Suplicii

Cămaşa de forţă este lungă ca o cămaşă de noapte, cu poală şi manşete cusute. Pedepsitul e înfăşurat strâns, cruciş peste piept. Apoi urmează supliciul. Doi miliţieni trag de capătul sforii cu care e legat, să nu mai poată respira normal. După 15-20 de minute schingiuitul leşină. Dacă nu e dezlegat, sângele poate ţâşni pe nas sau pe gură şi moartea este iminentă. Ca măsură de siguranţă, un medic ia pulsul, tensiunea, cercetează starea inimii şi plămânilor şi în funcţie de diagnostic se scurtează sau se prelungeşte numărul de şarje.
Într-una din zile toţi cei din celulă am fost izolaţi în beciul celularului, la „morga cea mică”. „Morga” avea o cameră mai largă, în care cobora scara şi trei celule mai mici. Am fost împinşi în celula de lângă scară. În uşa de lemn erau fisuri prin care vedeam ce se întâmplă în camera mare. În centrul ei era un stâlp puternic în care erau încastrate belciuge. Aici erau legaţi cei supuşi la pedeapsa flagelării.
A doua zi, mai mulţi paşi coborau scările. Am văzut doi miliţieni care loveau în cap şi peste picioare un deţinut. A apărut şi medicul, i-a făcut controlul şi şi-a dat avizul pentru începerea supliciului. Deţinutul a fost introdus în cămaşa de forţă şi strâns. La un moment dat, un miliţian s-a aplecat asupra lui.
– A leşinat! a zis.
Imediat l-au eliberat din strânsoare şi doctorul a aruncat pe el o găleată de apă. În curs de trei ore s-a repetat de patru ori supliciul. Miliţienii i-au făcut semn doctorului că cel torturat nu mai rezistă. Dar, ca să-şi dovedească credincioşia, doctorul a aruncat încă o găleată de apă:
– Rezistă, rezistă banditul!
A pus mâna pe frânghii, strângând din răsputeri. Aşteptam ca sângele să-i ţâşnească pe gură şi pe nas şi omul să-şi dea duhul. Dar Dumnezeu a vrut să facă încă o minune, mai ales pentru cei ce ne asupreau, fiindcă ei trebuiau să înţeleagă Adevărul şi lucrările Lui. Omul a rezistat 20-30 de minute. L-au dezlegat şi a rămas un timp pe cimentul ud. Apoi s-a ridicat, şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a fost dus la celulă. (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)

Îndoieli

D. Bacu

Ioane, s-ar putea să fie iarăşi primăvară!
Noi nu vedem nimic, dar pe-afară
parcă săgeată rândunica.
Tu nu auzi?
Prin plopi şi duzi
se ceartă tot mai aprig cintezoi.
Departe-n zăvoi şi luncă
miroase a sudoare şi muncă.
În Mureş,
apa se zbate în maluri cu iureş.
Pădurea şi-o fi deschis taraba cu smaralde…
Şi nopţile şi-amiezile
tu nu le simţi parcă mai calde?
Seara, la stingere,
în tine nu-ncepe nimica să sângere?
În suflet nu ţi se-aprinde un dor?
Pe mine mă-ncearcă un cântec zălud…
Sunt tânăr, Ioane,
şi nu vreau să mor în Aiud!

La ora patru dimineaţa, deşteptarea. La cinci, coloana schimbului întâi iese din celular. De o parte şi de alta, compania de miliţieni, cu căpitanul Dorobanţu în cap. Şi fiecare miliţian, înarmat cu bâtă sau cu ştangă de fier, loveşte. Coloana fuge prin zăpada fleşcăită, în salturi de atac, printre furcile caudine. Icnesc miliţienii. Se vaită puşcăriaşii. Loviturile cad ca grindina, pe unde apucă. Cei mai tineri fac salturi iepureşti, parând loviturile. Cei mai vârstnici le încasează. Cu moartea în ochi. Sub bolta de ieşire din curtea Zarcăi, unde coloana de deţinuţi se strânge, stau sergentul Beldeanu şi caporalul ţigan Liţă Soare. Cu parul loveşte Beldeanu şi culcă oamenii la pământ. Cu ştangă de fier atinge tuciuriul Liţă Soare.
Pe deasupra coloanei strâns lipită de zid s-a pornit o vântoasă, un vifor cumplit. Ninge cu fulgi aruncaţi de palele de vânt pe puşcărie, pe capetele oamenilor, pe suflete. Nicio vorbă, nicio mişcare. O mie de oameni stau în viforniţă fără apărare, fără dreptul de a se dezvinovăţi…

(Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare)

„Isaltaţii” din Aiud

Noul program venea ca o pedeapsă. La ora patru, deşteptarea. De la această oră până la zece seara nu ai voie să te întinzi pe pat. Stai pe marginea patului. Nu-i voie să te înveleşti cu pătura dacă ţi-e frig. Se suspendă plimbarea şi baia pe trei luni de zile. Orice abatere se pedepseşte imediat. Pedeapsa e una şi aceeaşi: ţi se ia aşternutul şi zeghea. La doctor numai mort poţi să ajungi.
Miliţienii umblă în vârful degetelor şi spionează camerele. Cum te prinde rezemat într-un cot, numai ce se deschide uşa şi vine ordinul: „Dă salteaua afară!”. Vin plantoanele şi umplu plasa de peste coridor cu saltele şi cu pături. Într-o săptămână, mai tot etajul nostru doarme la podele.
E greu să stai 18 ore fără să te lungeşti un pic pe saltea. Dacă te-a prins, îţi ia aşternutul. Apoi poţi să te întinzi pe fiarele patului, dar patul e îngheţat şi baloturile îţi taie oasele. Oftezi, te aşezi la podele cu spatele rezemat de zid, cât poţi să suporţi umezeala peretelui. Te plimbi puţin printre paturi. Iar te aşezi la podele sau pe balot şi cu capul în mâini.
Meditezi. Chinul e ca de iad. Totuşi, dacă reuşeşti să te sustragi greutăţilor imediate, în meditaţie, ziua trece uşor. Ne-am deprins şi cu asta. După o săptămână – două, toate ţi se par foarte naturale. Fie că dormi pe saltea, fie că te covrigeşti pe podele, zilele trec una după alta şi la capătul iernii va veni o nouă primăvară.
În Săptămâna Patimilor îmi întind pătura la podele şi dorm o săptămână acolo, jos. Patul rămâne pat, cu aşternutul lui.
Sergentul Ardeleanu, noaptea târziu bagă capul pe vizetă. Se uită şi mă vede dormind jos.
-Ce-i cu tine, mă?

– Mulţumesc de întrebare!

– Cine te-a pedepsit?

-Nimeni.

-Suie-te-n pat!

-Nu vreau!
Se uită şi pleacă. Revine. Deschide vizeta:

– Mă, nu eşti în lista cu cei pedepsiţi!

– Am spus eu că-s pedepsit?

– Atunci de ce te-ai culcat la podele?

– Scrie undeva că n-am voie să dorm la podele?

-Ce vrei tu, mă?

– Să-mi plătesc păcatele.

– Mă, da prost mai eşti! Faţă de cine?

– Faţă de Dumnezeu.
Când îi vine tura de noapte, deschide şi locotenentul Florea. În spatele lui, sergentul Ardeleanu.

– Ce, mă, e mai dulce la podele?

-Mai dulce!
– Nu-i voie să dormi pe jos.
– Pentru ce nu-i voie?

-Aşa-i ordinul!
– Şi dacă nu execut ordinul?

-Te pedepsesc!
– Îmi luaţi salteaua?

-Da.
– Să v-o dau!…

Şi pătura?
– Dă-l în… de îmbâcsit! Las-o acolo. Tot la podele doarme!
A venit Paştele. „Unul pe altul să ne îmbrăţişăm, iar celor ce ne urăsc pe noi să le iertăm toate, pentru înviere”. Greu cuvânt! Cine-l poate cuprinde?
După stingere, trece sergentul Ardeleanu pe la uşă:
– Te-ai culcat, mă, în pat?
-Culcat!
– Unde-i mai bine?
– În Săptămâna Patimilor e mai plăcut la duşumea. De Paşti, cum vedeţi, m-am ridicat cu jumătate de metru mai sus.
– Mă, mulţi „isaltaţi” mai sunt în puşcăria asta!
– Mulţi, domnule sergent, mai toţi! (Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin