Sfântul şi Dreptul Evdochim (31 iulie)

Scrisă de Simeon Metafrast.

Mare folos găseşte în povestirea vieţii dreptului Evdochim atât cel ce povesteşte, cât şi cel ce ascultă; nu numai pentru că acesta s-a arătat fierbinte îndrăgitor al faptei bune, după cum au fost şi mulţi alţii în pustnicie, ci mai vârtos pentru că aflându-se în grijile lumii şi fiind purtat ca o corabie în mijlocul mării celei lumeşti, învăluit de valurile tulburărilor şi supărat de măiestriile satanei cu multe feluri de vederi, s-a păzit fără tulburare de toate patimile mâniei şi şi-a ferit sufletul curat şi neîntinat de patimile poftei, până la cel mai subţire cuget. Şi a împlinit fericitul aceste isprăvi ale întregii fapte bune, încât a rănit pe diavoli mai mult decât aceia care s-au nevoit în pustie 50 sau 60 de ani, cărora el li s-a făcut pildă de faptă bună. încă cu mult mai vârtos s-a făcut el ca o icoană vie pentru cei îmbunătăţiţi care petrec în lume; şi dacă aceştia vor privi la el, vor putea să vieţuiască cu întemeiere şi să se mântuiască. Deci este potrivit acum să întindem povestirea ascultătorilor celor cucernici, ca o masă pe care se află bucate duhovniceşti, care niciodată nu lipsesc, nici nu se strică.
Minunatul Evdochim îşi avea neamul din Capadocia. El s-a născut şi a fost crescut de părinţi binecredincioşi. Tatăl său se numea Vasile şi maica sa, Evdochia, fiind renumiţi cu neamul, prea bogaţi cu avuţia, slăviţi şi străluciţi cu dregătoria, fiindcă Vasile era în slujba de patriciu. Şi, având Evdochim astfel de neam strălucit, nu era cinstit atât pentru strălucirea neamului său, pe cât era de slăvit şi lăudat pentru faptele cele bune, pe care le săvârşea cu osârdie. Căci în lume se află mulţi copii slăviţi, poate şi dregători, din părinţi de neam bun; dar foarte cu anevoie se găsesc din aceia care să păzească viaţa îmbunătăţită şi întreaga înţelepciune desăvârşită, petrecând în mijlocul lumii, acolo unde se pune înainte şi se unelteşte mai mult plăcerea şi desfătarea.
Acest fericit copil, fiind dat de părinţii lui la învăţătura cărţii, n-a avut trebuinţă de frica şi de bătăile dascălilor, ca să fie îndemnat la învăţătură, ci însuşi din firea sa avea pornire spre a se îndemna la aceasta şi se silea cu toată sârguinţa, ziua şi noaptea, mai ales la citirea dumnezeieştilor Scripturi, în care îndeletnicire se înveselea fericitul mai mult decât cei care se află la mese scumpe şi la petreceri cu jocuri şi cu timpane. De aceea, acestui sfânt se potrivea acel grai proorocesc: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, Doamne, mai mult decât mierea şi fagurul în gura mea. Preumblarea sa era să meargă la dumnezeieştile biserici, să asculte sfintele slujbe şi cuvintele dumnezeieşti şi cu totul se sârguia să se facă locaş curat al Dumnezeului Celui viu.
Vrăjmaşul adevărului îndemna pe mulţi tineri de o vârstă cu Evdochim să-] silească a merge la petreceri îndulcitoare, la vânătoare şi la veselii. însă de-a pururea pomenitul avea o singură desfătare şi plăcere – să se roage şi să se sârguiască la citirea cărţilor folositoare de suflet; dar nu precum fac unii care se roagă neavându-şi mintea lor la rugăciune şi citesc neluând aminte, nici la cele care le citesc, nici la cele pe care le aud de la alţii; ci el, adevăratul rob al Domnului, şi când se ruga şi când citea, îşi avea toată mintea şi tot cugetul pironit la sfintele cuvinte pe care le cugeta.
El atât a iubit din tot sufletul întreaga înţelepciune şi curăţia cea mai cinstită decât toate celelalte fapte bune – care şi face pe om întocmai cu îngerii -, încât putea cu îndrăzneală să zică şi el ca şi acel mult pătimitor Iov: N-a urmat vreodată inima mea ochiului meu, dacă din întâmplare nevrand ar fi văzut. Şi lucru mai mare decât acesta este că de-a pururea pomenitul Evdochim s-a hotărât să nu privească la faţă femeiască, cât va trăi. De aceea, câtă vreme a trăit, afară de maica sa n-a privit în faţă altă femeie sau fecioară, nici n-a vorbit cu vreuna.
Iar pe lângă întreaga înţelepciune, el a adăugat împreună şi milostenia, însoţită cu desăvârşita veselie a feţei, ca prin întreaga înţelepciune să strălucească faţa înaintea lui Dumnezeu, iar prin milostenie, sufletul său să se hrănească cu darul Sfântului Duh. El făcea atât de multă milostenie, încât şi pe acelea pe care el le avea de nevoie ca să trăiască, le dădea săracilor; nu numai bani, dar orice ar fi avut de trebuinţă. Şi atât de mult ajuta pe cei săraci, încât de ar fi fost trebuinţă să se vândă rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie, căci fericitul ştia că rodul dragostei este milostenia. De aceea, era şi tată al orfanilor, ocârmuitor al văduvelor, îmbrăcăminte a celor goi, saturare a flămânzilor şi mângâiere a scârbiţilor.
Minunatul Evdochim, pentru faptele lui cele bune, s-a învrednicit, fără voia lui, şi de vrednicie împărătească. Insă cu toate acestea, n-a căzut câtuşi de puţin din cugetarea la strălucirea şi frumuseţile cerului, şi socotind că vrednicia lui i s-a dat ca dar de la Dumnezeu, îi slujea Lui mai cu îndatorire, afierosindu-se pe sine dumnezeiescului dor. Acest sfânt s-a rânduit a fi şi voievod peste oastea Capadociei, în eparhia ce se numeşte Harsiana; dar, ca un iconom înţelept, nu folosea dregătoria pentru cinstea şi slava sa, după cum fac cei mai mulţi care iau vreo dregătorie, ca să se slăvească ei, nepricepuţii, şi să se lăcomească, nepunând ticăloşii în mintea lor înfricoşata cercetare care are s-o facă dreptul şi înfricoşatul Judecător. Iar fericitul Evdochim nu era din aceştia, ci toată sârguinţa şi grija lui era dată spre a ocârmui pe cei mici şi pe cei mari cu cuvioşie şi dreptate şi chiar sufletul, dacă ar fi fost trebuinţă, l-ar fi jertfit pentru ascultarea lui.
Dar de ce să spun multe? Fericitul Evdochim era desăvârşit în toată fapta bună: înfocat în dragostea lui Dumnezeu, neîntrecut în dragostea aproapelui, pentru care fugea de toată vorba de rău. Şi nu numai el se păzea de osândire, ci şi pe ceilalţi îi împiedica în tot chipul de a nu grăi vreun cuvânt potrivnic, care să rănească pe aproapele. El învăţa încă pe fiecare că se cuvine să se deprindă mai mult să asculte decât să vorbească. Cu acest fel de petrecere fericită s-a făcut vas al alegerii; dascăl cu cuvântul şi cu fapta; chip, pildă şi icoană vie acelora care petreceau împreună cu el, până ce a ajuns la fericitul sfârşit al vieţii acesteia de acum, fiind acolo în Capadocia şi având treizeci şi trei de ani, adică fiind tânăr cu vârsta, iar cu priceperea şi cu socoteala preabătrân.
Şi cunoscându-şi dreptul sfârşitul său, nu s-a tulburat, fiindcă toată viaţa lui n-a cugetat decât la moarte. Un lucru numai îl mâhnea: că maica sa era departe şi nu era acolo la sfârşitul vieţii sale. Insă a sosit ceasul cel mai de pe urmă, ca să se ducă către Domnul; şi au venit mulţi la el să-l cerceteze. Şi după ce le- a vorbit din destul despre aducerea aminte de moarte, i-a jurat pe Dumnezeu ca să-l îngroape cu aceleaşi haine cu care era îmbrăcat şi să nu-i facă cele obişnuite care le fac la ceilalţi morţi. Atunci a făcut semn şi după ce au ieşit toţi afară, a început a se ruga lui Dumnezeu, zicând acestea pe care le-au auzit unii dintre ei şi le-au spus pe urmă: „Doamne, Dumnezeul meu, precum n-am voit să se arate petrecerea mea cât am trăit, astfel mă rog ca şi sfârşitul meu să se facă fără nici un dar, nici să socotească cineva că Ţi-am bineplăcut Ţie!” Apoi zicând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!”, a ieşit preasfântul său suflet. Atunci cei ce se aflau acolo, cucernicindu-se de porunca sfântului, nu numai că i-au lăsat hainele care le purta, dar şi patul pe care se culca, care era făcut din lemne despicate, aşa cum erau, le-au pus în mormântul sfântului.
Dar nu era cu putinţă să se ascundă soarele în nor, nici făclia sub obroc, pentru că pe cât se ascundea fericitul acesta, pe atât Domnul îl făcea arătat pentru folosul multora. Pentru că un om oarecare, cu numele Ilie, avea diavol înfricoşat; şi după ce au trecut câteva zile de la moartea sfântului, s-a întâmplat să treacă prin partea aceea. Deci, venind în locul unde zăceau sfintele moaşte, cum s-a atins de mormântul sfântului, îndată diavolul a început a-l munci pe Ilie şi, scuturându-l cu înfricoşare, 1-a aruncat la pământ ca pe un mort şi aşa a ieşit şi a scăpat omul. Deci Domnul, ca să slăvească pe robul său, a întins în multe părţi vestea minunii care s-a făcut cu Ilie, şi mulţime multă venea, aducând bolnavi de multe feluri de patimi, şi se tămăduia la mormântul sfântului.
O femeie oarecare avea un copil, care era slăbănog de amândouă mâinile, încât nu putea să le mişte nicidecum. Deci îndată ce a venit la mormântul sfântului, în acea zi s-a şi tămăduit. Un alt copil era slăbănog nu numai de mâini, dar şi de picioare. Acela venind cu credinţă la locul acela minunat, a căpătat sănătate ca şi copilul cel dintâi. încă şi candela sfântului era un izvor de tămăduiri, pentru că îndată ce se ungeau bolnavii cu untdelemnul candelei, se tămăduiau.
Şi altă femeie, având duh necurat, îndată ce s-a apropiat de mormântul sfântului, diavolul a fugit de la ea. O alta, fiind muncită de mulţi ani de o patimă cumplită şi nevindecată, s-a dus cu credinţă la mormântul sfântului şi, luând pământ, l -a amestecat cu lacrimile sale mai mult decât cu apă şi 1 -a făcut tină; apoi ungându-şi rana, îndată şi-a câştigat sănătatea cea dorită. Pământul de la mormântul sfântului făcea tămăduire nu numai acelora care se duceau acolo, ci şi acelora care erau departe; pentru că se trimitea la cei bolnavi şi se ungeau cu dânsul. Şi astfel îşi căpătau sănătatea după credinţa lor. La Sfântul Evdochim era încă şi aceasta o covârşire a darului, că îndată ce se ungeau bolnavii şi chemau numele lui, se tămăduiau numaidecât.
Este lucru cu neputinţă a scrie cineva toate minunile acestui sfânt. Insă acum socotesc că este vremea să spunem şi despre mutarea cinstitului lui trup de la Harsiana la Constantinopol.
Vestea despre minunile Sfântului Evdochim a ieşit şi a trecut prin toată cetatea şi latura, încât toţi se minunau şi nu se dumireau cum un om tânăr cu vârsta, ce se afla în mijlocul atâtor tulburări, fiind în dregătorii şi boierii înalte, a săvârşit atâtea fapte bune, pe care abia le săvârşesc sihastrii din pustietăţile cele adânci, şi a păzit atâta curăţie şi întreagă înţelepciune. Deci, auzind ei de minunile cele nemărginite şi preagrabnice ce le făcea, toţi s-au spăimântat pentru aceea şi cei mai mulţi oameni povesteau şi cugetau la sfântul acesta.
Şi aflând şi părinţii de moartea fiului lor, s-au mâhnit foarte. Dar, auzind şi de minunile pe care le făcea, se mângâiau şi aveau dorinţă înfocată să se încredinţeze şi cu vederea. Astfel, maica sfântului, fiind biruită de patima iubirii de fiu, n-a pus în mintea sa depărtarea locului, nici n-a socotit ostenelile şi primejdiile călătoriei, ci s-a pornit cu mare osârdie şi s-a dus la mormântul preaiubitului şi preasfântului său fiu. Şi văzând acolo mulţimea celor ce mergeau cu toată evlavia şi minunile ce se făceau la acest sfinţit mormânt, unde se vindecau foarte degrab îndrăciţii şi cei ce sufereau de multe feluri de patimi, a căzut şi a îmbrăţişat mormântul fiului său. Şi îl plângea ca pe un mort; dar, cucernicindu-se şi minunându- se de darul minunilor pe care fiul său îl luase de la Dumnezeu, se mângâia că este maica unui sfânt ca acesta, pentru care făcea şi plânsul amestecat cu lauda, zicând unele ca acestea:
„Fiul meu preadulce! Fiule, lumina ochilor mei! De unde se află la tine atâta dar de tămăduire? Căci acesta se dă de la Dumnezeu numai celor care vieţuiesc în curăţie şi cu nevoinţa, cu ascunse osteneli şi cu fapte bune. Acest dar se dă de la Domnul robilor Săi adevăraţi, ca un început al bunătăţilor ce au să fie în slava împărăţiei cereşti. Prin tine, fiul meu, m-am făcut şi mă numesc maică de trei ori fericită. De aceea, nu-ţi mai fac plânsuri şi tânguiri, ci, ca unui prieten iubit al lui Dumnezeu, îţi aduc cântări şi laude duhovniceşti. Nu te mai numesc rod al pântecelui meu, ci fiu al lui Dumnezeu după dar! Eu pe tine te-am născut trupeşte, însă acum, dimpotrivă, eu mă nasc de la tine duhovniceşte.
Deci nu mă ruşinez să te numesc părintele meu, fiindcă pentru faptele tale cele bune, părintele tău este însuşi Tatăl cel ceresc. Tu ai rude pe sfinţii îngeri şi toate cetele sfinţilor; deci fă-ne bine şi nouă, părinţilor tăi, pe care mai mult ne apasă mâhnirea după tine, decât bătrâneţile noastre de mulţi ani. Mie, maicii tale celei trupeşti, mi-ai da plată pentru creşterea ta, dacă prin mijlocirea ta m-ai împrieteni cu Părintele tău cel ceresc. Asemenea vei face răsplătire părintelui tău, care te-a născut pe tine trupeşte, dacă îi vei pricinui odihnă bătrâneţilor sale în sânul lui Avraam. Fiul meu binecuvântat, o rugăciune ca aceasta aduc ţie bătrâneţile părinteşti, ostenelile pântecelui de maică, sânii laptelui pe care l-ai supt. Cunosc că Dumnezeu, fiind rugat de tine, te va asculta pentru părinţii tăi, căci porunca Lui este ca să fie cinstiţi de fii, fiindcă cinstea care se face de către fii părinţilor, se suie la Dumnezeu, ca Unul ce este Tată şi Ziditor al tuturor”.
Acestea zicându-le cucernica maică a Sfântului Evdochim, a poruncit de au ridicat lespedea de pe mormânt şi, scoţând afară racla cu sfintele moaşte, s-a arătat o minune preaslăvită şi preaînvederată, ca să încredinţeze cele zise. Căci trecuseră” optsprezece luni de la îngroparea sfântului şi, atâta vreme aflându- se în pământ, acele cinstite moaşte n-au suferit nici o schimbare, din câte se întâmplă de nevoie la trupurile moarte. Nici faţa nu s-a schimbat, nici nu s-a făcut vreo putrezire sau măcar puţină stricăciune la vreun mădular al trupului; nici nu s-a veştejit, nici nu s-a înnegrit câtuşi de puţin acel sfânt trup, ci se arăta cu faţa strălucită, înflorită şi prea veselă cu toate închipuirile, asemenea unui om ce doarme şi n-a murit. Şi numai o mişcare lipsea, ca să se arate sfântul viu. Dar şi hainele cu care l-au îngropat, au rămas nestricate cum au fost la început. Ştim cu toţii că trupurilor celor morţi le urmează, pe lângă putoarea cea rea a trupului, ca şi hainele să scoată oarecare duhnire grea şi putrejune puturoasă. Dar la acest de trei ori fericit, însuşi trupul şi hainele slobozeau bună mireasmă minunată şi dulceaţă, la vedere şi la mirosire. Şi nu se socotea că atunci s-a deschis mormânt de mort, ci oarecare livadă preafrumoasă cu răsaduri şi flori binemirositoare.
Acolo s-a aflat şi un ieromonah cu numele Iosif, care a apucat sfintele moaşte ca să le ridice drept şi numai cât le-a îmbrăţişat, au stat drepte, ca şi cum ar fi fost vii. Pentru aceasta, înfricoşându-se cu frică mare, a căzut înaintea picioarelor sfântului, rugându-l ca pe un viu să-l lase să ia hainele lui pentru evlavie. Şi aşa a început întâi de a scos dulama şi 1-a îmbrăcat cu alta; apoi cu atâta înlesnire a scos din picioarele lui încălţările pe care le purta, încât se arăta, ca şi cum însuşi sfântul îi ajuta spre a le scoate. Iar după ce 1 -a dezbrăcat, 1 -a aşezat iarăşi în chipul cel dintâi, slăvind împreună cu cei de faţă pe Dumnezeu, Care slăveşte pe cei ce îl slăvesc pe El.
Deci se adevereşte că s-a descoperit cu iconomie mormântul sfântului, ca să se arate darul cel mare cu care Dumnezeu 1-a slăvit pe el, încât să păzească peste fire trupul lui nestricat. Arătându-se acestea, s-au înfricoşat diavolii şi fugeau din oameni ca izgoniţi de fulger. Şi cu adevărat, dacă, fiind ascuns în pământ, se temeau de el diavolii şi fugeau din oameni, cu cât mai mult s-au înfricoşat de el, după ce s-a arătat şi strălucea în slava sfinţeniei.
După aceasta s-a ivit neînţelegere între maica sfântului şi între cei de acolo; pentru că maica sfântului voia să ia sfintele moaşte şi să le ducă în Constantinopol, zicând: „Steaua aceasta a răsărit din pântecele meu”. Iar cei de acolo ziceau: „Cu adevărat, din tine a răsărit, dar la noi a strălucit. Deci cum este cu putinţă să ne lipseşti pe noi de un dar ca acesta, care aici şi-a întins razele atâtor minuni? Această vie este de la voi, dar la noi şi-a dat rodul darurilor, fiindcă aşa a binevoit Dumnezeu. Deci să nu te împotriveşti hotărârii lui Dumnezeu, să nu ne zavistuieşti nouă dumnezeieştile daruri, să nu voieşti a lipsi atâta mulţime de folosul sufletului şi al trupului. Iţi ajunge, pentru slavă, că te-ai arătat maică a unui sfânt ca acesta!”
Auzind ea acestea, s-a dus în linişte la ale sale, ca o înţeleaptă. Au trecut însă la mijloc multe zile şi numitul acela ieromonah Iosif, aflându-se acolo, a dobândit vreme de a furat comoara şi a fugit, neştiind nimeni din cei de acolo. Şi mergând Iosif cu sfintele moaşte pe ascuns, a fost vădit de mirul ce curgea dintr-însele şi din minunile care se făceau pe drum. Căci o femeie îndrăcită, fiind dusă pe drum de oarecare, s-a întâmplat de s-a aflat acolo unde erau sfintele moaşte. Atunci s-a sălbăticit diavolul şi a făcut pe femeie să strige, ocărând pe sfânt şi sărind fără de rânduială. Astfel a ieşit diavolul acela, fiind izgonit de darul Sfântului Duh. Iar femeia aceea, făcându-se sănătoasă, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Apoi o oarecare fecioară, având patimă înfricoşată, îndată ce s-a apropiat cu credinţă de sfintele moaşte, a luat tămăduire.
Astfel făcând minuni sfântul, a fost dat părinţilor săi darul cel de mult preţ. Atunci acea maică iubitoare de Dumnezeu, cu dorire ca o iubitoare de fiu, a făcut sfintelor lui moaşte o raclă de argint şi a pus-o în prea frumoasa biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise mai înainte; şi se făceau şi acolo în fiecare zi nenumărate minuni.
Un asemenea dar a luat Sfântul Evdochim de la Dumnezeu, pentru faptele lui bune cele multe şi, mai ales, pentru covârşirea milosteniei; pentru că el avea mai multă osârdie spre a da, decât aceia care cereau spre a lua. Fericitul a semănat aici cu binecuvântare cele vremelnice, iar acum seceră roduri veşnice în împărăţia cerului, căreia să ne învrednicim şi noi prin mijlocirea acestui de trei ori fericit Evdochim, împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iulie