Tot întru această zi pomenim şi pe Sfinţii Mucenici Trofim şi Tala – 16 martie

Cetatea Laodiceei – nu cea din Siria, ci aceea care se află în ţara Cariei, între râurile Licos şi Melder, în Asia Mică -, avea doi preoţi, fraţi după trup, pe Trofim şi Tala, de neam din ţara Cariei, din cetatea ce se numea Stratonica. Ei erau bărbaţi tari în credinţă, râvnitori după Hristos şi propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, şi, întorcând sufletele cele rătăcite la calea mântuirii, se împotriveau totdeauna elinilor şi ocărau slujba lor diavolească, cea de Dumnezeu urâtă.
Odată, necuraţii închinători de idoli fiind mustraţi de dânşii, s-au aprins cu mânie, i-au prins pe amândoi şi i-au legat. Într-acea vreme, împărăţind Diocleţian şi Maximian (286-305), a venit în părţile Cariei ighemonul Asclipiodot şi locuia în cetatea ce se numea Vofor, care nu era departe de Laodiceea. Deci, mai marele curţii Laodiceei, cu ai săi mai mari peste cetăţi şi sfetnici, au trimis la ighemon, spunându-i despre acei doi preoţi prinşi, să întrebe ce porunceşte să facă cu dânşii, cerând răspuns. Deci au luat răspuns ca să-i ucidă pe amândoi cu pietre.
Apoi, scoţîndu-i pe sfinţii mucenici Trofim şi Tala la locul uciderii, au început să-i lovească, însă sosind îndată dumnezeiescul ajutor, a stat înaintea sfinţilor, apărându-i de lovirea pietrelor; încât, câte pietre se aruncau asupra lor, nici o piatră nu i-a vătămat; ci mai ales cei ce le aruncau, se răneau pe ei singuri cu acele pietre. Deci, ostenindu-se multe ceasuri şi nesporind nimic, slăbind, au încetat. Mai marele curţii şi cei cu dânsul, mirându-se de un lucru ca acesta străin, i-au lăsat pe amândoi liberi. Iar ei, cu netăcută gură şi cu netemătoare limbă, învăţau pe toţi credinţa lui Hristos, iar necredinţa elinească o mustrau.
După câtăva vreme, prinzându-i mai marii cetăţilor, i-au dus la ighemon, în cetatea Vofor, spunându-i: „Pe aceştia i-am împroşcat cu pietre după porunca ta, dar pietrele nu s-au atins de dânşii; de aceea i-am adus la stăpânirea ta”. Atunci ighemonul a poruncit să-i spânzure pe sfinţi şi să le strujească trupurile cu unghii de fier, fără nici o milă; însă ei, fiind strujiţi, strigau cu mare glas: „Suntem creştini şi nu ne vom închina idolilor, iar păgâneasca poruncă a pământeştilor împăraţi n-o vom asculta”. După o muncă ca aceea, ighemonul i-a judecat la răstignire, zicând: „Să se răstignească, ca şi vrăjitorul acela în care cred ei”. Apoi au dus pe sfinţi afară din cetate, unde erau cruci pregătite. Sfinţii mergeau cu mare veselie, mulţumind lui Hristos Dumnezeu că-i învredniceşte a se sfârşi cu un sfârşit ca acesta al Crucii şi că se fac părtaşi preacinstitelor Lui patimi şi Sfintei Răstigniri. Iar atunci popor mult, bărbaţi şi femei, îi urmau, voind să le vadă sfârşitul. Şi ducându-i la cruci, unii din ai lor le-au adus puţină gustare şi i-au rugat să guste; deci, netrecând ei cu vederea poftirea celor ce-i rugau, au primit ceva în gură, iar celelalte le-au împărţit celor ce erau de faţă.
După aceea i-au pironit pe cruci cu piroane de fier şi i-au răstignit, după asemănarea răstignirii lui Hristos. Şi fiind spânzuraţi pe cruci, grăiau către popor, învăţîndu-i cunoştinţa lui Dumnezeu şi a sfintei credinţe. Şi s-a făcut strigare mare în popor; pentru că unii ocărau pe ighemon pentru tirania aceea, zicând că a dat cu nedreptate la cumplită moarte pe nişte bărbaţi ca aceia, iar alţii strigau: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că în vremurile noastre S-a arătat puterea lui Iisus”. Iar o femeie evreică se închina sfinţilor, pe când erau spânzuraţi pe cruci, zicând: „Fericită este maica aceea care i-a născut”.
Şi stătea acolo şi maica lor, privind cu inimă vitează la pătimirea acelor doi fii ai săi; şi mulţi din cei ce stăteau înainte adunau sângele sfinţilor ce pica; unii îşi înmuiau basmalele în sânge, iar alţii inelele, pentru tămăduirea neputinţelor sufleteşti şi trupeşti. Iar mucenicii lui Hristos, Trofim şi Tala, rugându-se lui Dumnezeu, şi-au dat sfintele lor suflete în mâinile Domnului lor. Apoi credincioşii au pregătit pânze curate şi aromate cu bun miros pentru îngroparea cinstitelor lor trupuri. Şi a alergat acolo străjerul temniţei, care se închina mucenicilor lui Hristos, mărturisind la tot poporul că i-a văzut pe amândoi suindu-se la ceruri şi trei îngeri suindu-se împreună şi vorbind cu dânşii.
Apoi poporul s-a dus la curtea ighemonului şi l-a rugat să poruncească să se ia de pe cruci trupurile mucenicilor şi să se dea îngropării. Iar ighemonul, mâniindu-se, a poruncit ostaşilor ca să bată pe cei ce merseseră acolo. Apoi, trecându-i mânia, a poruncit că cine va voi, poate să ia trupurile celor morţi. Şi aşa, au pogorât pe sfinţi de pe cruci şi în raclă nouă i-au pus. Apoi s-a făcut ceartă între creştini, unde să-i îngroape pe dânşii; pentru că unii voiau într-un loc, iar alţii într-alt loc voiau să-i aşeze pe sfinţi.
Plecându-se ziua, creştinii au fost aproape de trupurile sfinţilor toată noaptea, cu lumânări şi cu cântări de psalmi. Iar a doua zi a mers femeia ighemonului, ducând aromate binemirositoare şi turnându-le peste trupurile mucenicilor, a acoperit racla cu acoperământ de mare preţ şi a zis înaintea tuturor: „Eu, în noaptea trecută, am văzut în vis pe bărbaţii aceştia trimişi de Dumnezeu împreună cu îngerii, ca să răsplătească bărbatului meu pentru uciderea cea nevinovată”. Deci ea a ocărât mult tirania şi ne-credinţa soţului său. După aceea, maica sfinţilor şi doi bărbaţi cinstiţi, Zosima şi Artemie, care erau dintr-o cetate şi vecini ai acelor sfinţi mucenici, luând racla cu trupurile sfinţilor mucenici, i-au dus în patria lor şi i-au îngropat cu cinste, aproape de cetatea Stratonica.
Apoi a sosit ziua în care se făcea de păgâni praznicul naşterii lui Diocleţian. Şi, mergând ighemonul în Laodiceea, făcea masă mare, veselindu-se cu împăratul său. Şi, iată, deodată l-a ajuns dumnezeiasca pedeapsă, pentru sângele mucenicilor vărsat cu nedreptate. Pentru că deodată a căzut la pământ şi ca un îndrăcit se scutura, tremurând cu toate mădularele; şi era frică mare asupra tuturor celor ce erau acolo şi priveau la dânsul. Deci striga cel muncit: „Unde este idolul Zeus? Unde este zeul Ieraclie? Unde este zeul Ermis? Unde sunt ceilalţi zei şi zeiţe ca să-mi ajute mie?”
Şi iarăşi zicea: „În zadar m-am închinat lor, că iată mă dau focului veşnic de Dumnezeu cel adevărat, Care este în cer, şi de slugile Lui, Trofim şi Tala”.
Astfel grăind, glasul strigării lui pretutindeni străbătea şi îşi rupea cu dinţii carnea de pe sine. Şi aşa, muncindu-se cumplit şi muşcându-şi limba, şi-a lepădat sufletul său necurat. Deci acela cu tânguire amară s-a dus la zeii săi necuraţi, ca în iad veşnic să se muncească. Iar sfinţii mucenici ai lui Hristos, Trofim şi Tala, cu glas de bucurie au trecut la Hristos, Dumnezeul nostru, ca veşnic să împărăţească înaintea prealuminatului scaun al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, al unuia Dumnezeu în Treime, căruia se cuvine slavă, în veci. Amin.
Întru această zi pomenim şi pe Sfântul Apostol Aristovul, episcopul Britaniei.

(NOTĂ – Sunt unii care socotesc că acest sfânt Aristobul ar fi fost tatăl sfinţilor apostoli Iacob şi Ioan, avînd porecla Zevedei, dar aceasta nu este dovedit. Însă mai vrednic de credinţă lucru este că altul a fost acest sfânt Aristobul, de neam din Cipru, cu fratele său Varnava, iar altul Zevedei, tatăl lui Iacob şi al lui Ioan, ierusalimiteanul, iar nu cipriot, căruia acel nume Zevedei nu-i era poreclă, ci adevăratul nume)
Sfântul Aristobul a fost unul din cei şaptezeci de apostoli ai lui Hristos, cu neamul din Cipru, fratele sfântului apostol Varnava, care de asemenea este din cei şaptezeci. Iar după înălţarea Domnului, a urmat sfântului apostol Pavel, învăţătorul a toată lumea, şi, cu dânsul împreună propovăduind pe Hristos, străbătea diferite ţări. El este pomenit în Epistola către Romani, unde scrie: „Îmbrăţişaţi pe cei ce sunt din casa lui Aristobul”; căci unele din rudeniile lui Aristobul şi ale lui Varnava locuiau atunci în Roma.
Deci, fiind Aristobul împreună cu Pavel în acea vreme când Pavel scria Epistola către Romani, apostolul a scris într-însa aşa, ca şi rudeniile lui Aristobul să se închine de sănătate, pentru dânsul şi pentru Aristobul. Iar când sfântul Pavel, punând mulţi episcopi, îi trimitea prin toate cetăţile şi ţările să vestească cuvîntul adevărului, l-au pus episcop şi pe Aristobul şi l-a trimis în ţara Britaniei, la popor necredincios şi la aspri muncitori, unde sfântul Aristobul, ostenindu-se întru bună vestirea lui Hristos, multe a pătimit de la acei oameni sălbatici. Pentru că uneori îl băteau fără de milă, iar alteori pe uliţe îl târau cu batjocură. Aşa a suferit ispite şi chinuri fără de număr de la dânşii, până ce, cu darul lui Hristos, i-a luminat pe dânşii şi i-a învăţat a crede în Hristos. Apoi i-a botezat, făcându-le şi biserică. După aceea le-a sfinţit preoţi şi diaconi şi s-a sfârşit acolo. Amin.

Vieţile Sfinţilor, martie