Sfântul Sfinţit Atanasie, Patriarhul Constantinopolului (28 octombrie)

 Acest luminător preaînţelept al lumii şi adevărat rob al Mântuitorului Hristos era de loc din Adrianopol. Tatăl lui se numea Grigorie, iar maica lui, Eufrosina, şi amândoi erau dreptcre-dincioşi, de neam bun şi îmbunătăţiţi cu fapte. Ei i-au dat pruncului lor numele de Alexie. Chiar din copilărie se arăta în ce fel va fi când va ajunge vârstnic, că niciodată nu s-a dedat la jucării, după obiceiul copiilor, nici nu şi-a dorit lucruri trecătoare şi deşarte, ci toată sârguinţa lui era îndreptată spre slujba bisericii şi spre învăţătura de carte. Nu se aduna niciodată cu tinerii cei fără de rânduială, ca nu cumva vorbele cele rele să-i strice obiceiurile cele bune pe care le avea fericitul, ci se aduna cu oamenii cucernici şi îmbunătăţiţi şi împreună cu aceştia vorbea, ca să aibă folos sufletesc. Iar după ce tatăl său a răposat, copilul, rămânând sărman, şi mai mult sporea în fapte bune. Apoi, după puţină vreme, din multă şi neîntreruptă citire a dumnezeieştilor Scripturi, a dobândit multă înţelepciune şi pricepere; şi era atât de iscusit când vorbea cu alţii, încât toţi se minunau de el, cum un tânăr ca acesta a covârşit atât de mult pe cei bătrâni în înţelepciune. Apoi cu cât înainta în vârstă, cu atât sporea şi cu îmbunătăţirea sufletului său. După aceea, punându-şi în minte să se lepede desăvârşit de deşertăciunea lumii celei amăgitoare, mincinoase şi trecătoare, a dorit înţelepciunea cea de sus, ca să se învrednicească de fericirea cerească.
Către această viaţă s-a îndemnat mai întâi din cuvântul Sfintei Evanghelii, în care zice Domnul: Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine, adică nu este vrednic să fie ucenicul Meu. Iar al doilea, s-a mai folosit şi de viaţa şi petrecerea minunatului Alipie Stâlpnicul. Citind-o cu evlavie şi cu umilinţă, a văzut că şi acesta a lăsat toate cele trecătoare ale lumii şi a părăsit pe maica sa, care era văduvă şi avea de la dânsul mare mângâiere, rănindu-i inima sa de mamă. Atunci a lăsat şi el patria, rudeniile, prietenii şi pe preaiubita lui maica necăjită şi fără de bărbat şi s-a dus la Tesalonic, în ale cărui hotare se afla unchiul său, Sfântul Acachie, care era monah într-o mănăstire bogată. Apoi, văzând că fraţii de acolo nu aveau sârguinţă cuviincioasă către păzirea cea cu dinadinsul a
vieţii monahale, ci mai mult pentru grija şi împătimirea către lucrurile materiale, luându-şi iertăciune, a plecat de acolo şi, după ce i-a crescut barbă, s-a dus în Sfântul Munte Athos. Acolo, închinându-se la toate mănăstirile şi la celelalte schituri şi sihăstrii, a avut mare folos, pentru că, la fel ca o albină iubitoare de osteneală, care înconjoară livezile şi îşi adună mierea cea dulce din multe feluri de flori, la fel făcea şi sfântul, luând de la cei îmbunătăţiţi pilde de folos sufletesc şi punându-le în vistieria inimii cu mare sârguinţă. Apoi, atât de mult a iubit osteneala şi pătimirea trupului, încât niciodată nu purta încălţăminte, ci umbla desculţ, nu avea nici măcar două rase, ci cu o singura haină se îmbrăca în toate zilele şi nopţile. Iar pe dedesubt, pe piele, purta o haină aspră de păr, pentru mai multă suferinţă. Toată vremea o petrecea în posturi, încât hrana lui era formată numai din pâine şi apă şi din acestea gusta cu mare înfrânare, încât niciodată nu se sătura. Şi astfel şi-a petrecut toată viaţa ca un înger. Nu a încălecat niciodată pe cal, nici nu şi-a spălat capul şi picioarele vreodată, nici chiar în vremea în care era arhiereu. Chiar şi atunci dormea pe pământul gol, pentru mai multă pătimire. După ce s-a închinat la toate mănăstirile, s-a dus şi la Mănăstirea Esfigmenu şi s-a dat de obşte, unde atâtea osteneli şi nevoinţe a săvârşit, încât este cu neputinţă a le nota pe toate cu de-a-mănuntul. Numai din multele lui nevoinţe să scriem câteva. Un ieromonah cucernic s-a dus din mănăstirea studiţilor la Sfântul Munte Athos pentru închinare şi, ajungând la Mănăstirea Esfigmenu, i-au povestit monahii faptele cele bune ale cuviosului, care a fost acolo timp de doi ani trapezar, slujind fraţilor cu multă sârguinţă. El nu avea chilie, nici pat şi nici măcar o rogojină, nici vara şi nici chiar iarna, când în locurile acelea cade multă zăpadă şi este foarte frig. Dormea pe pământ puţină vreme, apoi se scula şî tămâia, rugându-se şi priveghind toată noaptea, citind Psaltirea şi zicând: „Privegheat-au ochii mei până dimineaţa, ca să cuget la cuvintele Tale”. Nimeni nu 1-a văzut pe el stând jos să mănânce, ci stătea numai în picioare şi mânca numai făramiturile care rămâneau de la masa celorlalţi, zicând: Că şi câinii se hrănesc cu făramiturile care rămân de la masa stăpânilor. Trei ani cât a stat în mănăstire n-a gustat nici untdelemn, nici vin, nici vreo altă îndestulare trupească n-a avut, deşi gătea pentru fraţi multe bucate bune; căci avea mare bucurie ca să-i mulţumească pe toţi fraţii, iar el să se înfrâneze, ca^să ia bogată răsplătire întru împărăţia cea pururea nepieritoare. întotdeauna avea ochii plini de lacrimi, căci, văzând focul acela vremelnic cu care fierbea bucatele, îşi aducea aminte de focul cel nestins al gheenei şi plângea. Pentru faptele lui cele bune toţi se îndreptau spre el cu multă evlavie şi îl cinsteau precum i se cădea. Pentru aceasta, temându-se ca să nu se lipsească de slava cea cerească pentru slava vremelnică, a plecat din mănăstire şi s-a dus la Ierusalim. Inchinându-se la Sfintele Locuri şi la cele de prin pustia Iordanului, s-a dus la Muntele Latrului, unde locuiau părinţii cei cuvioşi. Acolo a petrecut multă vreme într-o chilie pustnicească. După ce s-a folosit mult de la acei părinţi sfinţi, a plecat în muntele lui Avxentie, unde se aflau în acea vreme monahi îmbunătăţiţi, între care vestitul Ilie, Nil Italianul şi Atanasie Leprindineanul. După ce a vorbit cu ei, învăţându-se unii pe alţii, a plecat de acolo în muntele lui Ghelasie, unde se afla mănăstirea fericitului Lazăr, şi acolo a petrecut opt ani, slujind fraţilor la toate trebuinţele cu mare osârdie. Apoi s-a făcut schimnic şi şi-a luat numele de Atanasie în loc de Acachie. După aceasta, deşi nu voia, l-au hirotonit diacon şi preot, apoi l-au făcut tipicar şi eclesiarh, slujind cu multă sârguinţă în această slujbă, ca nimeni altul. Apoi, citind toate cărţile de câte trei ori sau de câte patru ori şi primind mult folos din ele, a adunat întru sine multă bogăţie de înţelepciune şi de cunoştinţe, punând totdeauna suişuri în inima lui. Pentru care, învrednicindu-se dumnezeieştii vederi, Stăpânul Iisus Hristos l-a chemat să pască oile cele cuvântătoare. Deci, ascultaţi o înfricoşată şi minunată povestire.
Sfântul avea obiceiul de a merge la biserică mai înainte de Utrenie ca să se roage în pridvor. într-o noapte, când se ruga cu lacrimi înaintea icoanei cu răstignirea lui Hristos, din icoană a ieşit un glas preadulce, zicându-i: „De vreme ce mă iubeşti, Atanasie, vei paşte poporul Meu cel ales”. Acestea auzindu-le el, a căzut jos de frică, apoi, cu bucurie negrăită preamărea cu lacrimi pe Domnul. Şi făcând zece ani în slujba de eclesiarh, îşi aducea aminte de dulceaţa liniştii sale şi se mâhnea că nu putea şi acum să se nevoiască.
Deci plecând de acolo, s-a întors iarăşi la Sfântul Munte Athos şi, aflând un loc pustiu şi depărtat, a petrecut acolo fără nici un fel de mângâiere trupească, adică hrană sau îmbrăcăminte. Cu toate acestea, împărtăşindu-se de mierea liniştii celei dorite, se bucura cu sufletul, vorbind singur cu Dumnezeu şi rugându-se. Dar pentru că şi acolo în munte s-au întâmplat sminteli venite din partea diavolului, urătorul binelui, a plecat şi s-a dus iarăşi în muntele Ganului, unde, aflând loc liniştit, după dorinţa sa, s-a sălăşluit acolo şi, în puţină vreme, s-au adunat şi alţii după dânsul. Căci pe mulţi îi atrăgea fapta bună a cuviosului, pe care el îi primea cu multă dragoste şi îi deprindea întru rânduiala petrecerii monahale. Şi i-a făcut pe dânşii vase alese ale darurilor dumnezeiescului Duh. Printre ucenicii sfântului erau şi minunatul Teofan şi lăudatul Teodorit şi mulţi alţii vestiţi în fapte bune. Dar nu numai în locurile cele dimprejurul muntelui era vestit Sfântul Atanasie, ci şi la curţile împărăteşti. Pentru aceasta, necontenit alerga către dânsul mulţime de popor, ca să audă învăţătura cea cu miere curgătoare şi să vadă faţa lui cea blândă şi cu chip de înger. Pe aceştia îi primea cu bucurie şi le hrănea sufletele cu sfaturi duhovniceşti, cu pilde minunate şi dumnezeieşti povestiri, ca un doctor iscusit şi preaînţelept. Dar nu numai bărbaţi, ci şi multe femei se adunau la dânsul, şi pe mulţi i-a înduplecat să se lepede de cele vremelnice, ca să moştenească pe cele veşnice. S-a făcut şi o mănăstire de femei acolo în pustie, condusă de Sfântul Atanasie, şi multe dintre acele femei s-au sfinţit. Dar să amintim şi în ce chip a ajuns Sfântul Atanasie patriarh, lucru pe care Dumnezeu 1-a rânduit ca să aducă pace şi să liniştească Biserica de tulburarea pe care o adusese mai înainte Patriarhul Ioan Veccos, care cu dreptate a fost caterisit, ca un lipsit de minte şi urâtor de Hristos. Impăratul Ioan Cantacuzino, care domnea pe atunci, ca un dreptcredincios şi iubitor de Hristos, a adunat clerici şi arhierei şi i-a întrebat dacă voiesc să aleagă ca arhiepiscop al cetăţii pe Sfântul Atanasie. Şi toţi l-au ales şi l-au primit. După aceea a trimis arhierei şi nobili ca să-1 aducă pe Sfântul Atanasie cu mare cinste, precum i se cuvenea. Ajungând aceştia la dânsul, i-au dat scrisorile împărăteşti şi l-au rugat mult ca să primească alegerea, iar el le-a răspuns: „Rogu-vă pe voi, sfinţiţi arhierei şi prea cinstiţi boieri, să alegeţi pe un altul, care va fi vrednic, căci eu, fiind obişnuit în pustie, nu pot suferi tulburarea”. Acestea le-a spus cuviosul cu smerenie, însă ei l-au rugat iarăşi mult timp ca să primească, pentru Domnul. Apoi, când au văzut că nu voia, i-au vorbit mai cu asprime, zicând: „Dacă nu ne asculţi pe noi, ca să ajuţi Biserica, acum când are mai mare nevoie şi trebuinţă, şi să foloseşti multe suflete, vei da seamă în faţa lui Dumnezeu la ceasul judecăţii”. Atunci Sfântul, aducându-şi aminte de vedenia cea de demult în muntele lui Ghelasie şi temându-se ca nu cumva, fugind de vrednicia arhieriei, pentru smerenia lui, să se osândească de Dumnezeu ca un neascultător, a făcut pogorământ şi s-a înduplecat să primească o vrednicie înaltă ca aceasta. Deci, mergând la împărat, acesta l-a primit cu bucurie cu toată suita lui, apoi fiind hirotonit, a stat în scaun ca un vrednic. Găsind biserica înţelenită şi mult vătămată de eretici, s-a ostenit cu sârguinţă să o cureţe şi să dezrădăcineze neghinele. Când învăţa poporul, mustra pe cei nedrepţi şi răpitori, ca un alt Ioan Gură de Aur, şi nu se ruşina de stăpânitori şi de bogaţi, nici chiar de împărat, avându-l în ajutor pe Dumnezeu. Apoi, pe cei cucernici îi îndrepta cu sfaturi, iar pe cei neplecaţi şi nesupuşi îi pedepsea cu certuri mai aspre. Astfel se ostenea sfântul ziua şi noaptea şi se nevoia pentru a păzi nevătămată turma lui Hristos de lupii cei trupeşti şi sufleteşti. Iar diavolul, nesuferind să vadă acest lucru bun, a uneltit ca să lipsească turma lui Hristos de un păstor înţelept ca acesta. Deci boierii care erau nedrepţi şi clericii care nu se supuneau, îl urau pe sfânt şi, nesuferind mustrările lui, i-au spus împăratului că este foarte aspru şi sălbatic şi nu mai vor să-1 aibă ca păstor, cerând să fie hirotonit un arhiereu mai îngăduitor şi care să iubească mai mult pe oameni. Acestea şi multe alte învinuiri aducându-i, totuşi împăratul nu i-a ascultat pe dânşii, căci cunoştea viaţa îmbunătăţită a sfântului şi curăţia inimii lui.
Însă cu cât trecea vremea, cu atât mai mult cei nedrepţi şi asupritori se sălbăticeau şi îl urau pe sfânt. Ba, încă şi mulţi dintre arhierei s-au unit cu boierii împotriva lui. De aceea împăratul, ca să-i împace, l-a
rugat pe sfânt să-şi dea demisia cu pace. Iar sfântul a trimis o scrisoare împăratului în care-i scria astfel: „Eu, împărate prea puternice, nu am luat arhieria şi grija Bisericii pentru ca să tac şi să trec cu vederea greşelile oamenilor, ci pentru a îndrepta aceste greşeli şi a le mustra, căci înfricoşată osândă îi aşteaptă pe arhiereii care nu-i mustră pe cei ce păcătuiesc. Dar ei în loc să mulţumească, mă urăsc şi-mi răsplătesc cu rău în loc de bine. Deci, de vreme ce ei nu voiesc vindecarea lor şi mă izgonesc cu nedreptate, părăsesc scaunul de arhiereu, zicând: mă lepăd de clerul şi de poporul cel nesupus şi neplecat şi mă supun lui Dumnezeu, Căruia mă rog ca să mă îndrepte către ceea ce este de folos, precum ştie El, cu rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale sfinţilor Lui”. Acestea le-a scris şi îndată a plecat. Şi mergând la mănăstirea sa, a rămas acolo petrecând cu mai bună vieţuire decât înainte. Deci a petrecut alţi zece ani acolo, vieţuind cu fapte bune şi cu plăcere de Dumnezeu, vestind mai înainte, ca un prooroc, cele ce aveau să fie. Apoi, de multe ori a vestit împăratului diferite proorocii care, după cum i le-a scris, s-au şi împlinit, după cum rezulta din epistolele lui, pe care nu le scriem aici din pricină că sunt prea lungi. Cine vrea să le cunoască poate să le citească şi va înţelege cu cât dar era învrednicit de la Dumnezeu şi de câte vedenii şi descoperiri s-a făcut părtaş. După ce Sfântul Atanasie a părăsit scaunul patriarhal, în locul lui a fost ales patriarh un om îmbunătăţit şi vrednic, pe care îl chema Ioan. Dar din cauză că era blând, nu-i pedepsea pe oamenii cei răi care vătămau Biserica lui Dumnezeu. Rămânând şi Ioan zece ani în patriarhie, s-a mâhnit din pricina multor tulburări şi a lăsat scaunul patriarhal şi iarăşi a rămas Biserica fără patriarh. Iar credinciosul împărat, având dorinţa să găsească un om vrednic ca să-l aleagă păstor al cetăţii şi aflându-se acolo în cetate un om îmbunătăţit care se numea Mina – către care scrisese Cuviosul Atanasie că într-una din zile va fi cutremur mare în împărăteasca cetate, ceea ce s-a şi întâmplat -, după ce s-a înştiinţat despre acestea, a judecat că tot Cuviosul Atanasie este vrednic să fie patriarh la fel ca mai înainte. Pentru aceasta, a trimis oameni şi l-au adus de la mănăstire şi cu multă cinste şi evlavie l-au aşezat pe el în scaun pentru a doua oară. Şi s-a arătat cu fapte mai strălucite ca înainte, împlinitor al tuturor poruncilor, priveghetor la slujbele bisericeşti, părtinitor preafierbinte al celor nedreptăţiţi şi asupriţi, ajutător şi apărător al văduvelor şi al sărmanilor şi sprijinitor nepregetat al tuturor celor ce se aflau în nevoi. Dar mai ales către cei flămânzi şi săraci atât era de milostiv şi îndurat, încât deşerta vasele de grâu şi de alte seminţe şi le împărţea la săraci; căci în acea vreme a fost foamete mare şi înfricoşată, cum nu a mai fost altă dată, încât mulţi mureau de foame şi pretutindeni erau lacrimi şi suspine. Iar prin învăţături sfântul îi îndemna pe cei bogaţi să întindă o mână de ajutor către cei săraci. După aceea Cuviosul Atanasie a aşezat epitropi oameni credincioşi şi cucernici în multe locuri ale cetăţii, iar pentru cei săraci fierbea grâu şi legume şi le împărţea îmbrăcăminte şi alte lucruri pentru nevoile lor. In felul acesta, după multe zile a vindecat nevoia şi primejdia foametei. După ce a mai petrecut şapte ani în scaunul patriarhal, în timpul din urmă, vieţuind după Dumnezeu în fapte bune, iarăşi s-au ridicat asupra lui din partea diavolului alte noi sminteli, căci diavolul a îndemnat pe nişte oameni oarecare, cu obiceiuri rele şi necurate, să facă rău sfântului. Şi de vreme ce n-a putut să afle nici o prihană în viaţa lui, căci era foarte îmbunătăţit, au scornit că este eretic. Iar diavolul i-a învăţat să procedeze astfel: Au ascuns o icoană a Maicii Domnului sub aşternutul de la scaunul patriarhal şi după aceea l-au acuzat că luptă împotriva icoanelor, şi au arătat icoana cea ascunsă sub aşternutul scaunului. Dar după ce a fost cercetată cu de-a-mănuntul pricina, s-a descoperit adevărul, iar făcătorii de rele au fost pedepsiţi şi sfântul a fost izbăvit. Iar el a încercat iarăşi să părăsească scaunul patriarhal, ca să scape de tulburări, dar împăratul n-a vrut. Din aceasta pricină a mai stat puţină vreme ca patriarh şi până la urmă s-a dus la mănăstirea lui şi s-a liniştit. Deci, izbăvindu-se de grija lumii şi de tulburări, postea, priveghea şi mai mult se ruga, iar mintea lui s-a făcut îngerească şi cerească. Deci s-a învrednicit de multe vedenii şi descoperiri de la Dumnezeu şi a spus multe fapte mai înainte, care toate s-au împlinit, după cum a proorocit, încât toţi se minunau şi îl cinsteau pe el. Dar să povestim câteva din multele lui minuni, spre încredinţare.
Un ucenic al sfântului, cu numele Iachint, a făcut pe grumaz o bubă care nu se mai vindeca, pe care poporul o numeşte fagusa (adică mâncătoare). Şi l-a rugat de multe ori pe Sfântul Atanasie ca să-l lase să se ducă la doctor, ori să facă el rugăciune către Domnul ca să-l tămăduiască. Iar sfântul îl sfătuia să rabde ca Iov sau ca mulţi alţii care au răbdat multe patimi şi au mulţumit lui Dumnezeu. Atunci săracul Iachint şi-a adus aminte de credinţa acelei femei căreia îi curgea sânge şi despre care scrie în Sfânta Evanghelie şi, urmând pildei aceleia, s-a dus în spatele sfântului şi, căzând la pământ cu lacrimi şi cu credinţă, a apucat marginea hainei sfântului şi a atins-o de locul bolnav. Şi îndată, o, minune! după credinţa lui s-a vindecat. Altă dată, acelaşi Iachint s-a urcat pe acoperişul chiliei lui ca să facă o treabă oarecare şi, din ispita diavolului, a căzut la pământ şi zăcea ca mort. Apoi sfântul cu rugăciunea l-a înviat şi l-a făcut sănătos ca mai înainte. Altă dată două monahii dintr-o mănăstire de femei au căzut într-o boală foarte grea şi de nevindecat şi aşa trecând multă vreme şi nemaiputând să sufere durerile şi reaua pătimire, au vestit aceasta sfântului, zicându-i: „Ne rugăm ţie, preasfinţite stăpâne, să faci rugăciune către Domnul Cel iubitor de oameni ca să ne uşureze de boală sau să ne odihnească ca un milostiv”. Iar sfântul le-a răspuns: „Eu voiam să suferiţi încă puţină vreme, ca să aveţi parte de mai multă plată întru veşnica odihnă. Dar de vreme ce nu mai puteţi să suferiţi, rugaţi-vă noaptea aceasta Preasfmtei Născătoare de Dumnezeu şi dimineaţă vă veţi tămădui”. Aşa a zis cel smerit cu cugetul, ca să scape de laude şi cuvântul lui a devenit faptă. Căci a doua zi dimineaţa s-au aflat sănătoase, cu darul şi cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, şi îndată s-au dus la sfânt şi i-au adus cuvenita mulţumire, ca să nu se arate nemulţumitoare către o atât de mare facere de bine. Dar ascultaţi şi alte minuni mai slăvite, ca să preamăriţi pe Dumnezeu. Pe când sfântul era patriarh şi era mare foamete, după cum am povestit mai sus, a poruncit unui slujitor, care era cucernic şi îmbunătăţit, cu numele Hristodul, să împartă grâul pe care-1 avea patriarhia la mănăstirile de maici, care erau mai sărace, fiecare mănăstire primind câte 30 de kilograme de grâu. Iar Hristodul i-a spus sfântului că nu mai rămăseseră decât cincizeci de kilograme de grâu în hambar. Dar sfântul i-a zis: „Nu grăi multe, puţin credin-ciosule, ci du-te şi fă după cum ţi-am poruncit”. Deci s-a dus Hristodul şi a făcut precum i-a spus sfântul. Şi după ce a împărţit grâul, Domnul binecuvântând pe cel rămas, s-a aflat în hambar mai mult grâu decât era înainte. Din aceasta Hristodul a înţeles minunea cea mare şi a făcut metanie sfântului, ca să-i ierte greşeala de mai înainte. Apoi sfântul a poruncit iarăşi să se dea grâu cât va fi de trebuinţă săracilor şi, cu cât el împărţea grâu la săraci, cu atât Dumnezeu îl înmulţea în chip minunat, spre slava şi marea cuviinţă a Lui. Aceasta s-a făcut şi în alte daţi, căci după dărnicia lui îi răsplătea Domnul, Cel bogat şi dăruitor. Apoi, într-o zi, fiind închis în temniţă un creştin oarecare, pentru o nedreaptă datorie, a fost pus în lanţuri. Dar sfântului, ca un iubitor de oameni şi preamilostiv, i s-a făcut milă de dânsul şi, mergând la temniţă cu oamenii săi, a scos pe om din lanţuri, l-a dus la patriarhie şi l-a izbăvit, netemându-se de stăpânirea împărătească sau de dregători. In afară de celelalte fapte bune, sfântul avea şi smerenia cea aducătoare de înălţime, nu numai înlăuntrul inimii, ci şi în afară. Pentru aceasta, niciodată n-a purtat haine scumpe, ci numai o haină săracă şi umilită, pentru care de multe ori unii fără de minte îl ocărau, zicând că defăima vrednicia patriarhiei prin simplitatea îmbrăcămintei lui. Iar el le răspundea astfel: „Nu este ruşine, nici ocară să poarte cineva haine umile, ci mai vârtos este lucru de laudă. Numai păcatul este vrednic de ocară şi de defăimare, iar noi lucrăm cele poruncite de Dumnezeu. Când păcătuim, nu ne temem, iar de hainele cele proaste ne ruşinăm! Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, se cuvine a face voia Lui şi a nu fi plăcut oamenilor, ci smerit şi măsurat în mâncare, în îmbrăcăminte, în fapte şi în gândurile lui, ca să nu mânie pe Domnul”. Acestea şi altele asemenea zicând, sfătuia şi pe alţii să se smerească, la fel cum nici el n-a cugetat să se înalţe niciodată în toată viaţa lui, de-a pururea pomenitul.
Pentru toate acestea, la sfârşitul vieţii sale s-a învrednicit a vedea iarăşi pe Stăpânul Hristos, ca şi mai înainte. Stând într-o zi la rugăciune, după obicei, a văzut pe Hristos având mâinile întinse pe Cruce şi i-a zis lui cu dojana: „Pentru ce ai lăsat oile ce ţi s-au încredinţat în mâinile tale, singure şi nepăscute, şi le risipesc lupii şi le mănâncă? Eu, Dumnezeu fiind, am primit să port trup omenesc şi să Mă răstignesc pentru mântuirea oamenilor, iar tu nu rabzi greutatea clevetirii, ci te-ai depărtat de Biserică, ca un ostaş fricos şi mic la suflet”. După ce sfântul a auzit acestea, cu frică şi cu cutremur a căzut la pământ, tânguindu-se, mărturisindu-se şi rugându-se ca să-i ierte Domnul greşeala micşorării de suflet, şi cu atât de mult amar a plâns, încât a udat pământul cu lacrimi şi nu s-a ridicat de jos până când nu a luat deplină încredinţare de iertare. După vedenia aceasta s-a nevoit ca şi mai înainte, rugându-se lui Dumnezeu cel atoatevăzător şi de la El aşteptând răsplătirea nevoinţelor şi ostenelilor lui. Dar fiindcă sosise vremea să se mute din această viaţă vremelnică şi să se ducă către Cel dorit, adunând pe ucenicii săi, i-a învăţat să părăsească toate cele vătămătoare de mântuirea sufletului, ca să se învrednicească de fericirea veşnică; şi mai ales să se silească fiecare să câştige aceste trei fapte bune, fără de care nimeni nu se poate mântui, după cum şi mai înainte de multe ori îi sfătuia, zicând: „Sârguiască-se fiecare a păzi din tot sufletul aceste trei mari fapte bune, ca cele ce sunt următoare lui Hristos şi cu adevărat trebuincioase, mai mult decât toate celelalte fapte bune, adică: smerita cugetare, dragostea şi milostenia, prin care Sfânta Treime se slăveşte. Să vă înfrânaţi fiecare după putere şi să nu mănânce cineva decât o dată pe zi, precum avem predanie de la Sfinţii Părinţi, şi să nu primiţi gândurile cele rele şi necurate, care întinează sufletul”. Acestea şi multe altele zicându-le, trăind o sută de ani viaţă fericită şi preaminunată, şi-a dat sfântul sau suflet în a douăzeci şi opta zi a lunii octombrie, în preacuratele mâini ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, octombrie