Sfântul Sfinţit Mucenic Valentin şi cei împreună cu dânsul (30 iulie)

Într-un hotar din părţile Italiei, care se numeşte Umbria, în cetatea care se chema Interamna, a fost episcop Sfântul Valentin, care luase de la Dumnezeu darul tămăduirilor şi, tămăduind toate neputinţele şi bolile oamenilor cu rugăciunea şi cu chemarea preasfântului nume al lui Iisus Hristos, îi întorcea pe cei necredincioşi de la păgânătatea închinării de idoli spre Dumnezeu; căci atunci credinţa idolească cuprindea încă multă lume şi împăraţii păgâni stăpâneau Apusul şi Răsăritul şi prigoneau pe creştini. In acea vreme, trei scolastici din Atena cu neamul şi cu credinţa elini, cu numele Procul, Efiv şi Apolonie, au mers la Roma pentru învăţătură, vrând să deprindă bine limba şi filosofia romană.
Şi, aflând pe un ritor preaînţelept şi iscusit în amândouă limbile – latină şi elină -, cu numele Craton, s¬au încredinţat aceluia spre învăţătură şi petreceau în casa lui. Şi unul din fiii lui Craton, cu numele Herimon, s-a îmbolnăvit foarte tare şi în boală i s-a gârbovit spatele, astfel că capul lui era între genunchi şi nu putea să se întindă deloc. Şi au chemat mulţi doctori şi nu puteau să aducă bolnavului nici un folos; deci a pătimit trei ani, fără nădejde de la doctori. Dar s-a întâmplat de a mers la casa lui Craton un tribun cu numele Fronton. Acela, văzând pe cel bolnav, a zis: „O boală ca aceasta s-a întâmplat unui frate bun al meu şi l-a tămăduit un episcop creştin, care se numeşte Valentin şi care petrece în cetatea Interamna”. Spunând aceasta tribunul, a sfătuit pe Craton să trimită pe fiul său bolnav la acel episcop. El a mai adăugat încă şi aceasta despre fratele său, că după primirea tămăduirii n-a voit să se despartă de episcopul acela, fiind atras de bunătatea aceluia; astfel s-a legat de el prin dragoste.
Auzind acestea Craton, a trimis nişte bărbaţi cinstiţi, prieteni de-ai săi, la acel episcop, rugându-l să vină la dânsul, de vreme ce nu era cu putinţă să poarte atâta cale pe copilul cel bolnav. Iar omul lui Dumnezeu nu s-a lenevit să meargă din cetatea sa în Roma, la omul care-l chema şi de care a fost primit cu cinste. Şi arătând Craton arhiereului pe Herimon, fiul său cel bolnav, 1-a rugat să-l tămăduiască pe el, precum a tămăduit şi pe fratele tribunului. Sfântul Valentin i-a zis: „De vei vrea tu, fiul tău se va tămădui!” Craton a zis: „Jumătate din avuţia mea o voi da, de vei putea să tămăduieşti pe fiul meu”.
Sfântul a zis: „Mă minunez de tine că eşti dascăl înţelept şi nu pricepi cuvintele cele zise de mine. Deci iarăşi îţi spun, că de vei vrea tu, se va tămădui bolnavul; că, de vei crede în Hristos, toate se vor putea credinciosului, căci credinciosul este mult mai cinstit înaintea lui Dumnezeu decât cel necredincios, care îşi pune nădejdea sa în cele deşarte şi în lucruri proaste, iar pe idolii făcuţi din lemn, din piatră şi din alte materii, care au fost oameni răi, îi are ca pe nişte zei. Au doar se poate crede că sunt zei aceia care, tăvălindu-se în lucruri prea spurcate şi îndeletnicindu-se cu munciri cumplite, nu au nici un ceas liber de fărădelegile cele urâte? De aceea, de vei primi credinţa la care eu te sfătuiesc, şi, lepădându-te de păgânătatea zeilor, îţi vei pune nădejdea în singurul Dumnezeu, Cel nevăzut şi atotputernic, se va da sănătate fiului tău, precum doreşti. Iar jumătate din averea ta, pe care mi-o făgăduieşti, împarte-o săracilor, ca să se roage lui Dumnezeu pentru tine şi pentru fiul tău. Iar pe mine cu nici un chip nu mă vei putea îndemna să iau ceva de la tine pentru tămăduirea lui, decât numai singură credinţa îmi trebuie. Deci să crezi că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este adevăratul Dumnezeu şi să te lepezi de toţi idolii tăi şi atunci vei vedea sănătos pe fiul tău”.
Craton i-a zis: „Deşi nu ştiu cu ce fel de rânduială se cuprinde credinţa voastră, însă am auzit că fiecare se mântuieşte cu credinţa sa. Căci nu poate credinţa unuia să ajute altuia, nici necredinţa cuiva să vatăme pe altcineva”. Sfântul Valentin a răspuns: „Sunt unele lucruri în vieţile omeneşti, care nu pot nici să ajute, nici să vatăme pe altul; pentru că necredinţa tatălui nu poate să vatăme credinţa fiului, dar la nevoie şi la trebuinţa sănătăţii, credinţa cuiva poate să ajute altuia. Prin aceasta tatăl ajută fiului, sora, fratelui şi stăpânul, slugii. Noi citim că sutaşul, pentru credinţa lui, a luat sănătoasă pe sluga sa, care murea. Mai- marele sinagogii a văzut întoarsă la viaţă pe fiica sa, care murise. Şi surorile care plângeau pe Lazăr, fratele lor, care murise şi-l îngropaseră, prin glasul Domnului l-au văzut înviat a patra zi şi s-au bucurat. Sunt şi alte multe pilde în Scriptura veche şi nouă. Iar acestea le-am arătat ca dovadă cum credinţa unuia poate să ajute altora. Insă se întâmplă şi aceasta, ca necredinţa cuiva să aducă vătămare asupra altora; căci şi necredinţa unui om ca a lui Faraon, a adus felurite pedepse asupra Egiptului, iar la urmă şi pe el însuşi 1-a pierdut cu toată oastea”.
Acestea şi mai multe zicând sfântul episcop, ritorul Craton a căzut la picioarele lui şi a zis: „Cred întru Cel propovăduit de tine că este Dumnezeu adevărat şi nu este altul afară de El, care porunceşte bolilor şi morţii şi acelea fug. El porunceşte vieţii şi vine”. Iar Sfântul episcop Valentin i-a zis: „Credinţa creştinească se cade a o arăta nu numai prin cuvinte, ci şi cu faptele”. Ritorul a zis: „Care sunt faptele prin care poate să se arate credinţa?” Episcopul a zis: „Să te lepezi de idolii cei făcuţi de mâini şi să primeşti Sfântul Botez, ca să te rânduieşti între fiii lui Dumnezeu!” Craton a zis: „Apa care spală întinăciunea trupească, cum poate să spele păcatele?” Arhiereul a răspuns: „Apa, când se va chema asupra ei numele Preasfintei Treimi, primeşte în taină într-însa pe Sfântul Duh, Care curăţeşte toate păcatele omului ce se botează în apa aceea”. Craton a zis: „Lungindu-se vorba noastră, se scurtează viaţa fiului meu Herimon”. Sfântul Valentin a zis: „De nu vei crede acestea, pe care n-ai putut să le auzi şi să le vezi vreodată, fiul tău nu va putea să fie sănătos”.
Craton a zis: „Care este aceea, pe care eu n-am putut nici să o aud şi nici să o văd?” Arhiereul a zis: „Oare ai auzit vreodată de Fecioara cea care neîntinată a zămislit, adică, fiind fecioară, a născut şi după naştere a rămas tot fecioară? Oare ai văzut cândva pe cineva umblând pe apele mării ca pe uscat şi cu cuvântul să fi schimbat valurile mării în alinare? Auzit-ai oare de Acelaşi, Care mai în urmă a fost răstignit, mort şi îngropat şi a treia zi a înviat din morţi şi apoi S-a înălţat la cer în vreme ce mulţi priveau la aceasta? Şi la a Cărui înălţare îngerii în vederea ochilor arătându-se oamenilor, au mărturisit că iarăşi va veni din cer ca să judece viii şi morţii? De le crezi acestea că sunt aşa, apropie-te şi te botează, ca să câştigi sănătatea fiului tău şi singur să te învredniceşti vieţii celei veşnice”. Ritorul a zis: „Toate câte mi le grăieşti le voi face, numai fiul meu să se facă sănătos”. Atunci episcopul a zis: „De vreme ce înţelepciunea lumii acesteia, al cărei dascăl ţi se pare că eşti, este nebunie la Dumnezeu şi nu poţi crede atât de desăvârşit, pe cât credinţa are trebuinţă, dă-mi cuvânt că dacă fiul tău va câştiga sănătate prin credinţa mea, te vei întoarce spre Hristos şi te vei boteza împreună cu toată casa ta”.
Atunci ritorul Craton, chemând pe femeia sa şi pe toţi casnicii săi, s-au aruncat înaintea picioarelor lui, făgăduind că toţi se vor face creştini, dacă se va tămădui Herimon. Acolo erau şi tinerii cei pomeniţi mai sus: Procul, Efiv şi Apolonie, care şi ei dorind sănătatea fiului dascălului lor, au făgăduit că se vor face creştini. De aceea, episcopul Valentin a poruncit să se pregătească o cameră osebită şi în ziua aceea şi în noaptea viitoare să fie tăcere. Apoi, luând pe bolnav în camera aceea, s-a închis singur cu dânsul. Şi era bolnavul acela rotund cu tot trupul ca un ghem, având capul între genunchi şi picioarele pe umeri şi peste spate, încât nici o parte nu avea liberă între încheieturile trupului. El nici nu putea vorbi cu limba, ci numai gemea. Deci nici unul dintre doctori nu putea să cunoască şi să vindece neputinţa lui. Iar Sfântul Valentin episcopul a aşternut pe pământ rasa de păr, pe care obişnuia a se ruga, şi punând pe dânsa pe bolnav, mai mult mort decât viu, s-a rugat toată noaptea lui Dumnezeu. Iar la miezul nopţii a strălucit în camera aceea o lumină cerească, încât celor ce erau afară li se părea că s-a aprins foc înăuntru.
Iar după ce a trecut miezul nopţii, copilul s-a sculat sănătos cu tot trupul şi a început cu glas mare a lăuda pe Dumnezeu. Atunci părinţii lui şi toţi care erau cu dânşii în casa aceea, auzind glasul lui Herimon, s-au bucurat foarte tare, că de trei ani nu-l mai auziseră pe el vorbind, decât numai gemând. Deci, apropiindu-se, au bătut în uşă, rugând pe sfânt să le deschidă şi să vadă pe Herimon. Insă sfântul le-a răspuns lor: „Până ce nu voi săvârşi obişnuitele mele rugăciuni şi cântări de laudă, nu vă voi deschide”. Deci, aşteptând ei cu bucurie până la ziuă, sfântul episcop le-a deschis uşa şi scoţând pe copil sănătos cu trupul, ca şi cum niciodată n-ar fi fost bolnav, 1-a dat pe el părinţilor lui. Atunci ritorul Craton, cu toată casa sa, a crezut în Hristos şi s-a botezat, veselindu-se cu duhul întru Dumnezeu Mântuitorul lor.
Iar Herimon, copilul cel tămăduit, după primirea Sfântului Botez, nu mai voia să se despartă de doctorul său, de Episcopul Valentin. Asemenea şi cei trei tineri, pomeniţi mai sus, după botez, lăsând filosofia cea din afară, s-au lipit cu toată osârdia de duhovnicescul învăţător, de Valentin, arhiereul lui Dumnezeu şi s-au făcut ucenicii lui, fiind următorii vieţii lui cele sfinte şi căutători ai mântuirii lor. Pentru că pe scolasticii cei de o vârstă cu dânşii, tineri şi copii, îi aduceau la credinţa în Hristos şi la Sfântul Botez prin îndemnările lor şi cu pilda vieţii celei cinstite şi înţelepte. Şi se adunau la dânşii mulţime de scolastici, care, ascultând învăţătura lor cea insuflată de Dumnezeu, se învăţau la cereasca înţelepciune şi se povăţuiau la calea cea adevărată.
Iar când fiul eparhului cetăţii, cu numele Avundie, crezând în Hristos, s-a botezat şi aprinzându-se de dragoste dumnezeiască mărturisea înaintea tuturor că este robul lui Hristos, atunci tatăl lui şi ceilalţi senatori, umplându-se de mânie, au prins pe învăţătorul credinţei creştine, pe Sfântul Valentin şi bătându-l fără cruţare, îl sileau la închinarea de idoli. Iar el, nevrând să le facă voia, a fost muncit cumplit, apoi l-au închis în temniţă. Dar sfântul se bucura că s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos Domnul său şi, înfrumuse-ţându-se cu rănile cele suferite pentru El ca şi cu nişte podoabe scumpe se lăuda apostoleşte, zicând: Rănile Domnului meu pe trupul meu le port şi împlinesc lipsirea patimilor lui Hristos în trupul meu. Iar pe ucenicii săi care veneau la dânsul, pe când şedea în temniţă, îi întărea în sfânta credinţă. De acest lucru înştiinţându-se eparhul, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând noaptea, 1-a scos din temniţă şi i-a tăiat capul.
Astfel şi-a sfârşit nevoinţa sa cea mucenicească Sfântul Episcop Valentin; iar ucenicii lui, Procul, Efiv şi Apolonie, luând cinstitul lui trup, l-au dus în cetatea Interamna şi acolo, înaintea cetăţii, cumpărând o parte mică de pământ, l-au îngropat cu cinste. Şi petreceau lângă mormânt ziua şi noaptea, în post şi rugăciuni, lăudând pe Dumnezeu. Şi se adunau la dânşii toţi credincioşii câţi erau în cetate şi mulţi din cei necredincioşi veneau şi, ascultând cuvintele lor cele mântuitoare de suflet şi propovăduirea lui Hristos, se luminau cu credinţa.
Iar după o vreme oarecare, înştiinţându-se de acestea Leontie, dregătorul cetăţii, i-a prins pe cei trei sfinţi şi i-a băgat în temniţă. Dar, de vreme ce a văzut pe popor gâlcevind şi jelindu-i pe ei, pentru că erau tuturor iubiţi, a poruncit să-i ucidă pe dânşii noaptea, pentru că se temea să-i osândească pe dânşii la moarte ziua, ca să nu fie liberaţi de mâinile poporului ce gâlcevea.
Deci sfinţii mucenici au fost tăiaţi noaptea şi s-au dus la lumina cea neînserată a cereştii împărăţii. Iar Sfântul Avundie, cel mai sus pomenit, fiul eparhului Romei, care mersese acolo la iubiţii săi prieteni, când a auzit de uciderea lor, i-a fost jale de aceasta foarte. Deci, luând cinstitele lor trupuri, le-a îngropat cu cinste lângă mormântul Sfântului Valentin, învăţătorul lui, slăvind pe Domnul Iisus Hristos, Care viază şi împărăteşte împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iulie