Luna Ianuarie, ziua 30. Soborul Sfinţilor părinţilor noştri şi marilor dascăli şi ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur

(Alcătuită de Ioan, episcopul Evhaitei)

Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăţiei lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăţia după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărţire şi prigonire între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi.

Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicând despre dânsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat şi a ispitit firea lucrurilor prin sine, şi cum că era atât de mult îmbunătăţit, încât puţin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.  Căci nu făcea pogorământ legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei şi aspru, neavând la sine nici un lucru pământesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micşorau, ca şi cum ar fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios şi atrăgător către pocăinţă. Erau însă alţii care înălţau pe dumnezeiescul Hrisostom, ca şi cum ar fi fost în învăţături mai cu pogorământ omenesc şi cum că mai cu înlesnire povăţuia pe toţi, şi îi chema către pocăinţă. Deci, îl cinsteau mai mult decât pe marele Vasile şi decât pe Grigorie atât pentru mulţimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cât şi pentru iscusinţa cugetărilor. Alţii iarăşi cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înţelepciune şi în învăţătură elinească pe toţi dascălii cei vestiţi şi pe elini, cum şi pentru frumuseţea cuvintelor şi înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înţeleptul Grigorie biruia pe toţi şi cum că acestuia i se cădea întâietatea. Atunci, prin o pricină ca aceasta a celor învăţaţi s-a întîmplat de s-a despărţit mulţimea poporului. Şi unii se ziceau Ioaniteni, alţii Vasiliteni, iar alţii Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înţelepţi şi zicând între dânşii multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiţii aceştia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai sfădească în deşert.  Pentru aceea, după cîţiva ani, s-au arătat sfinţii ierarhi, mai întâi câte unul deosebit, apoi şi câte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetăţii Evhaitenilor, care era om îmbunătăţit şi preaînţelept, după cum şi scrierile lui îl arată. Şi toţi trei au zis către dânsul cu un glas: „Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine, le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează.  Deci, sculându-te, porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sârguit cât am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire. Deci, împreunându-ne într-o zi, când ţi se va părea ţie că este de cuviinţă, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune şi celorlalţi care vor fi mai pe urmă, cum că noi suntem una la Dumnezeu şi noi negreşit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mântuire, pentru cei ce ne vor săvârşi praznicul pomenirii noastre”.  Acestea zicând, i se părea că sfinţii se înălţau la cer, strălucind cu lumină nemărginită şi chemându-se unul pe altul pe nume.  Deci, sculându-se acel minunat om, adică arhiereul evhaitenilor, a făcut precum i-au poruncit lui sfinţii, potolind mulţimea şi pe toţi aceia care se sfădeau mai înainte. Aceştia au crezut cele spuse de el, că era om vestit, şi pentru învăţătura lui cea mare, şi pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a se face praznicul acesta. Astfel, sfîntul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toţi cei trei sfinţi ierarhi, adică la întâia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie şi la 27 pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toţi, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare şi laude, precum li se  cădea lor, şi fiind aceasta cu voia sfinţilor, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decât acestea.  Sfinţii aceştia cu chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan „Gură de Aur” (Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept şi subţire, cu nasul plecat, alb la faţă şi cam palid, avînd pleoapele ochilor adâncite şi luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în faţă, cu fruntea lată şi mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică şi rară, cu părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adâncite înăuntru, de multă postire şi nevoinţă.  Apoi, este de nevoie a zice despre dânsul, că a întrecut pe toţi înţelepţii elinilor cu cuvintele şi mai ales cu iscusinţa, înlesnirea şi frumuseţea vorbirii; şi atât de bine a tâlcuit dumnezeiasca Scriptură şi a săvîrşit evangheliceasca propo-văduire, încât dacă n-ar fi fost sfîntul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de trebuinţă să mai vină încă o dată pe pământ Stăpînul Hristos. Iar spre fapte bune atât de mult s-a suit, încât pe toţi i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei şi al dragostei, rîvnitor de obşte cu iubirea de fraţi şi cu învăţătura lui; şi a trăit 63 de ani, păscând Biserica lui Hristos şase ani. Apoi s-a săvîrşit în Comane, surghiunit de  Eudoxia, împărăteasa, şi de episcopii cei pizmăreţi.  Sfîntul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscăţiv şi slăbănog la faţă, negricios şi palid, cu sprîncenele lungi, încovoiate şi ridicate în sus, asemănîndu-se omului îngrijit, avînd nasul plecat, cu faţa cam zbîrcită, adâncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate şi destul de lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci şi pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învăţătură foarte mult, şi deprinzînd toate învăţăturile ştiinţei, din fiecare a cîştigat biruinţă. Asemenea încă s-a iscusit şi în filosofia cea practică şi prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. S-a suit la scaunul arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei Capadociei, când era de 37 de ani, ocîrmuind Biserica opt ani; apoi, s-a dus către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său.  Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit, puţin cam palid, nasul lătăreţ, sprîncenele potrivite, căutătura veselă şi blândă, la ochiul cel drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă şi potrivită şi pe margini se arăta cam afumată. Pleşuv de ajuns, cu părul alb. Marele Grigorie întrecând cu strălucirea vieţii pe cei ce au sporit în fapte, la atâta înălţime a cuvîntării de Dumnezeu s-a suit, încât toţi se biruiau de înţelepciunea lui, atât în cuvinte cât şi în dogme; pentru aceasta a cîştigat numirea de „Cuvîntătorul de Dumnezeu”. El a ocîrmuit Biserica Constantinopolului 12 ani şi a trăit 80. Când s-a făcut patriarh, a aflat în cetate numai o biserică a dreptcredincioşilor şi când a lăsat scaunul, a lăsat numai una eretică. Şi mergînd la Arianz, moşia sa, unde, cugetând pururea la Dumnezeu şi făcându-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfîrşit cu pace.  Dar de vreme ce de trei ori fericiţii aceştia, atât de mult s-au ostenit pentru mântuirea noastră, se cuvine şi noi să prăznuim pomenirea lor şi să le mulţumim pe cât putem. Căci ei de nimic altceva n-au purtat grijă, nici altceva au cugetat, decât numai un scop au avut, ca să întărească buna credinţă; apoi o nevoinţă au avut spre a lucra fapta bună, îngrijind şi sârguindu-se fără pregetare, cu lucrul şi cu gîndul, pentru mântuirea sufletelor. Pentru care atât de rău au pătimit propovăduind credinţa cea adevărată în toată lumea, iar nouă tuturor de obşte ne-au făcut bine. De aceea şi noi suntem datori să cinstim pe făcătorii noştri de bine, şi să le mulţumim după putere, fiindcă după datorie nu putem.  Deci, să cinstim cu cuvinte pe cei trei cuvîntători, deşi mă tem şi mă sfiesc, neaflând cuvinte cuviincioase şi potrivite sfinţilor; pentru că pricina este mare şi nu pot, nu numai pe câte trei, dar nici măcar pe unul să-l laud după cum se cuvine şi de care toată lumea nu era  vrednică. Deci, cum va ajunge buna grăire cea lumească să laude pe cei mai presus de lume,  care au împodobit toată lumea şi au izbăvit-o ca şi cei 12 văzători ai Cuvîntului şi de  Dumnezeu propovăduitori? Care dacă nu s-ar fi ostenit atât de mult cu sfintele lor scrieri, nu  s-ar fi scăpat întreaga lume de slujirea la idoli, cea de mai înainte înrădăcinată, nici de  eresurile cele în multe chipuri; căci sfînta şi preaînţeleapta Treime, nedes-părţita şi cea mai  presus de fiinţă, a iconomisit ca ei să vieţuiască într-acele vremuri ale eresurilor.  Aceşti cereşti oameni şi pământeşti îngeri, trîmbiţele adevărului, preaînţelepţii retori,  tunetele Dumnezeirii celei nezidite, s-au sârguit să smulgă şi să risipească pe ocărîtorii dreptei  credinţe şi cu praştia cuvintelor lor au gonit departe pe lupi de la Biserica dreptcredincioşilor.  Aceştia cu înţelepciunea lor au surpat zidurile cele rele ale vrăjmaşilor şi au smerit toată  înţelepciunea care se ridica împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, schimbînd şi prefăcând totul  spre bine, netezind şi îndreptând pe cele strîmbe, cum şi toată asprimea şi nedreptatea.  Treimea aceasta pământească ne-a învăţat a ne închina Treimii cereşti, precum se cade,  şi neamestecată a o mărturisi în acest chip, precum li s-a descoperit lor adeverirea credinţei,  zicând: Dumnezeu nenăscut este Tatăl, Dumnezeu născut este Fiul, şi Dumnezeu purces este  Duhul Sfînt. Sunt trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, cu preaslăvire. Nu sînd trei  dumnezei, doar un Dumnezeu, căci una şi aceeaşi este Dumnezeirea. Precum din soare ies  raze, care n-au nici o deosebire, aşa sunt cele trei persoane, care fac aceeaşi fiinţă.  Astfel, ne-au învăţat să credem şi să mărturisim despre Sfînta Treime, cei trei  preasfinţiţi arhiepiscopi; şi au întărit dogmele cele drepte cu învăţături preaînţelepte, în  prigoane, primejdii şi războaie, pînă la moarte fiind prigoniţi, ba încă şi după moarte. Deci,  adunaţi-vă toţi câţi v-aţi folosit de la dânşii, veniţi toată vîrsta şi firea, bărbaţi şi femei, preoţi şi  monahi, tineri şi bătrîni, să mulţumim făcătorilor noştri de bine, să lăudăm pe dascălii şi  propovăduitorii bunei credinţe, să binecuvîntăm cei săraci pe cei îmbogăţitori, cei din  primejdii pe cei izbăvitori, cei cuvîntători pe cuvîntătorii de Dumnezeu, cei necăjiţi pe  mângîietori, sărmanii pe părinţi, bolnavii pe doctori, străinii şi lipsiţii pe iubitorii de străini.  Pe scurt, să zic, toţi deodată adunaţi-vă să mulţumim celor ce s-au făcut tuturor toate, ca  pe cei mai mulţi să-i dobîndească. Dar să lăsăm altora să le povestească înţelepciunea lor,  ştiinţele, posturile, privegherile şi celelalte fapte bune şi numai aceasta să o zic, care mă face şi  mai mult să mă minunez, adică sârguinţa cea covîrşitoare şi grija care o aveau ca să mântuiască  sufletele oamenilor, robii lui Dumnezeu Celui iubitor de oameni şi următorii Lui cu toată  virtutea. Căci de aceasta se îngrijeau mai mult, cunoscând că prin fapta aceasta păzeşte omul  asemănarea cu Dumnezeu.  Căci nu este mai mare şi mai minunată ispravă decât a se păzi cineva într-această  amăgitoare lume pe sine fără de prihană; dar mai vrednic de laude, este acela care se sârguieşte  a mântui şi pe aproapele. Căci cu acest milostiv chip se face următor Stăpînului care S-a dat pe  Sine la moarte, ca să libereze pe om din robia vrăjmaşului. Iar în ce fel au mântuit pe mulţi  oameni aceşti dascăli preaînţelepţi, ascultaţi:  Dumnezeu a făcut lumea aceasta pentru oameni, şi aceştia au tâlcuit firea celor ce sunt,  adică a tuturor făpturilor pe care le-a făcut Atotputernicul Dumnezeu şi prin cunoştinţa lor s-au  făcut înţelepţi, încât au cunoscut oamenii pe Ziditorul.Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu  prin frumuseţea şi mărimea lor, iar dascălii tâlcuiesc luminat cerurile şi pământul, adică lumea  cea văzută şi cea nevăzută, cum este aşezarea şi rânduiala ei şi care este pricina de le-au făcut  pe ele Dumnezeu şi altele asemenea.  Astfel, se potriveşte să zicem graiul psalmistului: În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la  toate marginile lumii au ajuns cuvintele lor. Ne-a dat preabunul Dumnezeu Testamentul cel  Vechi şi cel Nou spre mântuirea noastră şi aceştia au primit cu mulţumire poruncile Lui, pe  care cu iubire de osteneală le-au păzit ziua şi noaptea, cugetând întru dânsele, şi pe sineşi  făcându-se case curate ale Duhului Sfînt; apoi ne povăţuiesc şi pe noi să petrecem întru  dânsele, precum Dumnezeu ne-a poruncit şi ne îndreptează, împodobindu-ne obiceiurile cu  bună rînduială, şi aducându-ne de mână spre cele mai înalte. Dumnezeu S-a întrupat pentru noi,  şi sfinţii aceştia ne tâlcuiesc şi ne fac cunoscută taina iconomiei Lui, şi ne fac să înţelegem prin  oarecare chin preaînţeleapta taină a unirii acesteia.  A trimis pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască în lume cunoştinţa lui Dumnezeu, să  gonească întunericul închinăciunii de idoli, să lumineze pe neamuri şi către Dumnezeu să le  întoarcă; s-au trimis şi sfinţii aceştia să propo-văduiască lumii adevărata credinţă, să  izgonească dintr-însa întunericul relei credinţe, să se lupte cu ereticii şi să-i biruiască, să  izbăvească pe oameni de învăţăturile cele de suflet pierzătoare, să le vestească dogmele cele  drepte şi Sfintele Scripturi să ni le tâlcuiască, apoi, către mântuire şi pocăinţă să ne  povăţuiască; care lucru îndoit s-a făcut, precum cel ce a luat cei cinci talanţi şi a cîştigat cu  dânşii alţi cinci talanţi.  A preamărit pe apostoli cu minuni, de care şi aceşti sfinţi n-au fost neîmpărtăşiţi,  precum poate fiecare să se înştiinţeze în istoria vieţii lor. Domnul a învăţat toate neamurile  prin apostolii Săi; dar cine a rămas neîmpărtăşit de cuvintele acestor sfinţi? Pe cine n-au  învăţat şi nu învaţă pînă acum preaînţelepţii aceştia? Nu atâta cu filozofeşti şi geometriceşti  ştiinţe, pe cât cu fireşti şi bune sfătuiri povăţuiesc minunaţii aceştia. Căci de vreme ce lumea  nu a cunos-cut pe Dumnezeu cu înţelepciunea, ei totuşi au voit să mântuiască cu propovăduirea pe cei ce credeau întru El.  Dar pe urmă, fiindcă lumea n-a cunoscut pe Dumnezeu prin propovăduire, precum se  cădea, bine a voit să mântuiască, prin înţelepciunea acestora, pe cei ce vor crede învăţăturilor  lor. Astfel cu adevărat şi mulţi s-au mântuit prin dogmele lor şi prin cugetările lor cele  preaînţelepte, iar cu frumuseţea cea firească a bunei făpturi şi cu dulceaţa cuvintelor lor au  adus la pocăinţă pe mulţi.  Pe aceştia îi avem noi oamenii, după Dumnezeu, făcători de bine şi păzitori. Aceştia  sunt stâlpii cei neclintiţi ai credinţei noastre, peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a întărit  casa ei, pe care porţile iadului, adică ereticii cei rău credincioşi şi fără de minte, n-au putut  nicidecum s-o clintească. Aceştia sunt, după Sfinţii Apostoli, dascăli ai lumii. Pe aceştia îi  serbăm şi noi astăzi, săvârşind pomenirea lor cu bucurie şi cu credinţă. Nu precum o prăznuiesc robii pântecelui, cu băuturi şi beţii, nu cu multe feluri de bucate şi cu benchetuiri; ci  precum poftesc aceia, şi precum scripturile lor poruncesc, adică, să ne îngrijim de mântuirea  sufletelor noastre, păzind câte ne-au poruncit de-a pururea pomeniţii în scris, urmând vieţii lor,  faptele bune şi nevoinţele lor. Şi făcând cele după puterea noastră, să păzim mântuitoarele  porunci ale Domnului, precum le-au păzit ei; căci atunci când îi prăznuim cum se cuvine pe  sfinţi, atunci şi pe Dumnezeu Îl slăvim şi pe sfinţi îi cinstim, atunci şi ei se bucură de noi,  slăvindu-se şi cinstindu-se.  O! luminători preastrăluciţi în toată lumea şi decât tăria aceasta mai cinstiţi! O! fericită  treime, închipuirea, asemănarea şi strălucirea Preasfintei Treimi, care v-aţi preamărit de Ea, ca  cei ce pe Aceasta aţi propovăduit-o. Căci pentru dragostea lui Hristos, toate dumnezeieştile  Lui porunci le-aţi păzit, trupurile voastre cu înfrînare le-aţi omorît, pe voi înşivă de toate  patimile v-aţi curăţit, vase cinstite ale Sfîntului Duh v-aţi făcut, oglinzi prea strălucite ale lui  Dumnezeu v-aţi lucrat, cu Dumnezeu prin gîndire v-aţi unit, la săvîrşirea faptei bune v-aţi suit  şi ca bărbaţi desăvârşiţi, la măsura vârstei lui Hristos aţi ajuns.  Oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos bine le-aţi păscut, sufletele voastre pentru ele le-aţi  pus şi de vreascurile eretice le-aţi curăţit, pe eretici departe de la ele i-aţi alungat, primejdii şi  izgoniri pentru adevăr aţi suferit, pe diavolul şi pe slugile lui i-aţi biruit, şi la fugă i-aţi luat. Ne  aducem aminte de primejdiile voastre, pe care, pentru buna credinţă le-aţi pătimit, cinstim  izgonirile voastre cele nedrepte, care pentru dreptate le-aţi suferit, slăvim mucenicia cea grea a  pătimirii voastre celei fără de sînge; binecuvîntăm celelalte osteneli şi dureri, care aţi luat  asupră-vă, cu Răsăritul şi cu Apusul luptându-vă, ca să învăţaţi pe toţi.  Încă avem şi scripturile voastre cele sfinte, tablele cele de Dumnezeu scrise, ca un al  treilea testament, pe care Dumnezeu, prin inimile voastre l-a glăsuit; avem luminarea minţii,  hrana sufletelor, desfătarea ochilor, dulceaţa cea de obşte şi îndulcirea tuturor sfinţilor,  moştenirea cea bine norocită şi bogăţia cea fericită, care am luat-o de la voi şi o păzim ca pe o  vistierie de mare preţ, ca să treacă cu diadohisire (urmare) şi să rămână din neam în neam  pome-nirea voastră veşnică şi slava voastră să se păzească în lumea nemuritoare.  ÎNe rugăm şi cerem de la voi, sfinţilor, să vă aduceţi aminte de noi, netrebnicii robii  voştri, ca bine primite să fie rugăciunile noastre, să păziţi Biserica în pace, precum aţi lăsat-o,  să ne învredniciţi a dobîndi şi noi acea negrăită veselie şi prea dorita bucurie a întru tot  lăudatei şi mai presus de fiinţă Treimi; ca împreună cu voi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe  Duhul cel Sfînt, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea,  totdeauna, acum şi pururea şi în vecii cei nesfârşiţi. Amin.  Întru această zi pomenim şi pe Sfîntul sfinţit Mucenic Ipolit şi cei  împreună cu dânsul.  Aceştia au fost în vremea împărăţiei lui Claudiu (41-54), fiind ighemon unul cu numele  Vicarie şi Ulpiu romanul, Chensorin era întâi sfetnic, cu dregătoria magistru; şi fiind târât şi  întrebat, a mărturisit pentru Hristos; de aceea l-au aruncat în temniţă. Apoi, multe minuni  făcea dânsul cu puterea lui Hristos, încât şi un mort a înviat; care lucru văzând toţi ostaşii, care  se întâmplaseră acolo, au crezut în Hristos; drept aceea, le-au tăiat şi capetele lor, fiind 20 la  număr.  Apoi, au adus şi pe fericita Hrisia fecioara la întrebare, ca pe una ce era creştină; şi pe  care spânzurând-o, cu vine de bou au bătut-o şi cu foc i-au ars coastele ei, şi au aruncat-o în  temniţă; iar după câteva zile scoţînd-o, cu pietre i-au fărîmat fălcile ei şi cu ciocan de plumb au  bătut-o pe spate. Apoi, legînd o piatră de grumajii ei, au aruncat-o în adâncul mării; şi astfel  sfînta fecioară şi-a sfîrşit patima sa cea pentru Hristos. Iar fericitul Savin a fost bătut pe trup cu  ciocan greu, spânzurat pe un lemn şi ars cu făclii, şi răbdând nişte chinuri ca acestea, şi  mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat duhul.  De acestea, înştiinţindu-se marele Ipolit arhiereul, a mers în Roma, la ighemon, şi a  mustrat sălbăticia şi neomenia aceluia, numindu-l băutor de sînge. Iar pe Hristos Dumnezeu  L-a mărturisit cu îndrăzneală; deci, a fost bătut de slujitorii ighemonului peste ochi, şi alte  chinuri i-au dat păgânii, apoi mai pe urmă, legându-i mîinile şi picioarele, l-au aruncat în mare;  şi astfel împlinindu-şi mucenicia, s-a făcut moştenitor Împărăţiei lui Dumnezeu.Amin.

Vieţile Sfinţilor, vol. V, ianuarie