Sfântul Prooroc Elisei (14 iunie)

Sfântul Prooroc Elisei era de neam din cetatea Avelmeula şi fiul lui Safat, care se trăgea din seminţia lui Ruvim. El de la naştere s-a arătat mare făcător de minuni; pentru că o junincă de aur din Silom, căreia
israelitenii, care se întorseseră spre închinarea de idoli, îi aduceau jertfele lor şi i se închinau ca unui Dumnezeu; acea junincă fiind fără de suflet, în ceasul naşterii lui Elisei a mugit aşa de tare, încât s-a auzit până la Ierusalim glasul ei.
De acest lucru minunându-se toţi foarte mult, un preot oarecare, fiind plin de Duhul Sfânt, a zis: „Astăzi s-a născut un mare prooroc al lui Dumnezeu, care va strica pe idolii cei ciopliţi şi va sfărâma pe  ei puternici”. Iar după ce Elisei s-a făcut bărbat desăvârşit, îşi petrecea viaţa sa în curăţia fecioriei, pentru a fi mai plăcut lui Dumnezeu. El a fost chemat la proorocie în acest fel: Elisei ara pământul cu  douăsprezece perechi de boi, iar Sfântul Prooroc Ilie era în muntele Horeb, vorbind cu Dumnezeu. Şi i-a poruncit Dumnezeu lui Ilie să se ducă şi să ungă prooroc în locul său pe Elisei. Şi ducându-se Sfântul Ilie, a găsit pe Elisei arând, şi, punând cojocul său pe dânsul, i-a spus voia Domnului şi l-a numit să fie prooroc. Deci i-a poruncit să meargă după dânsul, iar Elisei, lăsând îndată toate, era gata să urmeze cu osârdie Sfântului Ilie, proorocul lui Dumnezeu; dar l-a rugat să-i poruncească să se ducă acasă, ca să fie binecuvântat de tatăl şi de maică să. Şi Ilie i-a poruncit să se ducă. Iar el, ducându-se, a luat o pereche de boi cu care ara singur şi, înjunghiindu-i, a tăiat şi plugul de lemn şi făcând foc cu el, a fript carnea şi a pus-o înaintea oamenilor şi a prietenilor care s-au întâmplat acolo şi, ospătându-i, a luat binecuvântare de la tatăl său şi de la mama sa; apoi a alergat în urma lui Ilie şi-i slujea, învăţând de la dânsul vederea multor taine ale lui Dumnezeu.
Astfel s-a făcut prooroc, cu darul lui Dumnezeu, nu mai puţin decât Sfântul Ilie, povăţuitorul şi învăţătorul său. Iar când Dumnezeu a voit să ia pe robul Său Ilie în vifor de foc cu căruţa sa spre cer şi să- l mute în Rai, Ilie a poruncit lui Elisei să-i spună lui ce dar voieşte să ceară de la Dumnezeu, pe care să-l mijlocească Sfântul Ilie cu rugăciunea sa. „Cere, a zis el, ce vrei să-ţi fac, mai înainte până ce nu voi pleca de la tine”. Iar Elisei nu a cerut oarecare lucruri vremelnice, pământeşti, că nu-i trebuia nimic pe pământ, căci lăsase toate pentru Dumnezeu; ci, fiind sărac cu duhul şi cu lucrul, n-a cerut nici sănătate trupului, nici lungime de zile, pentru că nu dorea petrecere lungă în această viaţă vremelnică; ci, aşteptând să moştenească viaţa cea veşnică, a cerut îndoit darul Sfântului Duh, care era în Sfântul Ilie: „Să fie, zicea el, Duhul cel din tine îndoit în mine”, adică darul proorociei şi al facerii de minuni, ca pe oamenii cei rătăciţi de la Dumnezeu şi duşi în urma idolului Baal să-i înveţe cu cuvântul proorocesc, iar cu facerea de minuni să întărească cele grăite şi să-i întoarcă iarăşi la Dumnezeul cel adevărat. Deci el şi-a câştigat cererea, pentru că Ilie a grăit către dânsul: „Dacă mă vei vedea când voi fi luat de la ţine, ţi se va împlini dorinţa”. Pe când mergeau şi vorbeau, s-a văzut înaintea lor o căruţă cu cai de foc. Şi s-au despărţit amândoi şi Ilie a fost luat cu vifor spre cer. Iar Elisei, văzându-l că se depărtează de la el, a strigat: „Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!” Şi n-a mai văzut Elisei căruţa aceea de foc care luase pe Sfântul Ilie, că se dusese în înălţime, departe de la ochii lui; apoi a început a plânge după dânsul, ca după părintele său, rupându-şi hainele. Şi a căzut cojocul de la Sfântul Ilie, din înălţime, lăsându-se lângă dânsul; iar el l-a luat spre mângâierea necazului său şi spre semnul duhului cel îndoit câştigat de la Ilie, şi îl avea la el ca o vistierie scumpă sau ca o cinstită porfiră împărătească. Prin acel cojoc, ca şi Ilie mai înainte, a făcut această minune: voind să treacă râul Iordan, a lovit apa cu cojocul şi aceea s-a despărţit în două şi Elisei a trecut ca pe uscat.
Văzând aceasta fiii proorocilor care petreceau în Ierihon, au zis unul către altul: „Iată duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei”. Apoi, venind, i s-au închinat lui. Iar Sfântul Elisei s-a dus la Ierihon, voind să petreacă acolo câtăva vreme; şi oamenii cetăţii au zis către dânsul: „Stăpâne, viaţa cetăţii noastre este bună, precum o vezi; însă apele sunt rele, de aceea şi pământul este neroditor”. Sfântul Elisei a zis către dânşii: „Aduceţi-mi un vas nou de apă şi turnaţi sare într-însul”. Făcând oamenii aceasta, el a luat vasul, s-a dus la izvoarele apelor, a turnat sarea acolo şi a zis: „Aşa grăieşte Domnul: Tămăduit-am apele acestea şi de acum nu va mai fi dintr-însele moarte şi nerodire”. Şi s-au tămăduit apele Ierihonului după cuvântul lui Elisei. După aceasta Sfântul Elisei s-a dus de la Ierihon în cetatea Betel, întru care poporul lui Israel se lepădase de Dumnezeu şi se închina idolilor.
Şi dacă s-a apropiat de cetate, copiii cei mici care ieşiseră din cetate să se joace, văzând că vine sfântul prooroc, care era pleşuv la cap, au început a-l batjocori, zicând: „Hai, pleşuvule, hai!” Iar sfântul, trecând de dânşii, s-a uitat înapoi şi, văzându-i că alergau în urma lui şi strigau aceeaşi batjocură, i-a blestemat în numele Domnului. Atunci au ieşit din dumbravă două ursoaice şi au sfâşiat patruzeci şi doi dintr-înşii, iar
ceilalţi abia au scăpat fugind în cetate. Proorocul lui Dumnezeu a adus asupra acelor copii această pedeapsă cu dreaptă judecată, pe de o parte pedepsind şi tăind batjocora lor, că nu venind în vârstă bărbătească să fie mai răi cu obiceiul; iar pe de alta, făcând răsplătire părinţilor lor pentru închinarea de idoli şi învăţându-i ca să-şi crească copiii cu pedepsire, ca să ştie să se teamă de Dumnezeu şi să cinstească cu cucernicie pe slujitorii Lui. De aici sfântul s-a dus la muntele Carmelului şi de acolo s-a întors în Samaria.
În vremea aceea s-au ridicat israelitenii cu război împotriva moabitenilor, pentru o pricină că aceasta: împăratul moabitenilor, al cărui pământ era foarte bogat şi avea cirezi de dobitoace, dădea dajdie împăratului lui Israel, în toţi anii, o sută de mii de miei şi o sută de mii de berbeci cu lâna lor. Iar murind Ahab, împăratul lui Israel, Mosa, împăratul moabitenilor, s-a depărtat de Israel şi a încetat a mai da dajdia obişnuită.
Atunci Ioram, fiul lui Ahab, cel ce împărăţea peste Israel în Samaria şi care ţinea de păgânătatea tatălui său, a adunat puterea oştilor sale, chemând în ajutor şi pe plăcutul lui Dumnezeu, Iosafat, împăratul Iudeii
din Ierusalim, şi luând asemenea şi pe împăratul Edomului, cel ce era sub mâna lui. Iar după rânduiala  lui Dumnezeu, era în rândul ostaşilor şi Sfântul Prooroc Elisei. Şi mergând cei trei împăraţi şapte zile cu
ostile lor, nu aveau apă pentru ei şi pentru dobitoacele lor şi toţi slăbiseră de sete. Iar Ioram, împăratul lui Israel, a zis cu suspine: „Ne-a adunat pe noi Domnul, trei împăraţi, ca să ne dea în mâinile lui Moab”. Iar
împăratul Iudeii, Iosafat, a zis: „Oare nu este aici între ostaşi vreun prooroc al Domnului, ca prin el să întrebăm pe Domnul?” Şi o slugă a împăratului lui Israel a răspuns: „Este Elisei, fiul lui Safat, care a fost
sluga proorocului Ilie şi care turna apă pe mâinile lui”. Iar împăratul Iosafat a grăit despre Elisei: „întra-cel bărbat este Cuvântul Domnului”.
Deci toţi aceşti trei împăraţi au mers la Sfântul Elisei şi l-au rugat să se roage Domnului, şi i se va descoperi lui despre ei. Sfântul Elisei a zis către împăratul Ioram: „Mergi la proorocii lui Ahab, tatăl tău, şi ai mamei tale, Isabela, şi îi întreabă pe ei, să-ţi spună de cele ce vă vor fi vouă”. Iar Ioram a zis cu smerenie către el: „Oare pentru aceasta ne-a adunat pe noi Domnul, ca să ne dea în mâinile lui Moab?” Elisei i-a zis lui: „Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că de n-aş fi cinstit pe împăratul Iosafat, plăcutul lui Dumnezeu, n-aş fi ţinut seamă de tine şi nici n-aş fi căutat spre tine, care eşti închinător de idoli. Dar să aduceţi la mine un cântăreţ”. Atunci ei au adus un cântăreţ, anume Levit, care ştia a cânta bine psalmii lui David. Şi cântând Levit cântările psalmilor, s-a făcut mâna Domnului, adică Duhul Sfânt, peste Elisei şi a zis: „Săpaţi acum pâraie şi gropi adânci, că aşa zice Domnul: Nu veţi vedea nici vânt, nici ploaie, iar râurile şi gropile se vor umple de apă şi veţi bea voi şi oamenii voştri şi dobitoacele voastre! încă şi pe Moab îl va da Domnul
în mâinile voastre şi veţi birui puterea lui; veţi strica toate cetăţile cele tari, veţi tăia toţi pomii cei roditori şi veţi astupa cu pietre şi ţărână toate izvoarele de apă, şi veţi pustii tot pământul moabitenilor”. Şi aceste cuvinte prooroceşti s-au împlinit întocmai; fiindcă a doua zi, în vremea jertfei pe care Iosafat, dreptcredinciosul împărat al Ierusalimului, o aducea în toate dimineţile lui Dumnezeu prin mâinile preoţilor, au văzut toate popoarele că prin porunca lui Dumnezeu curgea apă pe calea Edomului; şi a curs mai întâi în tabăra lui Iosafat, apoi şi în celelalte, încât se umplură de apă toate gropile, pâraiele şi văile, şi s-a udat tot pământul acela de apă. Deci, bând toţi şi răcorindu-se cu apa aceea, au mers asupra lui Moab; şi au lovit ostile lui cu mare rană, robind şi pustiind tot pământul acela – după cuvântul proorocului lui Dumnezeu -, şi s-au întors cu veselie la locurile lor.
După aceasta, o văduvă oarecare, care fusese soţia unuia din fiii proorocilor, a strigat către Elisei: „Robul tău şi bărbatul meu, pe care tu îl ştii bine că a fost rob şi temător de Domnul, a murit; şi acum vine un
datornic la care bărbatul meu s-a îndatorat mult, şi nimic nu poate să ia de la mine, fiind săracă; deci acela voieşte să ia în robie pe cei doi fii ai mei, pe care, în mângâierea văduviei mele, îi am ca pe lumină ochilor”. Astfel striga acea femeie către proorocul lui Dumnezeu. Unii zic că femeia aceea a fost soţia proorocului Avdie, care a fost rânduitor al casei lui Ahab şi care a ascuns o sută de prooroci ai lui Dumnezeu dinaintea sabiei împărătesei Isabela, hrănindu-i la vreme de foamete şi cheltuind cu ei toată averea sa. Acela a fost nevoit să se împrumute şi, murind, a lăsat femeia şi copiii în grija lui Dumnezeu, poruncindu-le să aibă nădejde neîndoită către Domnul. Iar Sfântul prooroc Elisei, având milă de dânsa şi de fiii săi, i-a zis: „Ce voieşti să-ţi fac? Spune-mi ce ai în casa ta?” Iar ea i-a zis: „Nu este nimic în casă roabei tale, decât numai puţin untdelemn într-un vas”. Şi a zis sfântul către dânsa: „Du-te acasă şi cere de la vecinii tăi multe vase goale şi, închizându-te în casă cu fiii tăi, toarnă din untdelemnul pe care-l ai prin  toate vasele şi le vei avea pline”. Deci ducându-se, femeia a făcut aşa. A cerut vase şi ducându-le în casă, a închis uşa după sine şi a turnat din vasul său în cele împrumutate; iar fiii ei, apropiindu-se, îi dădeau vasele; astfel că untdelemnul nu lipsea din vasele ei şi curgea ca dintr-un izvor. Iar după ce s-au umplut toate vasele, a zis femeia către fiii ei: „Acum nu mai este nici un vas gol”, şi untdelemnul a încetat să curgă. Şi alergând femeia cu bucurie, a
spus aceasta omului lui Dumnezeu. Şi a zis către ea Elisei: „Du-te şi vinde untdelemnul şi plăteşte datoriile celor ce ţi-au împrumutat; iar din untdelemnul rămas să te hrăneşti tu cu fiii tăi”.
Într-o zi, Sfântul Prooroc Elisei trecea prin cetatea Soman, şi acolo l-a oprit o femeie cinstită, ca să mănânce pâine în casa ei; deci acea femeie a ospătat pe omul lui Dumnezeu cu osârdie. Iar proorocul Elisei de multe ori umbla prin cetatea aceea, când mergea de la Carmel la Iordan, sau de la Galgala la Ierihon, sau se întorcea de acolo la Carmel; şi se abătea să mănânce pâine la casa acelei femei, pentru că era evlavioasă şi îmbunătăţită. Şi a zis acea femeie către bărbatul său: „Am cunoscut că acel om al lui Dumnezeu, care trece adeseori prin cetatea aceasta, este sfânt. Deci să-i facem un foişor mic şi să-i punem pat şi masă, şi scaun, şi sfeşnic, ca, abătându-se din drum la noi, să-şi aibă odihna sa”. Deci s-a făcut astfel; aşa că Sfântul Prooroc Elisei găzduia acolo de câte ori i se întâmpla să meargă în cetatea aceea.
Iar într-o vreme, omul lui Dumnezeu, odihnindu-se într-acel foişor ce era făcut pentru dânsul, se gândea în sine cu ce ar putea mulţumi pe acea femeie primitoare de străini; pentru că vedea bunătatea ei cea mare. De aceea a zis către Ghehazi, sluga sa: „Cheamă pe şunamiteanca aceasta la mine”. Şi chemând-o  pe ea slugă, omul lui Dumnezeu a zis către dânsa: „Minunată primire de oaspeţi ne-ai făcut nouă! Deci cu ce să-ţi răsplătim ţie? Nu ai vreo trebuinţă de ajutor la împărat sau la vreun boier sau la voievod?” Atunci ea a răspuns: „Eu nu am nici un fel de nevoie; pentru că eu petrec în pace în poporul meu!” Iar după ce a ieşit de la dânsul femeia, sfântul a zis către Ghehazi: „Cu ce să mulţumim pe această femeie pentru facerile ei de bine?” Iar Ghehazi a zis către dânsul: „Iată, ei nu au copii, iar bărbatul ei este bătrân; deci roagă-te lui  Dumnezeu pentru dânsa ca să-i dea ei un moştenitor”.
Atunci plăcutul lui Dumnezeu a făcut rugăciune fierbinte pentru dânsa către Dumnezeu şi, primind încredinţare, a zis către slugă sa: „Cheamă la mine iarăşi pe şunamiteanca”. Deci a chemat-o pe ea sluga şi omul lui Dumnezeu a zis către dânsa: „La anul pe această vreme vei zămisli un fiu!” Iar ea, închinânduse, a zis: „Mă rog ţie, stăpânul meu, nu mă amăgi pe mine, roaba ta!” Iar sfântul o sfătuia să creadă cuvântul cel nemincinos. După aceea femeia a zămislit şi, împlinindu-se vremea, a născut un fiu şi îl hrănea pe el. Iar pruncul crescând, într-un an, la vremea secerişului a ieşit la tatăl său şi la secerători; şi, zăbovind puţin acolo, a zis către tatăl său: „Mă doare capul!” Atunci tatăl a zis slugii sale: „Du-l pe el la maică-sa”. Şi a zăcut copilul pe genunchii maicii sale până la amiază, şi a murit. Atunci dânsa, luând copilul mort, s-a suit cu el în foişorul proorocului şi l-a pus pe pat, apoi ieşind, a închis uşa. Şi chemând pe bărbatul său, nu i-a spus nimic despre moartea fiului lor, ci l-a rugat pe el, zicând: „Trimite cu mine o slugă şi o asină, ca să alerg la omul lui Dumnezeu în Carmel şi îndată mă voi întoarce”.
Şi a zis către dânsa bărbatul ei: „Pentru ce vrei să te duci la dânsul, ca acum nu este lună nouă, nici sâmbătă – pentru că în acele zile se aduna poporul la Sfântul Prooroc Elisei, pentru preamărirea lui Dumnezeu şi pentru învăţătură. Atunci femeia a zis: „Măcar că nu este nici sâmbătă, nici lună nouă, însă eu mă voi duce”. Şi s-a dus cu sârguinţă. Iar pe când se apropia de muntele Carmelului, omul lui Dumnezeu a cunoscut venirea ei şi a zis lui Ghehazi: „Iată, vine şunamiteanca; aleargă întru întâmpinarea ei şi zi-i: «Pace este ţie?»” Iar Ghehazi întâmpinând-o pe ea, i-a zis: „Pace este ţie? Pace este bărbatului tău? Pace este pruncului tău?” Iar ea a zis: „Pace”. Deci femeia, alergând la Sfântul Elisei, a căzut înaintea lui şi s-a apucat de picioarele lui. Iar Ghehazi s-a apropiat de ea, vrând să o dea în lături. Dar Elisei i-a zis: „Las-o pe ea, că sufletul ei este întristat acum; şi Domnul a tăinuit de mine supărarea ei şi nu mi-a spus-o”.
Atunci femeia a zis: „Au doar am cerut eu fiu de la domnul meu? Au nu tu singur, domnul meu, mi l-ai dăruit pe el de la Dumnezeu, iar eu ţi-am zis: «Nu mă amăgi pe mine roaba ta»? Iată dar că fiul meu acum
a murit!” Omul lui Dumnezeu s-a umilit pentru dânsa şi a poruncit lui Ghehazi să ia toiagul lui, să alerge degrab şi să-l pună peste pruncul cel mort. Dar mama pruncului, nemulţu-mindu-se cu aceasta, a zis către
sfântul prooroc: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi duce de la tine”. Deci Sfântul Elisei, sculându-se, a mers în urma ei; iar Ghehazi, apucând înainte, a pus toiagul pe faţa pruncului, dar nu era în el nici glas, nici suflare.
Atunci Ghehazi, întorcându-se, a întâmpinat pe omul lui Dumnezeu şi i-a spus lui că nu s-a sculat pruncul. Deci ajungând în cetate Sfântul Prooroc Elisei, s-a dus la casa femeii şi s-a suit în foişor, unde pruncul cel mort era pus pe patul lui. Deci intrând înăuntru Sfântul Elisei, a închis uşa şi s-a rugat Domnului, după aceea s-a suit şi s-a culcat peste prunc, şi punându-şi gura sa peste gura lui, ochii săi peste ochii lui, mâinile sale peste mâinile lui, gleznele sale peste gleznele lui, şi suflând peste dânsul, s-a încălzit trupul pruncului. Apoi, sculându-se proorocul şi umblând prin odaie încoace şi încolo, iarăşi s-a suit şi s-a aplecat peste prunc de şapte ori, şi astfel şi-a deschis pruncul ochii.
Apoi Elisei, chemând pe Ghehazi, i-a zis lui: „Cheamă la mine pe şunamiteanca”. Şi Ghehazi a chemat-o pe ea, iar Elisei a zis către dânsa: „Ia-ţi pe fiul tău”. Şi a căzut femeia la picioarele omului lui Dumnezeu
şi, închinându-se lui până la pământ, a luat pe fiul său viu, bucurându-se şi lăudând pe Dumnezeu. După aceea, proorocul lui Dumnezeu, Elisei, sculându-se de acolo, s-a dus la Galgala, pe unde, de demult,
poporul israelitean a intrat în pământul făgăduinţei, trecând râul Iordanului. Şi zăbovind Sfântul Elisei în Galgala multă vreme, a fost în pământul acela foamete mare, iar fiii proorocilor, care erau ucenicii lui,
petreceau lângă dânsul, urmând vieţii lui celei plăcute lui Dumnezeu, întru curăţie şi necâştigare, după asemănarea călugărilor celor din Legea nouă.
Iar petrecerea omului lui Dumnezeu cu ucenicii lui era la un loc osebit şi liniştit. Şi a zis unuia din slugile sale: „Să pui o căldare mare pe foc şi să fierbi fiertură fiilor proorocilor”, căci erau ca la o sută de bărbaţi.
Şi ieşind unul dintre dânşii să adune verdeţuri sălbatice, a aflat un rod sălbatec asemenea cu strugurii, care se numea colocuntidi, amar fără de măsură – pentru aceea unii l-au numit pe acela fierea pământului. încă
este şi vătămător sănătăţii omului rodul acela, deşi se foloseşte în doctorii; iar de ar mânca cineva dintr-însul peste măsură, moare.
Iar acela care l-a adunat, neştiind puterea cea vătămătoare a rodului acela, a cules haina sa plină şi a turnat în căldare, ca să fiarbă. Şi după ce fiertura aceea a fost pusă înaintea fiilor proorocilor şi au început
a mânca din ea, au simţit amărăciunea împreună cu vătămarea, şi au strigat către sfântul, zicând: „în căldare este moarte, omule al lui Dumnezeu!” Şi nu au mai mâncat, pentru că nu le era cu putinţă. Iar Sfântul Elisei le-a poruncit să toarne în căldare puţină făină – nu pentru aceea, ca să gonească vătămarea aceea cu făină, ci ca să ascundă facerea lui de minuni -, şi s-a îndulcit fiertura aceea, iar vătămarea s-a prefăcut în doctorie, încât toţi mâncând s-au săturat şi au rămas sănătoşi.
După aceea a venit la proorocul lui Dumnezeu oarecare bărbat iubitor de Dumnezeu din cetatea Valsalisa şi a adus 20 de pâini din orzul pe care l-a secerat întâi. Şi a poruncit Elisei, omul lui Dumnezeu, să pună
pâinile acelea înaintea celor ce vieţuiau împreună cu dânsul; iar sluga lui a zis către el: „Aceste puţine pâini nu ajung la o sută de bărbaţi”. Iar sfântul i-a zis: „Pune-le înaintea lor să mănânce, că aşa zice Domnul: Vor mânca şi le va prisosi”. Şi aşa a fost. Au mâncat şi s-au săturat o sută de bărbaţi şi au rămas multe fărâmituri, după cuvântul Domnului cel zis prin gura proorocilor.
În zilele acelea, era la împăratul Siriei un boier din cei puternici, adică voievod a toate puterile ostăşeşti, cu numele Neeman, mare bărbat înaintea stăpânului său, viteaz şi bine norocit în războaie; însă era foarte
lepros, încât nu se găseau doctori ca să-l poată tămădui. Odată au ieşit din Siria nişte ostaşi voinici şi au răpit o fată tânără din pământul lui Israel şi au adus-o pe ea femeii lui Neeman, voievodul lor. Acea tânără
auzind de la părinţii săi despre Sfântul prooroc Elisei şi despre minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care se făceau cu rugăciunile lui, a zis stăpânei sale, căreia îi slujea: „Dacă stăpânul nostru s-ar duce la Elisei,
proorocul lui Dumnezeu cel din Samaria, i-ar fi lui bine, că acela l-ar curaţi de boală”.
Iar femeia lui Neeman i-a spus bărbatului său cuvintele acelei copile, zicând: „Acestea îmi spune tânăra, care este din pământul lui Israel”. Atunci Neeman s-a dus la împăratul său şi l-a rugat să-l lase să se ducă
pentru tămăduire în pământul lui Israel, în Samaria, la proorocul lui Dumnezeu. Iar împăratul nu numai că nu l-a oprit să se ducă acolo, dar i-a dat şi o scrisoare din partea lui către Ioram, împăratul lui Israel, fiul
lui Ahab. Atunci Neeman a luat zece talanţi de argint, şase mii de galbeni şi zece rânduri de haine frumoase pentru schimbat, ca toate acestea să le dăruiască omului lui Dumnezeu. Şi s-a dus în pământul lui Israel şi a dat împăratului Ioram scrisoarea de la împăratul său, în care era scris astfel: „Când vei primi această scrisoare a mea, să ştii că am trimis la tine pe Neeman, sluga mea, ca să-l cureţi de lepră lui”.
Iar împăratul lui Israel, Ioram, citind scrisoarea împăratului Siriei, s-a mâhnit foarte tare şi şi-a rupt hainele, zicând: „Oare eu sunt Dumnezeu ca să pot omorî şi să fac viu, de a trimis el la mine pe acest bărbat lepros să-l curăţ? De aici puteţi vedea, că acesta caută pricini cu mine, ca să poată ridica război asupra mea”.
Şi aflând Sfântul Prooroc Elisei de aceasta, că împăratul s-a supărat şi şi-a rupt hainele, a trimis la dânsul, zicând: „împărate, pentru ce te mâhneşti şi ţi-ai rupt hainele? Să vină Neeman la mine şi să cunoască că în
Israel este proorocul lui Dumnezeu! Şi a mers Neeman cu caii şi cu caretele, şi a stat lângă uşile casei lui Elisei; iar sfântul a trimis pe sluga să să-i spună: Du-te şi te scaldă de şapte ori în Iordan, că ţi se va curăţi
trupul şi te vei vindeca de lepră”. Deci Neeman s-a mâniat şi s-a dus, zicând: „Eu credeam că va ieşi afară şi, stând lângă mine, va chema numele Dumnezeului său, va pune mâna pe rănile mele şi îmi va curăţi lepră; însă el îmi porunceşte să mă duc la Iordan. Nu sunt oare mai bune râurile Damascului, Avana şi Farfara, decât Iordanul şi decât toate apele lui Israel ca să mă spăl într-însele şi să mă curăţ?” Zicând aceasta, a plecat mânios din Samaria. Dar slugile l-au sfătuit să nu calce porunca proorocului lui Dumnezeu, zicându-i: „Dacă ţi-ar fi grăit proorocul vreun cuvânt mare, n-ai fi făcut porunca lui? Iar acum el ţi-a spus să faci numai acest lucru mic: «Să te speli în Iordan şi te vei curăţi», şi tu nu voieşti să asculţi?”
Atunci Neeman a primit sfatul slugilor sale şi, apropiindu-se de râul Iordan, s-a dat jos din caretă, s-a afundat în Iordan de şapte ori, după cuvântul omului lui Dumnezeu, şi s-a făcut trupul lui ca de copil, curăţindu-se de stricăciune; apoi s-a întors iar la Sfântul Elisei împreună cu toată tabăra lui. Şi stând Neeman înaintea sfântului, a zis: „Acum am cunoscut că nu este Dumnezeu în tot pământul, fără numai în
Israel. Deci primeşte de la robul tău aceste daruri pe care ţi le-am adus”. Şi Neeman voia să-i dea proorocului lui Dumnezeu aurul, argintul şi hainele. Iar Sfântul Elisei i-a zis: „Viu este Domnul, Căruia îi stau înainte, că nu voi lua nimic”. Şi Neeman silea pe prooroc să ia cele aduse; însă el nu l-a ascultat, nici nu a luat nimic. Atunci Neeman a zis către dânsul: „Dacă nu voieşti să iei nimic de la mine, atunci dă-mi tu mie, robului tău, pământ cât voi putea duce cu două perechi de catâri, ca, ducându-1 la casa mea, să fac din el altar Domnului Dumnezeului lui Israel; căci de acum robul tău nu va mai aduce jertfe şi arderi întregi la alţi zei, ci numai Unuia Dumnezeului cel adevărat”. Iar Sfântul Elisei nu l-a oprit să ia ce a cerut şi l-a eliberat cu pace.
Şi ducându-se Neeman de la Elisei, omul lui Dumnezeu, Ghehazi, sluga sfântului, a zis în sine: „Iată, stăpânul meu a făcut hatâr lui Neeman Sirianul, neluând nimic din darurile aduse! Viu este Domnul, că voi alerga în urma lui şi voi lua ceva!” Şi sculându-se Ghehazi, a alergat după Neeman şi, văzându-l acela că vine în urma lui, s-a întors din caretă spre întâmpinarea lui. Şi i-a zis Ghehazi: „Pace ţie!” Asemenea i-a răspuns şi Neeman: „Pace!” Iar Ghehazi a zis: „Stăpânul meu m-a trimis la tine, zicând: Iată, acum au venit la mine de la muntele lui Efrem doi tineri din fiii proorocilor; să dai pentru ei un talant de argint şi două perechi de haine”. Şi a zis Neeman: „Iată doi talanţi de argint şi hainele.” Şi a pus Neeman doi talanţi în două pungi şi două perechi de haine şi le-a dat la două slugi ale sale pe care le-a trimis cu Ghehazi.
Şi venind Ghehazi seara când se întuneca la locul său cu acele lucruri, le-a luat din mâinile slugilor şi, slobozindu-i, le-a ascuns în casa sa. Apoi el singur s-a dus şi a stat în faţa stăpânului său. Iar Sfântul Elisei a zis către dânsul: „De unde ai venit, Ghehazi?” El a răspuns: „Nu a umblat robul tău nicăieri”.
Sfântul Elisei a zis către dânsul: „Oare inima mea nu a umblat cu tine şi nu a văzut cum s-a întors bărbatul din careta lui în întâmpinarea ta, cum ai luat de la dânsul argintul şi hainele? Oare cu acel argint voieşti să
cumperi grădini, saduri de măslini, vii, oi, boi, slugi şi slujnice? Pentru aceasta, lepra lui Neeman să se lipească de tine şi de seminţia ta în veci!” Şi a plecat Ghehazi din faţa lui Elisei înleproşat ca zăpada. Într-o vreme, fiii proorocilor au zis către Elisei: „Iată, locul unde petrecem noi în preajma ta este strâmt. Deci să mergem acum la Iordan, să luăm de acolo fiecare bărbat câte o bârnă şi să ne facem locaşuri, ca să petrecem acolo”. Sfântul le-a zis: „Mergeţi”. Iar unul i-a zis cu blândeţe: „Părinte, să mergi şi tu cu slugile tale!” Iar omul lui Dumnezeu, sculându-se, a mers cu ei. Şi ajungând la Iordan, tăiau lemnele; iar unul din ei, pe când tăia o bârnă, fierul a ieşit din coadă şi a căzut în apă. Acela a strigat: „O, Domnul meu, acest topor l-am împrumutat de la altul!” Omul lui Dumnezeu a întrebat: „Unde a căzut fierul?” Iar acela i-a arătat locul şi sfântul a tăiat un lemn şi l-a aruncat acolo în apă, şi fierul a ieşit deasupra. Şi a zis sfântul către tăietor: „Ia-l tu singur”. Iar el, întinzându-şi mâna, l-a luat. Atât de mare era puterea acestui sfânt bărbat, încât şi greutatea cea firească a fierului putea să o prefacă într-o uşurătate ca aceea, ca securea de fier să plutească deasupra apei, ca o frunză căzută din copac. El vedea şi pe cele depărtate, ca şi cum s-ar face aici înaintea ochilor. Pentru că, de multe ori, împăratul Siriei luptându-se împotriva lui Israel, se sfătuia cu slugile sale, zicând: „Să trecem prin cutare sau cutare loc şi să pândim pe împăratul lui Israel”. Iar Sfântul Elisei, văzând mai înainte aceea, trimitea la împăratul lui Israel, zicând: „Fereşte-te să mergi prin cutare loc, căci acolo pândesc sirienii!” Iar împăratul trimitea acolo să ştie de este adevărat. Deci, înştiinţându-se că este aşa, se păzea cu dinadinsul şi, trimiţând pe ostaşii săi, năvălea fără de veste asupra sirienilor şi-i bătea. Iar aceasta a fost nu o dată, nici de două ori, ci de mai multe ori. Deci s-a tulburat sufletul împăratului
Siriei de lucrul acesta, şi a chemat pe slugile sale şi le-a zis: „Pentru ce nu-mi spuneţi cine este cel care înştiinţează tainele mele împăratului lui Israel şi mă dă în mâinile lui?” Şi unul din slugile lui a zis:
„Stăpânul meu, împărate, nu de la noi se face aceasta, ci proorocul Elisei cel din Israel spune împăratului său toate cuvintele, orice ai grăi în ascuns în cămara ta”, împăratul Siriei a zis: „Mergeţi ca să aflaţi unde
este proorocul acela ca, trimiţând oastea, să-l aduc pe el la mine”. Ei i-au răspuns: „El acum petrece în Dotaim”. Şi a trimis împăratul acolo cai, căruţe şi putere mare şi, sosind noaptea, a înconjurat cetatea. Iar
dimineaţa, sculându-se sluga lui Elisei, a ieşit şi, iată, puterea sirienilor înconjurase cetatea cu mulţime de cai şi căruţe.
Atunci sluga a zis către Elisei: „O, stăpâne, ce vom face?” Sfântul Elisei a răspuns: „Nu te teme, căci mai mare putere este cu noi decât cu ei”. Şi s-a rugat Elisei lui Dumnezeu şi a zis: „Doamne, deschide acum
ochii slugii tale, ca să vadă puterea Ta!” Şi a deschis Dumnezeu ochii slugii şi a văzut muntele plin de cai şi de căruţe de foc împrejurul lui Elisei; şi a ieşit Sfântul Elisei cu sluga sa din cetate împotriva sirienilor.
Şi aceia veneau spre dânsul. Deci Elisei s-a rugat Domnului şi a zis: „Pedepseşte, Doamne, cu orbirea, pe acest neam!” Şi Domnul i-a pedepsit cu orbirea, după cererea lui Elisei. Şi a zis Elisei către ei: „Nu este
aceasta calea, nici nu este aceasta cetatea la care mergeţi; ci veniţi după mine şi eu vă voi duce la bărbatul acela pe care-1 căutaţi”. Deci i-a dus în Samaria şi, după ce au intrat în Samaria, Elisei s-a rugat, zicând:
„Doamne, deschide-le ochii, ca să vadă unde sunt”. Iar Domnul le-a deschis ochii şi au văzut că sunt în mijlocul Samariei. Şi împăratul s-a înştiinţat de ei şi i-a văzut. Atunci el a întrebat pe Elisei: „Părinte, oare
porunceşti să-i lovesc cu bătaie?” Sfântul a răspuns: „Să nu-i ucizi, căci nu tu i-ai adus pe ei aici, nici nu i-ai robit cu armele tale! Ci dă-le lor hrană şi băutură ca să mănânce şi să bea şi după aceea trimite-i la
stăpânul lor”. Deci împăratul le-a dat spre ospătare bucate multe şi ei au mâncat şi au băut şi s-au dus liberi la împăratul lor, iar după aceea nu au mai încercat să vină din Siria în pământul lui Israel.
După aceasta, trecând multă vreme, Venedad, împăratul Siriei, ridicând război împotriva lui Ioram, împăratul lui Israel, a adunat toată oastea sa şi, venind, a înconjurat Samaria, cetatea de scaun a împăraţilor lui Israel, unde era şi Sfântul prooroc Elisei. în cetate a fost atunci foamete mare, încât oamenii cei săraci îşi mâncau şi copiii lor. Iar odată împăratul lui Israel umblând pe zidul cetăţii, o femeie a strigat la el, zicând: „Împăratul meu, mântuieşte-mă pe mine!” Iar împăratul i-a răspuns: „De nu te va mântui Domnul, apoi eu cum te voi mântui pe tine? Oare din arie sau din călcătoare îţi voi da hrană? însă spune: ce-ţi trebuie?” Iar ea a început a se plânge împotriva prietenei sale, zicând: „Această femeie mi-a zis: «Dă-mi mie pe fiul tău, fiind prunc, să-l mâncăm astăzi, iar mâine îl vom mânca pe al meu!» Deci am fript pe fiul meu şi l-am mâncat. Iar două zi am zis: «Dă pe fiul tău să-l mâncăm!» Iar ea a ascuns pe fiul ei!” Când a auzit împăratul cuvintele acelei femei, şi-a rupt hainele şi s-a mâniat foarte asupra proorocului lui Dumnezeu, Elisei, căci cu sfatul său l-a oprit pe el, ca să nu se supună împăratului Siriei şi să nu dea cetatea în mâinile lui; ci să aştepte ajutor de la Dumnezeu. Şi a zis împăratul: „Aceasta să-mi facă mie Dumnezeu şi aceasta să-mi adauge, dacă capul lui Elisei va mai fi la locul lui!” Şi îndată a trimis pe un călău ca să taie capul proorocului.
Iar omul lui Dumnezeu şedea în casa sa şi bătrânii lui Israel şedeau cu el. Şi a zis sfântul către bătrâni: „Au nu ştiţi că împăratul Ioram, fiul ucigaşului Ahab, care a ucis fără de vină pe Navutia, acela a trimis pe
călău ca să vină să-mi taie capul? Deci întăriţi bine uşile şi nu-1 lăsaţi aici, până ce va veni după el însuşi stăpânul lui, care l-a trimis. Ascultaţi, oare nu se aude sunetul picioarelor stăpânului său în urma lui?”
Grăind sfântul acestea, împăratul a ajuns pe acel călău trimis; căci îndată s-a căit de acel cuvânt al său şi a alergat degrabă el însuşi în urma trimisului, ca să nu se săvârşească acea poruncă rea a lui; pentru că ştia
că Elisei proorocul este sfânt şi nevinovat şi este de bună trebuinţă împărăţiei lui Israel, căci la mulţi a făcut mult bine. Şi venind împăratul la proorocul lui Dumnezeu, a zis: „Iată, atâta răutate s-a pornit de la
Domnul asupra noastră, încât nu ştiu ce să mai aştept de la El? Deci voi da cetatea împăratului Siriei şi mă voi închina lui, ca să nu murim cu toţii de foame; pentru că este mai bine să fim robi lui, decât să pierim
de foame, împotrivindu-ne”.
Iar Sfântul Prooroc Elisei a zis către împărat şi către toţi cei ce erau acolo: „Ascultaţi cuvântul Domnului. Aşa grăieşte Domnul: Mâine, în ceasul acesta, în părţile Samariei măsura de făină de grâu va fi un siclu,
şi două măsuri de orz vor fi un siclu”. Şi a răspuns voievodul pe a cărui mână se sprijinea împăratul, şi a zis către Elisei: „De ar deschide Dumnezeu jgheaburile cereşti şi tot nu ar fi aşa precum grăieşti!” Iar
Elisei i-a zis: „Iată, tu vei vedea această cu ochii tăi; însă din pâinea aceea nu vei mânca”. Şi potolindu-se puţin împăratul, s-a dus la palat.
În noaptea aceea, rugându-se Elisei, proorocul lui Dumnezeu, pentru eliberarea cetăţii, Domnul a trimis tulburare în tabăra sirienilor; pentru că le-a făcut auzit un zgomot de armă şi glas de cai, şi glas de puteri
mari, şi au zis unul către altul: „Iată, împăratul lui Israel a ridicat acum asupra noastră pe împăratul Heteului şi pe împăratul Egiptului, şi au venit asupra noastră cu puterea lor”. Deci s-au umplut sirienii de
frică mare şi au zis: „Să fugim de aici”. Şi, sculându-se noaptea cu împăratul lor, au fugit lăsând corturile, caii, catârii şi toate cele ce erau în tabăra lor, scăpând numai sufletele lor.
În noaptea aceea, patru bărbaţi leproşi şedeau lângă porţile cetăţii şi ziceau unul către altul: „Pentru ce noi aşteptăm să murim şezând aici? De vom intra în cetate, vom muri de foame, pentru că acolo este foamete.
De vom sta aici, asemenea vom muri; deci să intrăm în tabăra sirienilor şi, de ne vor lăsa vii, apoi vii vom fi; iar de ne vor omorî, apoi vom muri şi nu vom răbda mai multă rea pătimire în viaţa aceasta, căci este
mai bine să murim de sabie decât de foame”. Astfel sfătuindu-se, s-au sculat şi au intrat în tabăra sirienilor, fiind noapte. Şi intrând în tabără, n-au aflat nici un om; şi trecând până în mijloc, n-au văzut pe
nimeni şi s-au mirat. După aceea au intrat într-un cort unde au mâncat, au băut şi au luat de acolo aur, argint şi haine pe care le-au ascuns.
Şi iarăşi întorcându-se, au intrat în alt cort şi au luat de acolo ce au voit şi cât au putut să ducă şi le-au ascuns. Apoi au zis între ei: „Nu facem bine acum, pentru că ziua aceasta este zi de bună vestire, iar noi tăcem. Şi de vom petrece până la lumina dimineţii, ne vom afla vinovaţi păcatului; deci să mergem în cetate să spunem şi în casele împărăteşti”. Şi ducându-se la porţile cetăţii, au spus păzitorilor: „Am intrat în tabăra sirienilor şi n-am aflat acolo nici un om, nici glas de om, decât numai caii şi catârii legaţi, şi corturile cu toate bogăţiile ce sunt într-însele”. Iar portarii ce păzeau au spus aceasta în casele împărăteşti. Şi sculându-se împăratul noaptea, a zis către slugile sale: „Eu vă voi spune meşteşugul sirienilor, pe care ei acum ni l-au făcut nouă. Ei au înţeles că noi suntem flămânzi; deci, ieşind din conacul lor, s-au ascuns în sat, zicând: «Ei vor ieşi din cetate flămânzi şi îi vom prinde vii, după aceea vom intra în cetatea lor». Iar slugile au sfătuit pe împărat să trimită ca să afle adevărul. Şi a trimis împăratul lui Israel doi călăreţi care, intrând în tabără şi neaflând pe nimeni, au alergat în urma sirienilor până la Iordan. Şi toată calea aceea era plină de haine şi de arme pe care le aruncaseră sirienii, fugind de frică.
Şi întorcându-se trimişii, au spus împăratului şi la toată cetatea tot ce văzuseră. Atunci, ieşind tot poporul, au jefuit toate corturile sirienilor şi a fost măsura de grâu un siclu şi două măsuri de orz iarăşi un siclu, după cuvântul Domnului. Iar împăratul a pus pe voievodul cel mai înainte zis, pe ale cărui mâini se odihnea, spre a păzi porţile cetăţii. Iar pe când acela voia să îndrepteze poporul să nu se îngrămădească la
porţi, l-a călcat poporul şi a murit, precum a zis omul lui Dumnezeu, Elisei; pentru că acel voievod n-a crezut Cuvântul lui Dumnezeu, cel zis prin gura proorocului, pentru îndestularea pâinii, ci a răspuns
împotrivă, zicând: „Măcar şi jgheaburile cereşti de ar deschide Domnul, tot nu va fi aşa”.
Şi era minunat acest mare plăcut al lui Dumnezeu şi în alte fapte şi daruri prooroceşti, precum se scrie pe larg în cărţile împăraţilor. O foamete de şapte ani, ce era să fie în pământul lui Israel, a spus-o mai înainte.
Moartea lui Venadad, împăratul Siriei, a ştiut-o mai înainte, iar lui Azail i-a spus mai înainte despre luarea împărăţiei Siriei. Pe Iehu, unul din boierii lui Israel, l-a uns la împărăţie şi l-a ridicat spre pierderea casei lui Ahab, cea urâtă de Dumnezeu şi închinătoare de idoli; acela a şi ucis pe doi împăraţi închinători de idoli, pe Ioram al lui Israel şi pe Ohozie al Iudeei, nepotul împăratului Iosafat, care, neurmând unchiului său, s-a abătut la păgânătate. A ucis încă şi pe Izabela, acea spurcată femeie a lui Ahab şj mama lui Ioram. A ucis şi pe toţi slujitorii lui Baal şi pe vrăjitori. în toate acestea avea ajutor binecuvântarea şi rugăciunile  Sfântului Prooroc Elisei.
După moartea lui Iehu a împărăţit în Israel Ioahaz, fiul lui, apoi Ioaş, nepotul lui Iehu. Pe vremea împărăţiei aceluia, s-a îmbolnăvit de moarte în Samaria omul lui Dumnezeu, Elisei, fiind la adânci bătrâneţi. Şi a venit la dânsul Ioaş, regele lui Israel, spre cercetare şi, plângând deasupra lui, a zis:
„Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!” Şi i-a zis Elisei: „Ia un arc şi o săgeată şi deschide fereastra cea dinspre răsărit, încotro se află Siria, şi pune o săgeată în arcul cel întins”. Şi a făcut împăratul aceasta;
iar proorocul lui Dumnezeu, punându-şi mâinile sale pe ale împăratului, a zis: „Dă drumul săgeţii spre Şiria”. Şi împăratul a făcut aşa. Iar proorocul a zis: „Această săgeată este mântuirea Domnului şi vei birui pe sirieni”. Şi iar a zis împăratului: „Ia un arc şi nişte săgeţi!” Şi împăratul a luat. Şi a zis către el proorocul: „Loveşte în pământ”. Şi a lovit împăratul de trei ori şi a stat. Atunci s-a scârbit asupra lui omul lui Dumnezeu şi a zis: „Dacă ai fi lovit de cinci sau de şapte ori, ai fi călcat Siria până în sfârşit, iar acum o vei birui numai de trei ori”.
Astfel proorocind Sfântul Elisei, a murit şi s-a îngropat cu cinste. Dar nu numai în viaţă a făcut multe minuni, ci şi după moarte era făcător de minuni; pentru că în acelaşi an s-a întâmplat un lucru ca acesta: Dus fiind un mort la îngropare în cetatea Samariei, deodată ostaşii de la Moab au năvălit tâlhăreşte în pământul acela. Iar îngropătorii, văzând de departe pe ostaşi venind, au aruncat pe acel mort în mormântul lui Elisei şi au fugit în cetate. Şi căzând trupul celui mort, s-a atins de oasele lui Elisei şi îndată a înviat şi a stat pe picioarele sale; apoi, ieşind din groapă, a alergat în cetate. Astfel a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său şi după moarte, pentru care lucru se cuvine Dumnezeului nostru de la toţi slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iunie