii”. Sfântul Pontie a răspuns: „Cinstea lumii acesteia şi bogăţiile sunt ca negura dimineţii, care se vede cu ochii că acoperă pământul, munţii şi marea, iar când suflă vântul, îndată se ridică cu totul, ca şi cum nici nu ar fi fost; însă cinstea, bogăţia şi slava pe care eu o doresc, petrece în veci”.
Sfântul grăind acestea, iudeii, care erau mulţi în popor, au început a striga către ighemon, zicând: „Ucide-l, ucide-l degrabă pe acest vrăjmaş!” Iar sfântul mucenic, ridicându-şi mâinile în sus, a zis: „Dumnezeul meu, Iţi mulţumesc că şi evreii strigă împotriva mea, după asemănarea părinţilor lor, care strigau către Pilat împotriva lui Hristos: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Atunci ighemonul l-a osândit la moarte, zicând: „Să-l duceţi afară din cetate şi să-l tăiaţi pe piatra care este aproape de râu, iar trupul să-l aruncaţi în vale”. Deci s-a făcut după porunca muncitorului şi astfel Sfântul Mucenic Pontie şi-a sfârşit pătimirea sa pentru Hristos, tăindu-i-se capul cu sabia. Iar Valerie, cel de o vârstă cu el şi scriitorul pătimirii lui, i-a îngropat cinstitul lui trup în locul în care zăcea aruncat după tăiere.
După aceasta, trecând nu multă vreme, s-au împlinit cuvintele prooroceşti ale mucenicului; pentru că Valerian, păgânul împărat al Romei, a fost prins în război de Sapor, împăratul Persiei, care îl batjocorea în toate zilele, pentru că de câte ori Sapor voia să încalece pe calul său, se suia pe spatele şi pe grumajii lui Valerian, ca pe o scară de picioare. Apoi Galien, celălalt împărat al Romei, ducându-se în Mediolan, a fost ucis de ostaşii săi. Iar ighemonul Claudie, precum şi Anavie, prietenul lui, s-au îndrăcit amândoi în acelaşi ceas în care a fost tăiat capul mucenicului. Deci Claudie zdrobindu-şi limba cu dinţii, a scuipat-o din necurata lui gură; iar ochii lui Anavie, ieşind din locul lor, atârnau pe obraz. Şi întru puţină vreme, amândoi şi-au dat sufletele, fiind munciţi cumplit de diavol. Atunci li s-a făcut frică închinătorilor de idoli şi evreilor, care vedeau împlinirea cuvintelor Sfântului Pontie, şi mulţi au început a cinsti mormântul mucenicului.
Iar Valerie, cel care a scris viaţa şi pătimirea sfântului, văzând că nu încetează prigoana asupra creştinilor, a găsit o corabie şi a plecat în părţile Libiei, temându-se de mâinile chinuitorilor. Iar Sfântul Mucenic Pontie, cu cinstitul său suflet, a intrat în bucuria Domnului său şi Stăpânului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

V