„Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” Hristos, tămăduitor al neputinţelor tinerilor (II)

Activitățile cu tineri, împărțiți măcar pe două nivele de vârstă, pre și post-pubertate, deopotrivă atrag tineri, care la un moment dat de nevoie sau din curiozitate, vor accesa și oferta duhovnicească a preotului coordonator, și oferă de asemenea spațiul sănătos în care convalescenții să-și regăsească și să-și trăiască starea de sănătate. Ele nu necesită neapărat – deși nu ar strica deloc, pentru complexitatea și diversificarea activităților – alt spațiu decât biserica, și nici nu presupun costuri de personal, materiale didactice și protocol decât câteva sute de lei pe lună. Mai mulți preoți dintr-o zonă pot aduna de asemenea copiii și tinerii din mai multe
comunități undeva unde există o casă socială, aduce personal calificat pentru activități cu copiii și tinerii, achiziționa materiale didactice și dulciuri, ajuta prin rotație la partea de organizare și supraveghere. Transportul, în cazul unei zile de vineri sau sâmbătă, ori chiar duminică, poate veni de la o primărie, o fundație, care eventual poate scrie un program special pentru a-și amortiza costurile. Nivelul de religiozitate al activităților nu trebuie standardizat după programele deja funcționale, ci pornit de la cel
existent în sufletele copiilor.
Important este ca activităţile extrașcolare să aibă, sub haina jocului și artei, un scop educațional clar, să compenseze și corecteze ceea ce nu furnizează școala ori familia, să formeze caractere și prietenii, toate în umbra Bisericii, de o manieră morală, creștină.
Religiosul să fie prezent și să îmbibe totul, dar uneori discret sau de-a dreptul nevăzut. Recomandăm folosirea de specialiști în activități cu tinerii – nu neapărat învățători sau profesori – care de multe ori se găsesc în mediul ONG local ori zonal. Mai mulți copii vor căuta preotul care susține și coordonează totul cât mai discret, decât pe acela care deține rolul de solist. În cazul activităților cu puberii și tinerii, preoții se pot implica mai mult, deoarece acestea presupun mai mult dialog, dezbatere, studiu de caz, autocunoaștere. Aceste activități sunt anticamera celor liturgice din programul obișnuit al Bisericii, în mijlocul adunării credincioșilor. Și aici, tinerii au nevoie de ocupație, la strană, în altar, iar cei mai retrași, lângă credincioși, dar cu mintea sus și nasul jos, cum îndeamnă o poezie creștină. Cei mari vor fi îndemnați în mod repetat de părinte și de credincioșii mai aproape de el să facă eforturi pentru a-i integra pe tineri.
Mai există și situația în care tânărul să nu adere cu toată mintea și simțirea la valorile Ortodoxiei, să nu fie dispus să renunțe la anumite patimi, sau să nu le considere păcat. În acest caz, duhovnicul, după pilda părinților din vechime, nu îl va părăsi, ci îl va însoți pe tânăr, cu toate păcatele lui, căutând să vindece cât mai repede păcatele de care acesta este conștient, să cultive pe mai departe virtuțile pe care le are, și să provoace, prin cultivarea postului și a rugăciunii, acumularea unei presiuni duhovnicești care să ascută contradicțiile din forul lăuntric al tânărului, până în stadiul în care acesta să conștientizeze că nu mai poate prelungi compromisul așa-zis funcțional în care trăiește, să fie pus în fața  unei hotărâri care să-i salveze și liniștească fondul bun al ființei sale.
Dacă va fi lângă tânăr cât mai mult până ce apucă să săvârșească păcatul, și cât mai repede și mai aproape tot acolo, după ce l-a săvârșit, duhovnicul se va asemăna lui Dumnezeu pe care-L slujește și Care la fel procedează cu noi toți, astfel încât să avem pe Cine striga să ne ajute și să nu cădem mai rău. Spiritul de toleranță și iubire răbdătoare și compătimitoare al Părinților Bisericii nu era îngrădit decât de cazurile în care întârzierea pocăinței unuia duce la periclitarea și smintirea multora. Chiar și îndepărtarea tânărului, pentru o vreme căreia pocăința, și nu ceasul, îi hotărăște sfârșitul, se face după pilda Sf. Pavel (I Timotei 1: 20) și a Sf. Ioan Gură de Aur.
Acesta din urmă excomunica la un moment dat un grup de tineri pentru frecventarea spectacolelor păgâne și explica apoi comunității că i-a dat afară din Biserică nu pentru a-i alunga, ci tocmai pentru ca să se întoarcă. Important este să aibă cât mai mult ce pierde, altfel nu vom avea pârghii de convingere asupra lor.
La final, nu putem uita că plinătatea de har a Bisericii se află în grija lui Dumnezeu, dar sălășluirea Sa în noi și transmiterea acestui har, condimentat cu specificul fiecărei comunități și al fiecărui duhovnic, rămâne în grija noastră. Opțiunea, adeziunea, sunt partea umană, celelalte sunt în sinergie și împletire divino-umană.
Contează mult, arată istoria Bisericii și experiența fiecăruia, ca părintele să vibreze și să emane har și iubire, înțelepciune și răbdare, accesibilitate și simpatie. Contează mult să fie disponibilă și o comunitate de credincioși care să vibreze de străduința fiecăruia și de ospitalitatea pentru noii membri, ca și de un spirit de iertare și îngăduință reciprocă. Dacă o ramură a ei ar fi specializată pe tinerele mlădițe, deja atingem o situație aproape de ideal.
Ritmul general al comunității, seva ei lucrătoare, ajută enorm fiecare altoi să rămână prins de tulpină, de aceea standardul ei nu se poate alcătui prin simpla comparație, imitație ori separare de cel omenesc, nici nu ajunge să ne comparăm cu una sau două generații în urmă; ritmul comunității, profunzimea la care se lucrează atât în despătimire, cât și în virtute, se apreciază și se acordează cu standardul divin, cu canoanele bisericești, cu ritmul părinților și implicit al lui Dumnezeu. Noi ne observăm nevrednici față de alte generații, dar dacă este cazul să se facă mai multe pogorăminte o hotărăște singur Dumnezeu, Care poate rodi ca acum 1000 de ani în noi, plinind neputințele umane și arătându-Se cu atât mai mare și slăvit. Lupta cu patimile se face la intensitatea necesară stârpirii lor, iar virtutea, se cultivă cel puțin la nivelul la care nimeni care posedă o doză de bun-simț tradițional nu mai are ce să obiecteze. Observăm
că fiecare sat are o biserică și fiecare biserică un preot, că infrastructura umană și materială a Bisericii s-a dezvoltat în ultima generație, că au început să se înmulțească așezămintele sociale și educaționale de pe lângă locașurile de cult, că părinții sunt din ce în ce mai implicați, mai serioși și mai polivalenți. Sunt lucruri bune, se vede prin aceasta că în ciuda eforturilor umane și demonice, Biserica rezistă și își împlinește lucrarea, vibrând de viață dumnezeiască, ea răspunde la stimuli și caută soluții potrivite, dar eficiența, roadele, hotărăsc dacă suntem în ritmul minimal pe care Și-l dorește Dumnezeu cu noi și pentru noi.
După cuvântul Scripturii și al Părinților, planul îi aparține lui Dumnezeu, Care se sfătuiește cu Sine în Sf. Treime, iconomia tot Lui, iar noi, afirmând asemenea Sf. Isaia: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (Isaia 6: 8), avem nevoie de harul Său și ne ostenim și ne luptăm, însoțiți mereu cu grija și durerea, să ținem ritmul cu bunăvoința Sa pentru a șlefui și ciopli chipul dumnezeiesc din om (Coloseni 1: 29; Galateni 4: 19). Standardul de luptă, de osteneală, de durere, nu-l hotărâm noi; nivelul minim de lucrare și jertfă s-a hotărât de canoane, iar cel mediu, de eficiența în lupta cu demonii și cu patimile; maximul, ca de obicei, rămâne apanajul sfinților din fiecare generație. Comentând textul Sf. Petru că „dreptul abia se mântuiește” (I Petru 4: 18), Sf. Maxim explică pe „abia” prin osteneala pe care o depune acesta ca să se mântuiască.
Îndrăznesc să închei cu părintescul cuvânt al Patriarhului Pavle al Serbiei: „Crăciunul este praznicul căldurii şi al inimii omeneşti calde. Dacă se pare că nu mai există astăzi loc în care o persoană să se poată „încălzi”, este pentru că inima omenească a devenit rece. Au devenit aspri şi nesimţitori până şi la suferinţa atâtor fraţi şi surori care în ultimii ani au rămas fără case, exilaţi din locurile lor de naştere, iar unii şi fără cei iubiţi ai lor. Că viaţa este grea nu este doar o excepţie, ci regulă. Numai secolul XX a adus visul naiv că viaţa trebuie să fie uşoară şi plăcută, vis care n-a mai existat în istorie. „În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea ta”, îi spune Domnul lui Adam (Geneză 3: 19) şi aceasta este legea vieţii omeneşti”.

Pr. George-Ovidiu Chirița