Sfinţii Cuvioşi Părinţi Iulie Preotul şi Iulian Diaconul (21 iunie)

Mirmidonia, un ţinut din Grecia, a fost patria acestor doi Sfinţi, Iulie şi Iulian, care s-au născut dintr-un tată şi dintr-o mamă. Ei din pruncie s-au luminat prin Sfântul Botez şi au crescut în dreapta credinţă creştinească şi în învăţătura sfintelor cărţi. Şi ajungând la vârsta desăvârşită, au voit să slujească lui Dumnezeu în curăţie feciorească şi pentru aceea petreceau în postiri şi în rugăciuni, învăţând ziua şi noaptea Legea Domnului. Pentru o astfel de viaţă s-au învrednicit să intre în rânduiala bisericească, Iulie fiind hirotonisit preot, iar Iulian, diacon. Ei erau ca doi luminători în Biserica lui Hristos, strălucind cu lucruri bune, pentru care se proslăvea Tatăl Cel ceresc. într-acea vreme, prin mijlocul grâului sfintei credinţe, se aflau încă multe neghine ale rătăcirii închinării de idoli, pentru că deşi Răsăritul şi Apusul erau stăpânite de împăraţi creştini şi pretutindeni înflorea dreapta credinţă, păgânătatea elinească nu era pierdută desăvârşit, şi mai ales prin sate popoarele cele orbite cu neînţelegerea se ţineau încă de slujirea idolească de demult.
Deci aceşti robi ai lui Hristos, umplându-se de râvnă dumnezeiască, s-au dus amândoi la Constantinopol la dreptcredinciosul împărat Teodosie cel tânăr şi l-au rugat să le dea o scrisoare împărătească, ca să poată ei fără împotrivire să zdrobească idolii din stăpânirea grecească, să risipească şi să ardă capiştile idoleşti, să taie pomii şi sadurile cele sădite în cinstea idolilor, să zidească biserici lui Dumnezeu şi să lărgească slava numelui lui Iisus Hristos.
Deci împăratul le-a dat acea putere şi a întărit-o cu o scrisoare, în care s-au adăugat şi acestea: pretutindeni prin ţări şi prin cetăţi, toţi cei ce sunt în stăpânire, eparhi, domni şi toţi cei cu dregătorii, şi rânduitorii de cetăţi, să-i asculte pe ei, să le ajute în toate lucrurile şi să le dea cele trebuincioase pentru zidirea bisericilor lui Dumnezeu, încă au luat binecuvântare şi de la sfinţitul patriarh ca să propovăduiască, să zidească şi să sfinţească bisericile. Deci aceşti doi sfinţi ostaşi ai lui Hristos au mers, ca doi apostoli, prin ţările împărăţiei greceşti, propovăduind astfel numele lui Iisus Hristos la cei necredincioşi. Ei întorceau pe mulţi la Hristos Dumnezeu, nu numai cu cuvântul, dar şi cu minunile încredinţându-i, pentru că aveau dar şi putere de la Dumnezeu a tămădui neputinţele, a goni diavolii, a risipi pretutindeni capiştile idoleşti şi a sfărâma idolii.
Insă unde elinii cei împietriţi voiau să li se împotrivească, acolo arătau porunca împărătească la stăpânitor şi la mai marii cetăţilor, luau ajutor de la dânşii şi făceau cele ce li se cădea. Şi au zidit multe biserici, nu numai cu ajutorul visteriilor bisericeşti, dar şi prin darea creştinilor celor dreptcredincioşi, pentru că toţi, pretutindeni, văzând pe nişte învăţători luminători şi făcători de minuni ca aceştia, nu-şi cruţau averile lor pentru zidirile cele sfinte. Astfel au străbătut Răsăritul şi Apusul şi au zidit o sută de biserici, iar minuni au făcut nenumărate, din care nu se pot povesti în scris cu de-amănuntul, decât numai câteva din cele multe, care se vor aminti.
Când prin sârguinţa lor se zidea o biserică în Vivli, unul din lucrători, lucrând cu o unealtă de fier, din nebăgare de seamă şi-a tăiat degetul cel mare de la mâna stânga şi a curs mult sânge, iar omul acela, slăbind de durere, a căzut ca mort. Deci sfinţii, aflând de acea întâmplare, au luat degetul cel tăiat, l-au lipit la locul lui şi însemnându-1 cu semnul Sfintei Cruci, îndată degetul s-a lipit şi s-a prins de rădăcina sa, iar rana s-a tămăduit îndată. Iar ei, ridicând de la pământ pe omul cel sănătos, i-au dat lui în mâini iarăşi acea unealtă de fier, şi i-au zis: „Intăreşte-te şi te osteneşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
După aceea, fiind ei în eparhia Mediolanului, aproape de cetatea ce se numea Gaudin, curăţind un oarecare sat de îndrăcirea idolească, au zidit o biserică – care era a 99-a din câte zidiseră ei -, şi ajuta la acea zidire mulţime de popor credincios. în acel timp, nişte oameni, trecând cu căruţele pe lângă locul acela şi văzând pe cei ce zideau, au zis între ei: „Aceştia ne vor opri şi pe noi să le ajutăm la zidire şi vom zăbovi la lucru cu ei, chiar dacă n-am voi”. Iar de vreme ce nu aveau pe unde să treacă decât prin acel loc, au socotit un lucru ca acesta: pe unul dintre ei l-au pus în căruţă ca pe un mort, făcându-se că-1 duc să-1 îngroape.
Şi când au ajuns în dreptul zidirii acelei biserici, sfinţii au zis către dânşii: „Fiilor, ajutaţi-ne puţin şi nouă la lucrul acesta, la care ne vedeţi ostenindu-ne”. Ei au răspuns: „Nu putem zăbovi, fiindcă ducem pe un mort la îngropare”. Sfântul Iulie le-a zis: „Fiilor, nu minţiţi oare?” Ei au răspuns: „Nicidecum, părinte!” Sfântul Iulie a zis iarăşi: „Să vă fie vouă după cuvântul vostru”. Apoi oamenii aceia s-au dus în calea lor. Iar după ce s-au depărtat puţin, au zis către cel ce se prefăcea mort să se scoale, iar el nu s-a mai sculat. Şi socotind că doarme, au început a-1 îmboldi, dar au văzut că-i mort cu adevărat. Acea minune aflându-se îndată, toţi au fost cuprinşi de frică şi de spaimă şi din acel ceas nimeni nu mai îndrăznea să spună vreo minciună acelor sfinţi părinţi.
După aceasta, Sfântul Iulie preotul a zis către Sfântul Iulian diaconul, fratele său: „Frate, rămâi tu aici să zideşti această biserică care este a 99-a, iar eu mă voi duce să caut loc, unde să zidim a suta biserică, ca după zidirea cea de pe pământ a celor o sută de biserici, cu darul lui Dumnezeu, să ne mutăm în Biserica cea nefăcută de mână şi veşnică din ceruri”. Zicând aceasta, s-a dus. Şi mergând el ca la două mile, a ajuns la un lac care se numea Mucoros, care era foarte mare. în mijlocul lui a văzut o insulă mare şi frumoasă, în care nu petrecea nimeni. Deci căutând spre acea insulă, se gândea cum ar putea ajunge acolo. Şi negăsind luntre, şi-a plecat genunchii la rugăciune şi s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Iisuse Hristoase, fă cu tăria Ta cea atotputernică, ca acest cojoc ce este pe mine, să-mi slujească în loc de luntre, ca ţinându-mă şi îndreptându-mă neafundat pe dânsul cu dreapta Ta, să trec calea apei la acea insulă”.
Astfel rugându-se, şi-a întins cojocul deasupra apei şi făcându-şi semnul Sfintei Cruci, s-a suit pe dânsul şi astfel cojocul i-a fost ca o luntre neafundată. Iar sfântul, vâslind ca şi cu o lopată cu toiagul ce-1 avea în mâini şi îndreptând acea minunată luntre de cojoc, a ajuns la acea insulă. Deci, umblând printr-însa, s-a bucurat văzând frumuseţea ei. Iar în mijlocul insulei a văzut o piatră mare care era foarte lată şi sfântul s-a gândit să zidească pe dânsa a suta biserică, în numele celor doisprezece Sfinţi Apostoli. Iar insula aceea era plină de şerpi şi de multe târâtoare veninoase, din care pricină nimeni nu îndrăznea să se apropie de ea. Iar sfântul s-a suit pe piatra aceea şi făcând o cruce dintr-un lemnişor mic, a înfipt-o într-o mică crăpătură a pietrei. Şi rugându-se lui Dumnezeu, a chemat la el, cu numele lui Iisus Hristos, pe toţi şerpii şi pe toate târâtoarele. Deci s-a adunat la dânsul mulţime multă şi a zis către ele: „Voi aţi vieţuit destul timp în locul acesta, iar acum în numele Preasfintei Treimi vă poruncesc să ieşiţi din insula aceasta şi să lăsaţi acest loc Casei lui Dumnezeu şi robilor lui Hristos care vor să vieţuiască într-însul”.
Acestea zicându-le sfântul, îndată toţi şerpii şi toate târâtoarele ca nişte înţelegătoare s-au supus poruncii sfântului şi au plecat împreună spre latura dinspre apus a insulei şi s-au afundat în lac şi au înotat în partea dinspre muntele ce se numea Camunchin şi s-au aşezat acolo, iar insula a rămas curată de acele lighioane. Iar sfântul trecând apa înapoi ca şi mai înainte, s-a dus la locuinţele creştineşti de pe acolo şi, căpătând de la dânşii ajutor şi toate cele de trebuinţă, a mers cu luntrile şi cu lucrătorii în insula aceea. Deci, întemeind pe acea piatră biserica celor doisprezece Sfinţi Apostoli, au început să o zidească, într-acea vreme, fratele lui, Sfântul Iulian a săvârşit biserica care era aproape de cetatea Gaudian şi a socotit să zidească într-însa un mormânt pentru fratele său Iulie. Iar Sfântul Iulie, auzind de săvârşirea acelei biserici, s-a dus să o vadă şi să cerceteze pe fratele său.
Şi venind el acolo, Sfântul Iulie a zis către el: „Iată, iubite frate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile tale s-a săvârşit toată zidirea bisericii. Acum a rămas a se mai face un mormânt pentru tine, ca după mutarea ta să se odihnească acolo trupul tău”. Iar Sfântul Iulie, fiind plin de darul proorocesc, a zis către Sfântul Iulian: „Fă degrabă mormântul pe care l-ai început, dar să ştii că tu te vei odihni într-însul”. Aşa a şi fost, căci, săvârşindu-se mormântul, Sfântul Iulian diaconul s-a mutat la Domnul şi Sfântul Iulie, îngro-pându-1 cu cinste, s-a întors în insula unde începuse a zidi biserica Sfinţilor Apostoli. Deci, săvârşind-o, şi-a făcut într-însa mormânt, văzând mai înainte că i s-a apropiat sfârşitul, fiindcă acum îmbătrânise.
Intr-acea vreme, împăratul a pus eparh în Mediolan, ca să stăpânească toată ţara aceea, un oarecare bărbat de neam bun, cu numele Avdentie, îmbunătăţit şi plăcut lui Dumnezeu. Acela, auzind de Sfântul Iulie, a zis către casnicii săi: „Să ne suim într-o corabie şi să mergem în insula Mucoros şi să vedem acolo pe omul lui Dumnezeu, Iulie preotul şi zidirea lui”. Apoi intrând în corabie, a plecat şi a ajuns cu bine acolo. Şi învrednicindu-se de binecuvântarea sfântului şi de vorba lui cea duhovnicească, a privit zidirea biseri¬cească şi a zis către sfântul: „Stăpâne părinte, dacă voiţi să mai faceţi ceva să-mi spuneţi mie, ca să adaug şi eu din averea mea la lucrul vostru, căci sunt gata să slujesc cu bucurie la trebuinţa voastră”. Sfântul a răspuns: „Fiule, nu este trebuinţă să se mai zidească ceva, decât numai să-ţi facem un mormânt aproape de mormântul meu, ca după mutarea ta să se odihnească trupul tău în această biserică”. Avdentie a zis: „Părinte, tu să-ţi ai mormântul aici, căci eu mi-am gătit mormântul în Mediolan”. Grăit-a sfântul: „Fiule, să mă crezi pe mine că nu se va îngropa în altă parte trupul tău, decât numai aproape de al meu”.
Apoi, după multă vorbă cu sfântul, Avdentie luând binecuvântare, s-a întors la Mediolan. Iar Sfântul Iulie nu după multă vreme s-a dus către Domnul şi a fost pus în mormântul său, de unde se dădeau multe tămăduiri bolnavilor. Iar după mutarea sfântului, i-a luat locul preotul Ilie, care era plin de fapte bune.
Şi după ce au trecut câţiva ani, Avdentie, eparhul Mediolanului, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, s-a mutat la Domnul şi a fost pus în mormântul său din Mediolan. A doua zi, trupul lui s-a găsit zăcând afară din mormânt, nu ca un lepădat, ci ca unul ce a fost scos şi pus cu cinste. Şi iarăşi l-au pus în mormântul acela, dar şi a doua oară a fost găsit scos afară din mormânt, asemeni şi a treia oară. După aceasta, au voit să-1 pună în alt loc, dar nici un loc nu-1 primea în el.
Atunci casnicii lui şi-au adus aminte de cuvintele Sfântului Iulie, care le grăise către Avdentie, că nu se va îngropa în altă parte, decât numai alături de trupul lui. Şi au dus trupul lui Avdentie la insula aceea, iar fericitul Ilie, întâmpinând trupul eparhului cu cruci, cu tămâieri şi cu lumânări, 1-a primit cu cinste şi 1-a îngropat lângă mormântul Cuviosului părinte Iulie. Aşa s-a împlinit proorocia sfântului, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iunie