Soborul Sfântului Ioan Botezătorul – 7 Ianuarie

„Eu am văzut pe Sfântul Duh pogorându-se, şi am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu…” (Ioan I, 33-34)
Aceasta este cea mai sinceră mărturie asupra lui Iisus dată de Ioan Botezătorul, de omul dreptăţii, de Sfântul lui Dumnezeu, de milostivul celor năpăstuiţi si profetul cu care s-a încheiat perioada de pregătire a venirii în lume a lui Mesia. Dacă naşterea Sfântului loan (24 iunie) este prilej de bucurie, dacă Tăierea capului (29 august) este moment de tristeţe şi aflarea capului său motiv de nădejde (24 februarie), Soborul Sfântului loan Botezătorul, prăznuit astăzi, face parte din evlavia ortodoxă şi respectul oricărui suflet pentru adevăr, cinste şi dreptate şi pentru aceia care au fost pildă de urmat.
Este cunoscut faptul că pregătirea lumii pentru primirea lui Mesia a fost făcută de Dumnezeu prin aleşii Săi, oameni cu o trăire dedicată slujirii adevărului şi oricând gata să-şi dea viaţa pentru tot ceea ce este sfânt, plăcut Ziditorului şi folositor oamenilor. De fapt, aceasta este porunca desăvârşirii: iubirea lui Dumnezeu şi arătarea iubirii prin dragostea faţă de semen (Matei XXII, 36-40). Cum poţi să iubeşti pe Dumnezeu, pe care nu-L vezi dacă pe fratele tău îl urăşti! (I loan IV, 20); iată deci şi sensul predicii lui Ioan, sfânt care a unit cele două capete ale universului mântuirii noastre.
Vechiul Testament şi Noul Testament, pecetluindu-le cu harul veşniciei prin Botezul lui Iisus. Rostul prăznuirii soborului Sfântului loan Boteză torul este justificat prin viaţa şi activitatea sa, dar şi prin ajutorul primii la rugăciunile fiecăruia dintre noi.
Dacă toţi sfinţii au viaţa lor încununată de fapte minunate şi sunt exemple pentru trăirea noastră în Hristos, Sfântul loan Botezătorul este întâiul, după Sfânta Fecioară, care a văzut descoperirea cea mai completă a Dumnezeirii: „Sfânta Treime”. Această taină a fost arătată Marelui prooroc pe malul Iordanului. Mintea încetează, cugetul este copleşit, inima se veseleşte, iar voinţa se pierde în dulcea meditaţie a vieţii duhovniceşti dacă trăirea noastră este cu sinceritate şi lepădare de sine orientată spre desăvârşire. Sfântul loan s-a topit în dragostea slujirii lui Dumnezeu şi dorinţa de a întoarce lumea de pe marginea prăpastiei. înţelegem această chemare a Proorocului prin aceea că mama sa, Elisabeta, era o sfântă între mame, iar tatăl său, preotul Zaharia, era confundat cu jertfelnicul de pe care se ridicau zilnic pentru popor rugăciuni către Dumnezeu. Mai mult, Elisabeta era mătuşa Sfintei Maria şi ea o îndrumase permanent pe calea virtuţii şi cinstei. în acest climat de evlavie, în această familie respectată şi in această casă unde sinceritatea, respectul şi încrederea erau călăuze, se naşte pruncul Ioan.
Copilăria şi-a petrecut-o în familie, dar simţind chemarea pustiului cu bogăţia sa duhovnicească, părăseşte vatra familială, după ce ambii părinţi trecuseră in lumea veşniciei. Tradiţii sunt multe, descoperiri arheologice dau noi amănunte despre vieţuitorii Văii Iordanului, dar activitatea propriu-zisă a Profetului începe la vârsta majoratului, adică la 30 de ani. Se purta îmbrăcat simplu şi se hrănea cu vegetale pentru a ajunge să-şi stăpânească trupul şi cugetul. Predica sa era obişnuită, dar pătrunzătoare: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei III, 2), „iată toporul stă la rădăcină şi pomul care nu face roade se va tăia şi se va arunca în foc” (Luca III, 9). Mulţimile îi urmează şi face nenumăraţi ucenici. Faima sa era cunoscută şi săgeţile dreptăţii erau aruncate chiar în palatul regelui, care se căsătorise cu desfrânata Irodiada, cumnata sa. Lumea cerea botezul pocăinţei, căutând o redeşteptare spirituală. Poporul de jos era asuprit de cei bogaţi, romanii aduseseră odată cu supunerea şi cucerirea, şi obiceiuri urâte, căutând ca prin cultul zeilor Mitra şi Marte să abată cinstirea şi evlavia de la adevăratul şi unicul Dumnezeu, descoperit profeţilor şi poporului biblic. Iată conflicte şi derută între popor şi cuceritori şi acestea făceau ca oamenii sinceri şi evlavioşi să plece, să caute în pustiu, la trăitori recunoscuţi, răspuns dorinţei lor sufleteşti şi satisfacţie duhovnicească.
Viaţa Sfântului constituia mărturia alegerii sale ca profet, faptele sale dovedeau dragostea lui faţă de popor, sufletul său era plin de înţelepciune şi prevedere, încât răutatea era dată in vileag: „pui de vipere de ce fugiţi de urgia Domnului” (Luca III, 7), spunea el făţarnicilor.
Momentul culminant al activităţii sale l-a constituit Botezul Domnului când şi-a arătat şi smerenia, pe lângă chemarea de sus, „eu se cuvine să fiu botezat de Tine, nu să te botez eu” (Matei III, 14, 15).
La scurt timp după Botezul Domnului, Sfântul loan a fost prins, întemniţat şi din ordinul lui Irod i s-a tăiat capul (29 august), după un nesăbuit jurământ în faţa dansatoarei Irodiada (Matei XIV, 2 -12).
Sfântul loan, Ia 32 de ani îşi sfinţise viaţa, fericise pe alţii, văzuse slava Sfintei Treimi şi a fost răpus de răutatea lumii prin sabia lui Irod. Trupul său a fost luat de ucenici, dar mâna dreaptă a sfântului, cu care botezase pe Mântuitorul Hristos, a fost dusă din Ierusalim la Sevasta şi apoi Ia Antiohia (Asia Mică).
Sufletul său nevinovat a fost ridicat de Mântuitorul din iad şi pus la cinstea ce i se cuvine, iar capul şi trupul său au rămas pe pământ, unde mii de lacrimi ale credincioşilor cer milostivirea sa la Ziditorul tuturor.
Mâna sa neputrezită a salvat multe suflete nevinovate. Astfel în Antiohia exista un şarpe uriaş, pe care neştiinţa oamenilor îl considera zeu. Slujitori fără suflet cereau pentru el fiinţe omeneşti şi în special copii şi fete tinere, încât tragedia umană îşi făcuse aici loc sub influenţa religiilor misterioase ale orientului, religii reprezentate de zeul Moloh.
Reptila uriaşă crescuse şi se obişnuise cu sânge şi carne de om, iar locuitorii îi aduceau jertfe de frică. Un grijuliu tată aştepta cu înfrigurare rândul fiicei sale, dar el nu credea în fiară şi ştia că adevăratul Dumnezeu nu doreşte sânge sau jertfe umane, ci sinceritate şi dreptate. Nimeni nu-I înţelegea pe tată şi chiar era în pericol. Singurul său ajutor era credinţa in Domnul Hristos şi in sfinţii săi. Cu această încredere şi în disperarea apropierii zilei fatale de a-şi vedea fiica în gura balaurului, caută mâna sfântului la creştinii din Antiohia. El era convins că la Cel care a omorât balaurul iadului, pe satana, şi a distrus moartea, S-a botezat, a înviat şi S-a înălţat la Tatăl pentru noi oamenii şi cu ajutorul celui ce L-a botezat, Sfântul loan, va găsi alinare.
În rugăciunile sale fierbinţi către Mântuitorul şi în chemările sale permanente către Sfântul loan vedea salvarea. Şi astfel, cu lacrimi de sânge sărută mâna Sfântului, îi ceru iertare şi-i rupse un deget. Încrezător în faptele minunate, care aparţin lui Dumnezeu şi le înţeleg numai credincioşii cu viaţă de sfinţi, a dat fiicei lui degetul si în ziua programării, fata a trebuit să-şi ia rămas bun de la ai săi, pentru a fi aruncată fiarei. Dar apare îndureratul tată, care, cu ochi pătrunzători, caută să-i redea curajul odraslei sale. Fără să vadă slujitorii fiarei şi credulii din popor, îi dă degetul sfântului. Fata, în loc să se apropie de şarpe, îi aruncă în gură degetul Sfântului şi îndată reptila, scoţând un răcnet înspăimântător, a plesnit… Tatăl fetei a explicat mulţimii minunea, au despicat reptila, a fost găsit degetul şi tot poporul s-a botezat şi a strigat: „Sfinte Ioane, ocroteşte-ne” şi s-a organizat o nouă comunitate creştină condusă de tatăl fetei. S-a zidit, apoi, o frumoasă biserică pe locul unde s-a săvârşit minunea, având ca moaşte degetul Sf. loan Botezătorul.
Mâna făcătoare de minuni a fost ridicată din Antiohia şi dusă în Constantinopol de către diaconul Iov, din porunca împăraţilor bizantini Constantin şi Boman Porfirogenitul (610-640). Capul Proorocului, după a treia descoperire, se află azi în capela Sf. Ioan Botezătorul din Damasc.
El şi Sfânta Fecioară vor forma completul de judecată de la sfârşitul lumii: Maica Domnului stând de-a dreapta (Ps. XLIV, 10), iar Sfântul Ioan stând de-a stânga Mântuitorului (Matei XX, 23).
În cinstea Sfântului loan s-au zidit multe biserici şi el răspunde rugăciunilor sincere şi sufletelor împovărate. Numele său este purtat de mulţi credincioşi din toate naţiunile: Ion, John, Iohannes, Ivan, Giovani, Juhan etc.
El s-a numit înger în trup (Isaia), iar in iconografia bisericească apare cu aripi şi cu trei mâini, ţinându-şi capul tăiat pe o tipsie.
Pe acest înger păzitor al dreptăţii şi sfinţeniei, astăzi să-l luăm patron faptelor şi acţiunilor noastre sfinte, el fiind încă o mărturie convingătoare a credinţei noastre celei adevărate şi să-l rugăm: „Proorocule, preamărite şi înaintemergătorule al harului, cel ce ai propovăduit pocăinţa şi mântuirea tuturor şi pe Mieluşelul cel ce a ridicat păcatele lumii L-ai arătat, Fericite, pe Acela acum roagă-L să miluiască lumea, că Lui i se cuvine slava, cântarea şi închinarea Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin!” (Svetilna zilei).

Vieţile Sfinţilor, Ed. Sf. Nectarie Taumaturgul, Tg. Neamţ