Trebuie să facem bine şi oamenilor care nu trăiesc după voia Domnului?

Este spus că trebuie să facem bine tuturor. În una dintre duminicile anului bisericesc, la Liturghie se citeşte Pilda samarineanului milostiv care şi-a ajutat aproapele – un iudeu rănit. Acela nu a fost ajutat de niciunul dintre conaţionali, dar un samarinean (samarinenii nu aveau comuniune cu iudeii, pentru că aceştia îi urau) şi-a făcut milă de el şi a cheltuit bani pentru ca acesta să se însănătoşească… Dacă ne înconjoară oameni necuraţi, trebuie să-i ajutăm să iasă din mocirla în care se află, să găsească drumul cel bun. Aceasta se face prin dragoste, mângâiere şi exemplu personal.
Ce să fac atunci când cineva înjură de mamă alături de mine?
Ştiţi ce înseamnă această înjurătură? Atunci când Rusia era sub stăpânire tătaro-mongolă, poporul iubea pe Maica Domnului, pe Mama-Biserică, pe mama după trup şi patria. Cotropitorii ştiau acest lucru şi jigneau poporul anume în acest fel, înjurându-l de Mama Biserică şi de Maica Domnului.
Astăzi înjurătura aceasta o auzim peste tot: în fa-milie, în mijloacele de transport, chiar şi la unii con-ducători de ţară. S-au obişnuit ca în loc de cuvinte de legătură să folosească o înjurătură. Li se pare normal să facă aşa, dar acesta este duhul satanic.
Când auzim un om înjurând de mamă, să-i spunem – dacă se poate vorbi cu el — să nu mai facă asta. Dar ca să nu facem rău sufletului nostru, în cazul în care nu ne-ar asculta, să-l evităm – după cum se spune: „Urâţi răul, alipiţi-vă de bine” (Romani 12, 9). Toţi cei care înjură astfel vor ajunge în iad şi acolo vor fi atârnaţi de limbă. Domnul ne-a dat darul vorbirii pentru ca vorba noastră să fie curată. Trebuie să lăudăm pe Domnul şi pe Maica Domnului. Dacă avem patima înjuratului, atunci trebuie să ne spovedim, şi Domnul ne poate elibera de aceasta.
De ce unii copii sunt ascultători, iar alţii nu?
Dacă un copil este zămislit în zi de post sau în zi de sărbătoare, atunci el se poate naşte cu un defect, moral sau fizic. Astfel, copilul poate deveni de ne-controlat, neascultător. De obicei, într-o familie sunt şi copii sănătoşi, dar şi bolnavt. Păcatul părinţilor se răsfrânge asupra copiilor şi aceştia din urmă pătimesc din cauza lor. Noi înşine suntem de vină pentru suferinţa copiilor. Sunt fără minte acei părinţi care, deşi au copii sugari, înjură, se ceartă, fac rău şi trăiesc doar pentru trup. Toate patimile lor se vor răsfrânge asupra copilului. Chiar dacă este în pântecele mamei, copilul simte starea acesteia şi se poate naşte bolnav. Dacă femeia însărcinată bea, fumează sau face alte păcate, copilul se va naşte cu predispoziţie spre patimi. Atunci când în familie sunt copii mici, nu trebuie să credem că ei nu înţeleg nimic. înţeleg totul. Copiii sunt ca un burete, absorb totul de la părinţi. Dacă o mamă îşi bate fiica, să nu se mire dacă aceasta îi va spune că, la rândul ei, o va bate atunci când va creşte. Aşa se va şi întâmpla dacă mama nu se va lăsa de obiceiul acesta rău şi nu va începe să dea un exemplu bun. Dacă mama este evlavioasă, atunci multe se pot schimba în viaţa copiilor.
La Sfântul Ambrozie al Mediolanului a venit mama Fericitului Augustin şi i-a spus: „Părinte, plâng zi şi noapte, deoarece fiul meu nu-L cunoaşte pe Domnul, şi trăieşte în păcat”. Episcopul i-a spus: „Ţine minte că Domnul nu va uita lacrimile tale. Fiul tău va veni la Domnul”. După aceea, tânărul a ajuns în Mediolan, chiar când episcopul predica. Fericitul Augustin l-a auzit şi a crezut, iar Sfântul Ambrozie l-a botezat. Domnul i-a dat noului botezat o astfel de credinţă, încât acesta a devenit un mare teolog. Le dicta copiştilor texte de teologie şi aceia nu reuşeau să ţină pasul cu el. Ca să citeşti toată opera lui, câte opt ore pe zi, ţi-ar trebui 80 de ani din viaţă. La rugăciunile mamei, copilul a primit acest dar deosebit. Atunci când mama se roagă pentru copilul ei, copilul nu arde în foc, nu se îneacă în apă… Rugăciunea mamei îl scoate şi de pe fundul mării. Este la fel de puternică ca cea a bisericii. Numai că ne este lene să ne rugăm şi de aceea copiii şi apropiaţii noştri nu cred în Domnul.
Cum să ne educăm copiii? Le putem citi poveşti sau trebuie să-i ducem la teatru?
Sfinţii Părinţi spun că trebuie să-i învăţăm pe copii numai binele, fiindcă răul îl vor învăţa şi singuri. Dacă poveştile sunt bune, au o morală sănătoasă, atunci le sunt de folos copiilor. La teatru nu vor înţelege mare lucru. Pentru creştini, biserica trebuie să fie mai importantă decât teatrul. Creştinii au alte valori. Omul necredincios nu merge la biserică, ci la teatru; nu citeşte cărţi duhovniceşti, ci lumeşti. Creştinul-ortodox face metanii, iar omul necredincios face gimnastică sau dansează. Necredinciosul râde mult, iar credinciosul îşi plânge păcatele. Hristos a spus: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume; dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el” (I Ioan 2, 15). Dacă teatrul nu aduce cu el morala creştină, atunci nu trebuie să mergem acolo şi să ne uităm la spectacole. Prin ochii şi urechile noastre intră duhul lumesc, iar acesta este înrăutăţit, infestat de păcat. Este foarte greu după aceea să îl mai scoţi. Atunci când omul începe să se roage, demonul îi aduce aminte de ce anume a văzut la teatru sau la televizor ori ce a auzit pe stradă.
Trebuie să ne educăm copiii astfel încât ei să înţeleagă că nu purtăm pe umeri o ladă de gunoi, în care trebuie să aruncăm tot ce ne este la îndemână. Nu orice literatură merită citită, ci doar aceea care zideşte, care aduce folos sufletului.
Mama răspunde în faţa Domnului pentru educaţia copilului Dar dacă are duhovnic, responsabilitatea îi revine atunci acestuia sau mama e responsabilă în continuare pentru copil până la o vârstă anume?
După naşterea unui copil, mama lui este responsabilă de educaţie. Ea trebuie să-l educe în duhul dragostei şi al înţelegerii. Dacă a educat copilul să fie evlavios, în duh creştin, până la 18 ani, atunci, după această vârstă, responsabilitatea trece asupra copilului însuşi. Dacă a păşit pe o cale greşită, atunci mama se poate ruga pentru îndreptarea lui, dar responsabilitatea este a copilului. Dacă şi-a păstrat credinţa şi a venit la biserică, atunci copilul acesta este îndrumat de preot pa cărările vieţii. Dacă însă a încetat să mai vină la biserică şi să se roage, atunci nici duhovnicul nu mai este responsabil pentru el. Aşadar, după 18 ani, nici mama, nici duhovnicul nu mai poartă responsabilitatea unui copil.
În Canoanele Apostolice se spune că Botezul trebuie făcut prin afundare. Fiica mea a fost stropită. Este valid Botezul ei?
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Botezul se face prin afundarea în apă, după exemplul Domnului Iisus Hristos. Afundându-ne în apă, noi intrăm împreună cu Hristos în mormânt. După întreita afundare, înviem împreună cu Hristos, aşa cum a făcut El a treia zi de la îngropare. Hristos a intrat în apele Iordanului şi S-a afundat. De aceea şi noi ne afundăm în apele mântuirii.
Dacă un om e pe moarte şi doreşte să se boteze, atunci, după cuvintele Sfântului Ignatie Teoforul, acesta trebuie udat cu apă, astfel încât tot corpul să fie ud.
Am botezat în Ivanovo o femeie bolnavă, care nu se putea ridica din pat. Aceasta a fost ridicată din pat, ţinută deasupra ligheanului, iar eu am turnat peste ea o găleată plină cu apă sfinţită. Apoi femeia a fost pusă la loc în pat, unde stătea curată şi luminoasă, ca un copil nou-născut.
Stropirea este o practică greco-catolică şi catolică, într-o biserică greco-catolică se întâmplă să vină câte 100 de oameni care vor să fie botezaţi. Preotul ia atunci busuioc şi-i stropeşte pe toţi odată. Pe unii îi udă, iar pe alţii nu. Poate că, undeva, stă o femeie cu perucă şi doar peruca este stropită. Ea va rămâne atunci nebotezată. Preafericirea Sa Patriarhul Alexei a dat binecuvântarea ca Botezul să fie săvârşit doar prin afundare. în biserici trebuie construite baptiste-rii. Se construieşte un mic soclu, în interiorul căruia se fac scări, apoi acolo se toarnă apă, ca în bazin, şi chiar şi cei maturi se pot afunda… De obicei, pe cei care nu au fost botezaţi prin afundare îi botezăm adăugând la formula acestei Taine cuvintele: „Dacă nu a fost botezat…”.
Cum să ne rugăm pentru oamenii care nu au fost botezaţi corect?
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Botezul trebuie săvârşit de episcop sau de preot. Dar există situaţii în
care, alături de un om care ar vrea să se boteze şi care e pe moarte, nu se găseşte niciun preot. Acel om poa-te fi botezat de către un creştin care are viaţă duhovnicească – merge la biserică, se spovedeşte, se împăr-tăşeşte. El trebuie să-l afunde de trei ori în apă pe cel bolnav, rostind următoarele cuvinte: „Se botează ro-bul lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Sfântului Duh. Amin”. Un astfel de Botez este valabil înaintea Domnului. Dacă acel om va muri, atunci ne putem ruga pentru el în biserică şi îi putem face Prohodul. Dar dacă se va vindeca, trebuie să meargă la preot, să-i spună ce s-a întâmplat, iar preotul trebuie să continue Taina Botezului (să săvârşească Mirungerea, să facă îmbisericirea şi să citească rugăciunile speciale). Dacă omul e foarte bolnav şi nu poate fi mişcat, atunci trebuie turnată apă peste el, astfel încât să nu rămână uscată nicio parte a trupului.
Ne putem ruga pentru rude şi apropiaţi dacă ei nu merg la biserică?
Dacă nu sunt împotriva lui Dumnezeu, ne putem ruga pentru ei.
Ce e mai bine, să aprindem o lumânare pentru vii (spre sănătate) sau să dăm un pomelnic la altar?
Atunci când dăm pomelnicul la altar, omul este pomenit la slujba cea mai importantă a Bisericii, dumnezeiasca Liturghie. Numele acela este pomenit de Biserica Universală. De obicei, numele unui om mare este rostit la televizor, la radio şi se aude în toată lumea. Dar aceasta nu se întâmplă decât pe pământ. Lumea în care omul este pomenit la biserică este lumea cerească, veşnică. Nu este nimic mai presus decât pomenirea la dumnezeiasca Liturghie. Iar lumânarea o aprindem ca mulţumire adusă Domnului. Este ca o jertfa din partea noastră. Domnul nu are nevoie de nimic, El vrea doar dragostea noastră, fidelitatea noastră. Ca semn al iubirii pentru Dumnezeu, noi aprindem o lumânare. însă repet: aceasta este pentru noi, nu pentru Dumnezeu.
Pentru ca omul să se poată descoperi ca bun şi iubitor, el trebuie să dăruiască ceva. Cineva aduce făină, altcineva ceară, altcineva vin, iar altul aprinde o lumânare. Şi aceasta este primită de Domnul, Care ne va da cu prisos din ce avem nevoie. Pentru ca omul să aibă de toate, trebuie să dea şi de la el ceva Domnului. Omul nu va avea de suferit din această cauză, dimpotrivă, sufletul lui se va deschide spre bine şi Domnul va primi jertfa sa. Tot ce dăruim aproapelui pentru Hristos este primit de El însuşi. Toate faptele bune, toate jertfele merg în lumea cealaltă, unde molia şi rugina nu le mănâncă şi nici hoţii nu le fură. Iar cei care nu dau nimic aproapelui vor fi lipsiţi de mult mai mult chiar aici, pe pământ, dar şi în viaţa viitoare.
Cum este bine să-I mulţumim Domnului: prin cuvintele noastre sau există vreo rugăciune specială?
Domnului trebuie să-I mulţumim prin însăşi vieţuirea noastră. în cartea de rugăciuni este o rugăciune de mulţumire pentru darurile primite de la Domnul, dar este foarte preţuită rugăciunea cu cuvintele noastre.
Într-o mănăstire oarecare vieţuia Cuviosul Veniamin. Domnul a rânduit ca acesta să se îmbolnăvească
de ciroză, astfel încât căpătase dimensiuni uriaşe – abia putea fi cuprins de doi oameni. I s-a făcut şi un fotoliu special. Când veneau fraţii la el, acesta îşi manifesta bucuria, spunând: „Dragii mei, bucuraţi-vă împreună cu mine. Domnul m-a miluit, m-a iertat”. Domnul i-a dat o asemenea boală, dar el nu cârtea, nu deznădăjduia, ci se bucura de iertarea păcatelor şi de mântuirea sufletului, mulţumindu-I. Oricâţi ani am trăi, cel mai important este să rămânem credincioşi în toate.
Timp de 5 ani am avut o ascultare grea la Lavra Sfânta Treime: spovedeam zi şi noapte. Nu mai aveam puteri, nu mai puteam sta în picioare. După aceea, Domnul mi-a dăruit o poliartrită şi am stat la pat 6 luni. Mă dureau membrele îngrozitor de tare. De îndată ce a trecut boala, am început să merg cu băţul. Apoi am ieşit din casă, 100 de metri, 200, 500…, de fiecare dată mai mult şi mai mult… Iar seara, când nu era lume multă, am început să merg câte 5 kilometri, chiar şi fără băţ. Primăvara mi-a ajutat Domnul şi m-am făcut bine. De atunci Domnul m-a păzit de boli. El ştie cine şi de ce are nevoie. De aceea, să-I mulţumim pentru toate.
O bătrână muribundă de 89 de ani era paralizată. Cu o săptămână înainte de moarte a început, aşa cum era, culcată, să se închine şi să însemneze cu semnul crucii şi pereţii din jur. Nu putea vorbi Era foarte curios ce făcea.
Când se apropie moartea, omul simte cum sufletul începe să se despartă de trup. Am întâlnit astfel de cazuri. Unul dintre apropiaţii mei mi-a spus: „Ce minune! Am fost acum în afara oraşului şi mi-am văzut rudele”. Dar el era pe moarte în Siberia. Aşa că Domnul, la urmă, l-a miluit, astfel încât să-şi poată vedea rudele şi locurile natale. A doua zi a murit.
Aproape de sfârşit, după un om păcătos vin duhurile necurate, care ştiu că trebuie să moară şi păzesc sufletul. Poate că bătrâna făcea seninul crucii ca să plece duhurile rele.
În Lavra Sfânta Treime era un arhimandrit, părintele Tihon (Agrikov). El era un păstor cu adevărat înţelept. Preda Teologie Pastorală. Studenţii care îl ascultau primeau folos mare din cuvintele lui. Odată a fost chemat în Serghiev Posad, la o muribundă. El a intrat în apartament şi a văzut acolo o mulţime de oameni. Murea preşedintele consiliului local, membru de partid. Când oamenii s-au adunat lângă ea, a venit şi părintele. El s-a apropiat, a spovedit-o, după care femeia l-a apucat de mână şi i-a zis:
– Nu vă dau drumul!
– Dar ce s-a întâmplat?
– Iată, stau aici o grămadă de bărbaţi negri şi spun: „Eşti a noastră, te vom lua!” Mă chinuiesc deja de o zi întreagă. Când aţi intrat dumneavoastră, au fugit care încotro. Acum, alături de dumneavoastră, nu mi-e frică. Au plecat. Nu mă părăsiţi!
Preotul a intrat şi dracii au dispărut…

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi