Viaţa celui dintre Sfinţi Părintele nostru Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei (12 noiembrie)

Sfântul Ioan a fost fiul lui Epifanie ighemonul, care era de neam din Cipru. El, fiind crescut din tinereţe cu bună învăţătură, avea înrădăcinată în inima sa frica de Dumnezeu, care îi era începutul înţelepciunii. Ajungând în vârstă, a fost silit de părinţii săi să-şi ia femeie cu care a şi avut copii. Nu după multă vreme s-a lipsit întâi de fii, apoi s-a desfăcut şi de legătura însoţirii; că mai întâi au murit fiii, iar după aceea s-a dus şi soţia pe urma lor. Aşa a voit Dumnezeu ca Ioan să se desfacă de robia trupească şi să primească viaţa duhovnicească.
Deci, fiind slobod, mulţumea lui Dumnezeu, Căruia, de atunci înainte, a început a-I sluji mai cu sârguinţă şi fără împiedicare, îndeletnicindu-se necontenit cu rugăciunea şi cu toate lucrurile plăcute Lui; dar mai
ales era milostiv către toţi cei ce sufereau de nevoi şi sărăcie. Deci, pentru nişte fapte bune ca acestea, l-a preamărit Dumnezeu între oameni, şi nu numai de către cei deopotrivă cu dânsul ci şi de împărat era cinstit şi slăvit. Iar când scaunul Patriarhiei de Alexandria era fără păstor, împăratul Iraclie, după rânduiala lui Dumnezeu, a înălţat pe acea treaptă pe Ioan, care, deşi nu voia, dar mai apoi s-a plecat a primi hirotonia şi s-a făcut păstor al Bisericii Alexandriei.
Începând a paşte oile lui Hristos cele cuvântătoare, mai întâi s-a sârguit a-şi curăţi turma de eresuri, care atunci începuseră a se semăna de un oarecare Petru, ce se poreclea Fulon şi Cnafeiul, patriarh mincinos al Antiohiei. Acesta a îndrăznit a adăuga cuvinte de hulă la cântarea cea întreit sfântă, zicând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, Care Te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi”, ca şi cum ar fi pătimit Dumnezeirea în Domnul nostru Iisus Hristos.
Această hulă eretică înlăturând-o Sfântul Ioan, s-a întors spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi spre facerea de bine a oamenilor săraci şi scăpătaţi. Căci nu lăsa pe nimeni să plece de la dânsul deşert şi mîhnit, ci dădea milostenie tuturor celor ce aveau nevoie şi pe toţi cei întristaţi îi mângâia nu numai cu cuvântul, ci şi cu lucrul, pe cei flămânzi săturându-i, pe cei goi îmbrăcându-i, pe cei robiţi răscumpărându-i şi slobozindu-i, iar pentru cei bolnavi şi străini având purtare de grijă. Milostenia lui era ca un râu ce curge neîncetat cu îndestulare şi pe toţi cei care aşteptau ajutor de la dânsul, nu-i depărta.
La începutul păstoriei sale a chemat pe iconomii bisericii şi le-a poruncit, zicând: „Să umblaţi prin toată cetatea şi să-mi scrieţi pe domnii mei”. Iar iconomii l-au întrebat: „Care sunt domnii tăi, stăpâne?” Răspuns-a patriarhul: „Cei pe care voi îi numiţi săraci şi nevoiaşi, aceia sunt domnii mei; pentru că ei pot să mă ducă la locaşurile cele veşnice şi să-mi dea tot felul de ajutor spre mântuire”. Deci au mers iconomii şi au scris pe toţi săracii pe care i-au aflat prin uliţe şi prin bolniţe în număr de şapte mii şi cinci sute. Tuturor acestora, Sfântul Ioan le-a rânduit ca să li se dea din averea bisericilor cîte un mertic pe fiecare zi, pentru hrană.
În acea vreme perşii se războiau asupra Siriei şi au ars Sfânta Cetate a Ierusalimului, luînd şi cinstitul lemn al Sfintei Cruci şi pe mulţi creştini i-au dus în robie. Atunci fericitul Ioan a trimis corăbii cu grâu şi cu aur ca să răscumpere pe cei robiţi şi să ajute celor ce erau în nevoi. Astfel, pe mulţi, cu milostivirea sa, i-a scos din robie şi din legături, izbăvindu-i din nevoi. Dar pentru că nu putea fiecare a veni şi a se apropia de dânsul fără împiedicare, pentru că nu-i spuneau slugile despre toţi care veneau la dânsul, de aceea şi-a ales două zile pe săptămână, miercuri şi vineri. În aceste zile stătea în uşile bisericilor împreună cu oarecare bărbaţi cinstiţi, dând voie fiecăruia să vină la dânsul, să-i asculte plângerea şi să judece pricinile ce se întâmplau între fraţi.
Astfel, izbăvea pe cei năpăstuiţi şi aducea pace între oameni, zicând: „De vreme ce mie întotdeauna îmi este liberă intrarea la Domnul Dumnezeul meu şi vorbesc cu Dânsul prin rugăciune şi cer orice voiesc, apoi pentru ce să nu dau voie şi eu aproapelui meu să vină la mine fără opreală ca să-mi povestească nevoia sau strîmbătatea sa şi să ceară de la mine orice voieşte? Se cade a ne teme de Cel ce a zis: Cu ce măsură veţi măsura cu aceea se va măsura vouă.
Iar dacă s-ar fi întâmplat cândva fericitului de n-ar fi venit nimeni la dânsul, nici n-ar fi cerut cineva ceva de la el, atunci pleca întristat şi cu lacrimi se întorcea la casa sa. Şi-l întrebau uneori unii, pentru ce se întristează şi se mîhneşte? El le răspundea: „Acum smeritul Ioan n-a cîştigat nimic şi nici n-a adus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale”. Iar fericitul Sofronie, prietenul lui, mângâindu-l, zicea: „Astăzi, cu adevărat ţi se cade, părinte, să te bucuri pentru că oile tale vieţuiesc în pace, fără prigonire şi fără gîlceavă, ca îngerii lui Dumnezeu”.
Odată ispravnicul bisericii i-a vestit cum că nişte fecioare îmbrăcate bine, stau în mijlocul săracilor şi cer milostenie. Deci, l-au întrebat dacă se cade să dea milostenie acelor fecioare ca şi celorlalţi săraci. Patriarhul le-a răspuns, zicând: „Dacă sînteţi robi ai lui Hristos şi ascultători ai smeritului Ioan, să daţi aşa precum a poruncit Hristos, necăutând în faţă, nici întrebând de viaţa celor care iau de la voi. Şi să ştiţi că nu dăm din ale noastre ci din ale lui Hristos; deci, să dăm precum a poruncit El. Iar dacă socotiţi că nu va
fi de ajuns averea Bisericii pentru atît de multă milostenie, eu la puţina voastră credinţă nu voiesc a fi părtaş. Pentru că cred lui Dumnezeu că de ar veni în Alexandria săracii din toată lumea ca să ia milostenie de la noi, averea bisericii tot nu se va împuţina”.
Apoi le-a povestit un fapt pentru lepădarea puţinei lor credinţe: „Când eram în Cipru, zice el, fiind de cincisprezece ani, pe când dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă şi bine îmbrăcată având cunună de măslin pe capul ei. Stând aproape de patul meu, m-a atins la piept şi, deşteptându-mă, am văzut-o pe dânsa nu în somn, ci aievea stând înaintea mea. Apoi am întrebat-o pe dânsa, cine este şi cum a îndrăznit a intra la mine, pe când eu dormeam. Iar ea căutând spre mine cu ochi veseli şi cu faţă luminată, zîmbind, a zis: „Eu sunt fiica cea mare a Marelui Împărat şi cea dintâi între fiicele lui”.
Auzind eu acestea, m-am închinat ei. Iar ea a început iarăşi a grăi către mine aşa: „Dacă mă vei face prietenă, eu îţi voi mijloci un mare dar de la Împărat şi te voi duce înaintea Lui, pentru că nimeni nu are îndrăzneală la Dânsul mai mult decît mine. Eu L-am pogorît pe Dânsul din cer pe pământ şi L-am făcut a se îmbrăca în trup omenesc”. Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Şi m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetând, am zis în mine: „Cu adevărat, milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădeşte cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milosteniei şi mărturisesc chiar cuvintele grăite de fecioara aceasta, căci a zis: „Eu am pogorît pe Dumnezeu din cer pe pământ şi L-am făcut a Se întrupa”. Pentru că Ziditorul, văzând pe om pierind, a voit să-l izbăvească, nefiind îndemnat de nimic altceva, decît numai de milostivire. Şi plecând cerurile, S-a pogorît ca să miluiască zidirea Sa. Deci, mai vârtos decît toate, se cuvine a avea milostenie către cei de aproape şi a da cît de multă milostenie, dacă voieşte cineva să afle milă de la Dumnezeu”.
Astfel grăind în mine, îndată m-am sculat şi am mers către biserică singur, când se lumina de ziuă. Şi mergând, am aflat pe cale un sărac gol, tremurând de frig; deci m-am dezbrăcat de haină şi am dat-o celui sărac, zicând în mine: „Acum voi cunoaşte de este adevărat ceea ce am văzut sau este înşelăciune”. Şi am mers mai departe. Deci, mai înainte până a nu ajunge eu la biserică, m-a întâmpinat un om îmbrăcat cu haine albe şi mi-a dat în mână o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni şi mi-a zis: „Primeşte aceasta, prietene”.
Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că i-am luat, căci nu-mi erau de trebuinţă aceştia şi m- am întors vrând să-i dau înapoi celui ce mi-i dăduse, dar nu l-am mai văzut. Şi căutându-l cu dinadinsul, nu l-am mai aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înşelăciune. Din acea vreme orice am dat săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit, precum a zis. Şi ispitind de multe ori, am aflat că aşa este; iar mai pe urmă am zis în mine: „Încetează, suflete al meu, de a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”.
Mergând Sfântul să cerceteze pe bolnavi – pentru că de două sau de trei ori pe săptămână cerceta pe cei bolnavi -, l-a întâmpinat pe el un străin şi i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Deci, luînd străinul arginţii, s-a dus. Şi vrând să ispitească îndurarea Sfântului, şi-a schimbat hainele şi alergând pe altă cale, iarăşi a întâmpinat pe fericitul Ioan şi l-a rugat, zicând: „Miluieşte-mă, stăpâne, că sunt robit”. Iar el iarăşi a poruncit slugii sale ca să-i dea şase arginţi.
Apoi sluga a zis stăpânului la ureche: „Stăpâne, acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi”. Iar patriarhul s-a făcut ca şi cum n-ar fi auzit şi a poruncit să-i dea. Străinul, luînd şi a doua oară milostenie, iarăşi şi-a schimbat hainele sale şi a întâmpinat pe patriarhul pe altă cale, cerşind şi a treia oară milostenie de la dânsul. Iar sluga a zis către patriarh: „Stăpâne, acesta este tot acela care a luat de două ori cîte şase arginţi şi acum cere şi a treia oară”. Atunci fericitul a răspuns slugii, zicând: „Dă-i lui doi arginţi, ca nu cumva să fie Hristosul meu, Care mă ispiteşte pe mine!”
Un negustor oarecare, a cărui bogăţie se înecase în mare şi sărăcise foarte mult, ruga pe Sfântul să-i ajute, fiind în mare sărăcie; iar Sfântul i-a dat lui cinci litre de aur. Acela, luînd aurul, a făcut cu dânsul multă
negustorie; apoi, suindu-se într-o corabie, a plecat spre alte cetăţi. Dar, pornindu-se furtună pe mare, i s-a înecat corabia a doua oară şi numai singur a scăpat cu viaţă.
Şi a venit iarăşi la Sfântul Ioan, vestindu-l despre ceea ce i s-a întâmplat. Iar Sfântul a zis către dânsul: „Ai avut tu şi alt aur strâns cu nedreptate şi l-ai amestecat cu aurul Bisericii care ţi l-am dat eu; pentru aceea ai pierdut şi pe unul şi pe altul”. Şi iarăşi i-a dat aur îndoit, ca la zece litre. Dar şi a treia oară a pătimit aceeaşi rea întâmplare negustorul acela, căci toată marfa lui s-a înecat în mare şi acum nu mai îndrăznea să se arate patriarhului, ci şezând în casa sa se tânguia, presărându-şi capul său cu cenuşă, voind să se piardă singur pe sine.
Înştiinţîndu-se despre aceasta Sfântul Ioan, a chemat pe negustorul acela şi a zis către dânsul: „Pentru ce slăbeşti în curaj? Nădăjduieşte spre Dumnezeu şi nu te va lăsa pe tine; şi mi se pare că pentru aceea ţi s-a întâmplat aceasta, de vreme ce corabia ai cîştigat-o cu nedreptate”. Acestea zicând, a poruncit să-i dea o corabie a Bisericii plină de grâu, apoi l-a eliberat pe el. Iar negustorul, luînd corabia cu grâu, cea dată lui, a pornit pe mare şi deodată s-a ridicat vânt puternic ce ducea corabia spre altă ţară. Negustorul, văzând în vedenie pe făcătorul său de bine, Sfântul Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, stând la cârmă şi îndreptând corabia, avea mare nădejde căci, cu rugăciunile lui, va ieşi la bun sfârşit călătoria sa.
Mergând douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi, a sosit la ţărm în Britania. Atunci era în ţara aceea foamete mare, dar înştiinţîndu-se poporul că a venit în cetatea lor o corabie cu grâu, s-a bucurat foarte mult şi a început a cumpăra. Deci, negustorul acela a început a vinde grâul cu preţ, luînd pentru jumătate aur şi pentru jumătate plumb curat; şi, întorcându-se, a venit la Decapoli, unde voia să vândă plumbul, dar pe care l-a găsit prefăcut în aur. Şi aşa, îmbogăţindu-se, s-a întors cu bucurie în Alexandria, spunând tuturor acea minune ce se făcuse, din mila şi cu rugăciunile Sfântului Ioan.
Sfântul mergând odată la biserică, s-a apropiat de dânsul un bărbat cinstit şi de bun neam, căruia îi furaseră tâlharii toată averea şi era într-o mare sărăcie. Deci patriarhul, milostivindu-se spre acel om cinstit şi slăvit, care deodată a ajuns sărac dintr-atîta bogăţie, a spus slugii sale la ureche, ca să zică iconomilor Bisericii să dea omului aceluia cincisprezece litre de aur. Văzând iconomii că este aur puţin în vistieria bisericii, n-au ascultat porunca patriarhului şi au dat omului aceluia numai cinci litre, iar cele zece le-au oprit.
Întorcându-se patriarhul de la biserică la casa sa, s-a apropiat de dânsul o doamnă foarte bogată şi slăvită şi a dat în mâna lui o hârtie în care scria că dăruieşte bisericii cinci sute de litre de aur. Luînd patriarhul hârtia şi citind-o, a cunoscut prin darul Duhului Sfânt care era într-însul, cum că femeia aceea n-a dat tot cît pusese în mintea sa ca să dea – căci aşa a vrut Dumnezeu -, fiindcă nici iconomii n-au dat omului celui sărac cît poruncise să-i dea, adică cincisprezece litre.
Venind Sfântul în casă, a chemat pe iconomi şi i-a întrebat: „Cît aţi dat omului celui prădat de tâlhari?” Iar ei au minţit, spunând: „Cincisprezece litre, precum ai poruncit, stăpâne”. Însă Sfântul, dând pe faţă minciuna, scumpetea şi neascultarea lor, a zis către dânşii: „De la voi să ceară Dumnezeu o mie de litre de aur, pentru că această doamnă binecredincioasă a vrut să ne dea o mie cinci sute de litre de aur. Dar de vreme ce voi, neascultându-mă pe mine, aţi oprit zece litre, pentru aceea a sfătuit Dumnezeu pe această femeie ca să oprească o mie de litre. Iar dacă nu mă credeţi pe mine, singuri veţi cunoaşte cu dinadinsul. Apoi îndată a chemat pe acea cinstită doamnă şi a întrebat-o înaintea iconomilor, zicând: „Spune-ne nouă, doamnă, cît aur ai gândit să aduci, din dragostea ta cea către Dumnezeu!”
Femeia, văzând că hotărârea ei nu s-a tăinuit de către Sfântul, a zis: „Cu adevărat, stăpâne, mai înainte cu cîteva zile am scris pe hârtie ca să dau în sfintele tale mîini o mie cinci sute de litre de aur. Iar a doua zi am desfăcut hârtia şi am aflat, nu ştiu cum, că era ştearsă mia şi numai cinci sute rămăseseră. Deci am gândit în mine că Domnul nu binevoieşte ca să dau mai mult aur în mîinile sfinţiei tale, decît numai cinci sute de litre, şi aşa am făcut”. Acestea auzind iconomii s-au temut foarte şi s-au ruşinat. Apoi, căzând la picioarele sfântului, îşi cereau iertare.
Odată, din cauza năvălirii celor de alt neam, s-a strâns mulţime mare de popor în Alexandria şi s-a făcut foamete mare. Iar Sfântul Ioan, hrănind mulţime de popor, a cheltuit toată averea bisericii şi încă a rămas dator cu o mie de litre de aur. Acolo era un cleric care luase a doua femeie, după moartea celei dintâi. Şi, neputând a se învrednici de o mai mare treaptă, a scris către patriarhul astfel: „Am mult grâu pe care voiesc a-l da lui Hristos prin mîinile tale şi încă mai făgăduiesc şi o sută cincizeci de litre de aur, numai fă-mă diacon”. Iar Sfântul, chemându-l, l-a certat pentru precupeţia celor sfinte, zicând: „Cunoaşte-ţi păcatul tău şi teme-te de pedeapsa lui Gheezi, căci Dumnezeu este puternic ca şi fără grâul şi aurul tău să ne hrănească în vreme de foamete”. Astfel grăind Sfântul către cleric, a venit un vestitor, spunându-i că au sosit din Sicilia două corăbii bisericeşti cu mult grâu. Auzind patriarhul, a căzut în genunchi mulţumind lui Dumnezeu, care nu lasă pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul.
Acum să vorbim ceva şi despre blândeţea, smerenia şi bunătatea Sfântului Ioan.
Doi clerici au fost certaţi până la o vreme, pentru o oarecare greşeală. Deci unul dintre dânşii, smerindu-se, s-a căit iar celălalt mai mult s-a răzvrătit şi mâniindu-se asupra patriarhului, mai multă răutate făcea. Iar patriarhul auzind aceasta, a vrut să-l cheme la sine, să-l îmblânzească şi să-l înveţe cu cuvinte bune ca să înceteze cu răutatea sa. Însă a uitat a face aceasta, aşa voind Dumnezeu, ca să se arate mai mult smerenia Sfântului spre folosul tuturor.
Odată, săvârşind în biserică într-o zi însemnată jertfa cea fără de sînge, şi-a adus aminte de clericul acela care era mâniat asupra lui. Apoi şi-a adus aminte şi de cuvintele lui Hristos scrise în Evanghelie: „Dacă vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi du-te mai întâi de te împacă cu fratele tău”. Deci, depărtându-se puţin de la altar, a chemat pe clericul acela şi a căzut la picioarele lui, cerând iertare de la dânsul. Atunci s-a spăimântat clericul văzând smerenia patriarhului său şi a căzut şi el la picioarele Sfântului, cu plângere cerând iertare. Astfel împăcându-se Sfântul Ioan cu clericul său, s-a întors la altar şi cu îndrăzneală a săvârşit dumnezeiasca jertfă, zicând: „Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iar clericul acela îndreptându-se, a vieţuit cu plăcere de Dumnezeu şi după aceasta s-a învrednicit de treapta preoţească. Apoi Sfântul Ioan a mai arătat şi alt chip de blândeţe.
Un nepot al lui cu numele Gheorghe, a fost defăimat de unul din locuitorii Alexandriei, cu cuvinte urîte şi de ocară. Deci, Gheorghe venind la fericitul Ioan, unchiul său, se jeluia asupra omului care-l ocărâse pe el. Iar patriarhul, văzând pe nepotul său foarte tulburat şi voind să îmblânzească mânia lui şi să-l mângâie, ca şi cum s-ar fi mâniat asupra celui ce-l ocărâse, a zis: „Dar cum a îndrăznit acel om de neam prost a ocărî pe iubitul meu nepot? Bine este cuvântat Dumnezeu că mă voi răzbuna asupra defăimătorului aceluia şi-i voi face un lucru ca acela încît se va mira toată Alexandria”. Cu aceste cuvinte, mângâindu-se puţin Gheorghe, s-a mai liniştit şi a mai încetat din plâns.
După aceasta, Ioan cel cu adevărat blând şi smerit cu inima, a început a grăi către Gheorghe astfel: „Iubite fiule, dacă voieşti a te numi nepot al meu, apoi fii gata a răbda nu numai defăimări ci şi răni, şi a le ierta toate pentru Dumnezeu. Dacă voieşti să te arăţi de bun neam, apoi nu din sînge ci din faptele cele bune caută neamul cel bun; pentru că acela este de neam bun care nu se împodobeşte cu slava strămoşilor ci cu faptele cele bune şi cu viaţă plăcută lui Dumnezeu. Acestea şi mai multe ca acestea grăind Sfântul Ioan către nepotul său, a chemat pe ispravnic şi i-a poruncit să nu ia bir bisericesc de la omul care-l ocărâse pe Gheorghe, nepotul său, bir ce era dator a-l da în fiecare an, ci să-l lase liber. Astfel a făcut Sfântul Ioan omului aceluia, precum a făgăduit, adică lucrul de care s-a mirat toată Alexandria, cum spusese el. Pentru că în loc de răzbunare şi de pedeapsă, a arătat facere de bine către dânsul.
Fericitul Ioan, vrând ca totdeauna să aibă pomenirea morţii înaintea sa, a poruncit să i se zidească un mormânt, însă nu desăvârşit. Apoi a poruncit meşterilor ca în toate zilele de praznice mari să vină la dânsul şi înaintea tuturor să-i zică cu mare glas: „Stăpâne, mormântul până acum nu s-a săvârşit; deci porunceşte ca să-l săvârşim, căci moartea vine ca furul şi nu ştii în ce ceas va sosi”. Astfel îşi punea Sfântul Ioan înaintea sa pomenirea morţii şi totdeauna se pregătea pentru moarte.
Într-una din zile a venit un boier bogat la Sfântul şi văzând aşternutul lui învelit cu un acoperământ sărac, mergând la casa sa, i-a trimis o plapumă al cărei preţ era de treizeci şi şase de galbeni şi a rugat pe Sfântul să se acopere cu acea plapumă. Patriarhul, nevrând ca să necăjească pe acel boier, pentru rugămintea lui, a primit plapuma şi numai într-o noapte s-a acoperit cu ea. Apoi îşi zise:
„Amar ţie, ticăloase Ioane, că te acoperi cu plapumă de mult preţ, iar săracii, fraţii lui Hristos, pier de ger. Cîţi sunt care înnoptează fără acoperământ în vânt şi în frig şi abia au cîte o rogojină sau cîte o mică zdreanţă? Cîţi sunt care se culcă goi pe gunoaie şi tremură de frig, apoi fiind flămânzi, nu dorm toată noaptea şi mor de frig? Vai mie, cîţi săraci sunt care doresc ca Lazăr să se sature din fărîmiturile ce cad din masa mea! Vai mie, cîţi străini şi nevoiaşi sunt în cetatea aceasta care nu au unde să-şi plece capul, ci afară stau toată noaptea şi pătimind, mulţumesc pentru toate Stăpânului Hristos! Iar tu, Ioane, vrând să dobândeşti odihna cea veşnică, petreci în răsfăţare şi toate le ai după plăcere! Vieţuieşti în casă frumoasă, porţi haine moi, bei vin, mănânci peşte ales şi, pe lângă acestea toate, te-ai acoperit cu plapumă de mult preţ. Ce mai nădăjduieşti în veacul ce va să fie? Cu adevărat îţi zic, ticăloase Ioane, nu vei dobândi împărăţia cea veşnică, ci vei auzi ca bogatul acela, ai primit binele în viaţa ta, iar cei săraci au primit cele rele. Binecuvântat să fie Dumnezeu, că în celelalte nopţi smeritul Ioan nu se va mai acoperi cu această plapumă, ci săracii şi nevoiaşii se vor îndestula cu preţul ei”.
Făcându-se ziuă, îndată a trimis plapuma la târg să o vândă, ca astfel, cu preţul ei să cumpere haine săracilor. Iar când era să vândă plapuma s-a întâmplat de a trecut pe acolo chiar boierul care dăruise acea plapumă fericitului Ioan. Şi văzând că se vinde, a cumpărat-o el şi iarăşi a trimis-o lui Ioan, rugându-l s-o ţină pentru trebuinţa sa. Sfântul, luînd-o iarăşi, a trimis-o ca s-o vândă. Dar boierul văzând-o, din nou a cumpărat-o şi a trimis-o lui Ioan, rugându-l să se acopere cu ea. Ioan a trimis-o pentru a treia oară ca să fie vândută dar boierul, şi de astădată cumpărând-o, a trimis-o iarăşi lui Ioan. După acestea Sfântul Ioan a trimis la boierul acela, zicând: „Vom vedea cine din noi se va supăra mai întâi, eu vânzând-o, sau tu cumpărând-o şi iarăşi dându-mi-o”. În felul acesta Sfântul Ioan a luat mult aur de la acel boier pentru folosul săracilor.
Fericitul acesta ştia să înduplece şi pe cei avari spre milostenie şi pe cei iubitori de argint să-i întoarcă spre iubirea de săraci. Căci ştiind un episcop cu numele Troil, foarte iubitor de argint, l-a luat odată împreună cu sine la bolniţă (spital) ca să cerceteze pe cei săraci şi bolnavi. Cunoscând Sfântul că Troil are la sine aur, a zis către dânsul: „Părinte Troile, acum este rândul tău să mângâi pe aceşti fraţi săraci, dându-le milostenie”. Iar Troil, deşi nu voia în sine, totuşi de ruşine, ca să nu se arate avar, a dat tuturor milostenie, începând de la cel dintâi până la cel mai de pe urmă şi a deşertat treizeci de litre de aur. Iar după aceasta s-a căit şi s-a necăjit pentru că împărţise săracilor atîta aur.
Venind acasă s-a culcat pe pat, bolnav şi foarte mîhnit pentru aurul dat. Iar Sfântul Ioan a trimis după dânsul, chemându-l la masă, dar fiind supărat n-a mers, vestind pe Sfântul Ioan că este bolnav. Ioan, cunoscând pricina bolii sale – căci se îmbolnăvise pentru aur -, a luat cu sine treizeci de litre de aur şi a mers ca să cerceteze pe Troil. Venind la dânsul, i-a zis: „Iată, ţi-am adus aurul pe care în spital l-am luat împrumut de la tine. Deci ia-l şi scrie-mi cu mâna ta, ca să am eu de la Domnul acea plată, care era să fie a ta pentru aurul ce l-ai împărţit”. Iar Troil, văzând aurul s-a bucurat şi luîndu-l, îndată s-a făcut sănătos, şi, şezând a scris astfel: „Dumnezeule milostive, dă plată stăpânului meu Ioan, Patriarhul Alexandriei, pentru treizeci de litre de aur pe care l-am împărţit săracilor, pentru că el mi i-a înapoiat”.
Această scrisoare a lui Troil primind-o Sfântul Ioan, l-a luat şi pe el cu sine la masă şi l-a ospătat, iar în inima sa se ruga în taină către Dumnezeu pentru el, ca să-i schimbe acea iubire de argint. În noaptea viitoare, Troil a văzut în vedenie o curte foarte frumoasă a cărei podoabă era negrăită, iar deasupra uşilor era scris astfel, cu litere de aur: „Locaşul şi odihna cea veşnică a lui Troil episcopul”. Şi s-a bucurat Troil de casele frumoase ce i se pregătiseră.
Dar îndată s-a arătat un bărbat înfricoşat, ca şi cum ar fi fost un postelnic împărătesc, şi a zis către slugi: „Domnul a toată lumea a poruncit să ştergeţi acea scrisoare de deasupra”; şi îndată slugile au şters-o. Şi cel care s-a arătat, a zis iarăşi către slugi: „Scrieţi astfel: Locaşul şi odihna cea veşnică este a lui Ioan,
Arhiepiscopul Alexandriei, pe care şi-a cumpărat-o cu treizeci de litre de aur”. Şi deşteptându-se Troil din somn, s-a umplut de frică şi a plâns că şi-a pierdut casa aceea din cer, mustrându-se pe sine pentru iubirea de aur. Apoi, sculându-se, a alergat la fericitul Ioan şi i-a vestit ceea ce văzuse. Iar fericitul Ioan l-a învăţat cu multe cuvinte folositoare şi din acel timp s-a îndreptat Troil şi s-a făcut milostiv către toţi şi iubitor de săraci.
Odată fericitul Ioan a pierdut multă avere prin întâmplarea aceasta: Nişte corăbii bisericeşti, fiind încărcate cu produse, când erau pe marea Adriatică s-a ridicat furtună mare şi toată bogăţia ce era în corăbii s-a înecat. Aşa a voit Dumnezeu, ca încercarea credinţei Sfântului Ioan să fie mult mai strălucită decît aurul cel pieritor. Numărul corăbiilor era de treisprezece, iar preţul produselor era de trei mii şi trei sute de litre de aur. Sfântul Ioan, pierzând atîta avere cu care ar fi putut hrăni multă vreme pe săraci, a răbdat cu mulţumire, zicând adeseori cuvintele lui Iov: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat.
Au venit la dânsul atunci mulţi din cetăţenii cei mai cinstiţi vrând să-l mângâie în necaz. Iar el le-a răspuns: „Eu sunt pricina pierderii averii bisericeşti, că de nu m-aş fi înălţat cu mintea că dau multă milostenie, nu s-ar fi întâmplat înecarea bogăţiei. Eu m-am mândrit când am dat milostenie. Deci, vrând Dumnezeu să mă smerească, a trimis asupra mea sărăcia aceasta, pentru că sărăcia smereşte pe om. Acum şi eu singur petrec în sărăcie şi încă şi altora sunt pricinuitor de lipsă, căci vor răbda foamete toţi aceia care primeau hrană de la mine. Însă Domnul, nu pentru mine, ci pentru ei, nu-i va lăsa şi le va da cele de trebuinţă”. Astfel cei ce veniseră să mângâie pe Ioan, au fost mângâiaţi de dânsul auzind cuvinte de folos. Domnul a întors apoi sfântului averile îndoite, iar Ioan mai multă milostenie dădea săracilor, fiind foarte milostiv către cei ce aveau nevoie.
Odinioară, Ioan, mergând la biserica Sfinţilor Chir şi Ioan, a alergat la dânsul o văduvă săracă, vestindu-i despre o strîmbătate ce pătimise din partea ginerelui său, cerând ajutor de la sfântul patriarh. Iar cei ce mergeau după Sfântul au zis: „Stăpâne, după ce te vei întoarce acasă, atunci vei asculta rugămintea acestei văduve”. Sfântul a răspuns: „Dar cum mă va asculta pe mine Dumnezeu, dacă eu nu o voi asculta pe dânsa?” Deci, n-a păşit din loc până când n-a ascultat pe văduvă şi a izbăvit-o de strîmbătate.
Un tânăr oarecare, după moartea părinţilor lui, se afla în mare sărăcie. Sfântul Ioan, înştiinţîndu-se despre dânsul, a întrebat pe cei ce ştiau, cum a sărăcit, căci auzise că părinţii lui fuseseră bogaţi. Deci, nişte bărbaţi iubitori de Dumnezeu i-au spus cum că, părinţii acestui copil erau foarte milostivi şi toată averea lor au împărţit-o săracilor, iar fiului lor i-au lăsat numai zece litre de aur.
Murind mai întâi mama copilului, după aceea, apropiindu-se şi sfârşitul tatălui său, a chemat pe fiul şi i-a pus înaintea lui cele zece litre de aur şi chipul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Apoi a zis: „Iubite fiule, iată, din toată averea noastră au rămas numai zece litre de aur, iar pe cealaltă toată am pus-o în mîinile lui Hristos. Deci acum, spune-mi ce voieşti ca să-ţi las? Aurul acesta sau pe Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, ca hrănitoare a ta?” Copilul, trecând cu vederea aurul, a luat icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, iar aurul a poruncit să-l dea săracilor. Astfel a dat săracilor cea mai de pe urmă avere a sa şi, murind tatăl său, a rămas copilul sărac cu desăvârşire. Însă mergea în toate zilele şi nopţile la cântare şi la rugăciune în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Acestea auzind Cuviosul Ioan, s-a minunat de fapta cea bună şi de înţelepciunea acestui copil şi l-a iubit din tot sufletul. Şi de atunci, ca un adevărat părinte al celor săraci, avea mare purtare de grijă pentru acest copil, gândindu-se ce milă să-i arate. Apoi a chemat pe iconomul său în taină şi a zis către dânsul: „Voiesc să-ţi spun un lucru, dar vezi să nu spui nimănui”. Iar iconomul a făgăduit că va păzi taina ce-i va spune. Şi a zis patriarhul: „Mergi şi ia o hârtie, apoi scrie pe ea o diată ca din partea unui oarecare om cu numele Teopempt şi spune că eu aş fi rudenie de aproape cu acel copil sărac. După aceea, mergi şi spune tânărului aceluia astfel: Oare nu ştii, frate, că eşti rudă cu patriarhul? Drept aceea nu ţi se cade să pătimeşti aşa în sărăcie. Apoi arată-i şi scrisoarea, să-i spui: Dacă tu, fiule, te ruşinezi a te arăta patriarhului, cum că-i eşti rudă, eu îi voi vorbi despre tine”.
Mergând iconomul, a făcut după porunca patriarhului. A scris pe o hârtie veche scrisoarea şi, chemând pe copil, i-a arătat-o ca şi cum ar fi fost acea scrisoare a tatălui său, în care se dovedea că este rudenie cu patriarhul. Iar copilul, citind scrisoarea, s-a bucurat, dar se ruşina pentru că era foarte sărac şi îmbrăcat în haine proaste. Deci a rugat pe iconom să vorbească patriarhului despre dânsul. Mergând iconomul la Sfântul, l-a vestit; şi a zis Sfântul: „Spune copilului că aşa zice patriarhul: Mi-aduc aminte cum că moşul meu avea un fiu, dar la faţă nu-l cunosc, şi bine vei face de-l vei aduce pe el la mine şi să aduci şi scrisoarea împreună cu tine”. Mergând iconomul, a adus pe copil, care a arătat Cuviosului scrisoarea. Iar el a îmbrăţişat pe tânăr cu dragoste şi a zis: „Bine ai venit, fiul moşului meu”. Şi i-a dat lui avere multă, apoi i-a cumpărat casă şi i-a dat toate cele de trebuinţă. După aceea l-a însoţit cu o fecioară de bun neam, sârguindu-se a-l face bogat, cinstit şi slăvit, pentru ca să se împlinească cele zise în psalmi: N-am văzut pe cel drept părăsit, nici neamul lui cerând pâine.
Sfântul Ioan era şi către cei bolnavi foarte milostiv, căci adeseori le slujea el singur şi şedea lângă cei ce răposau, ajutându-le cu rugăciunile sale la ieşirea sufletului. Adeseori singur săvârşea dumnezeiasca Liturghie pentru cei răposaţi, zicând că dumnezeiasca Liturghie care se săvârşeşte pentru cei răposaţi, foarte mult ajută sufletelor. Apoi spunea un fapt ce s-a întâmplat mai înainte în Cipru, în acest chip:
„A fost un om din Cipru robit în Persia şi ţinut în grele legături; pentru care s-a vestit părinţilor lui care vieţuiau în Cipru cum că a murit. Ei, plângând după dânsul ca după un mort, au început a face pomenire de trei ori pe an, aducând daruri la biserică pentru sufletul lui la săvârşirea dumnezeieştii slujbe. Trecând patru ani, fiul lor a scăpat din legături şi din robie şi a venit acasă. Văzându-l părinţii, s-au spăimântat ca şi cum ar fi înviat din morţi. Ei se bucurau de scăparea lui şi îi spuneau că de trei ori pe an au făcut pomenire pentru el.
Apoi i-a întrebat fiul lor în ce zi îi făceau pomenire? Iar ei au răspuns că în ziua dumnezeieştii Arătări (adică Botezul Domnului), la Paşti şi la Cincizecime (Rusalii). Iar el, auzind aceasta, şi-a adus aminte şi spunea că „în acele zile venea la mine în temniţă un bărbat cinstit cu o făclie; atunci cădeau legăturile de la picioarele mele şi eram slobod; iar în celelalte zile iarăşi eram ţinut în legături”.
Fericitul Ioan avea multă grijă, să nu osîndească pe nimeni pentru nici un fel de greşeli, şi mai ales pe călugări, de vreme ce a greşit odată în aceasta şi de atunci niciodată nu osîndea pe călugări. Căci i s-a întâmplat lucrul acesta.
Un călugăr tânăr a umblat prin Alexandria cîteva zile împreună cu o fecioară tânără şi foarte frumoasă. Unii, văzând aceasta, s-au scandalizat, crezând că pentru păcat umblă cu dânsa. Deci, au spus aceasta Sfântului Ioan Patriarhul, care îndată a poruncit să-i prindă pe amândoi şi, bătându-i, să-i închidă deosebit în temniţă. Dar în noaptea următoare, călugărul acela s-a arătat patriarhului în vis, arătându-i spatele său foarte rănit din bătaia cea fără de milă şi a zis către dânsul: „Oare plăcută îţi este ţie fapta aceasta, stăpâne? Oare aşa ai învăţat de la Apostoli a paşte turma lui Hristos? Să mă crezi căci, ca un om, te-ai înşelat”. Acestea zicându-le, s-a dus de la dânsul.
Patriarhul, deşteptându-se din somn, se gândea la ceea ce văzuse şi cunoscându-şi greşeala sa, şedea pe pat necăjit şi mîhnit. Apoi, făcându-se ziuă, a poruncit să aducă pe monahul acela, vrând să vadă dacă este asemenea celui ce i s-a arătat în vedenie. Deci, a venit monahul cu mare nevoie, căci nu putea să se mişte de mulţimea rănilor. Iar când l-a văzut patriarhul a rămas încremenit, neputând a răspunde vreun cuvânt; ci după vreun ceas, venindu-şi în sine, a rugat pe monah să-şi dezbrace haina sa şi să-i arate spatele ca să vadă dacă este aşa rănit precum îl văzuse în vis; şi abia plecându-se monahul rugăminţii, a început a se dezbrăca de haina sa. Pe când se dezbrăca, i s-au descoperit fără voie, părţile trupului cele ascunse şi l-au văzut toţi că este famen, dar de vreme ce era tânăr, nu putea nimeni să-l cunoască pe el.
Văzând patriarhul trupul lui zdrobit de răni, i-a părut foarte rău de aceasta şi, trimiţînd la cei ce pârâseră pe monah, i-a depărtat pe ei de la biserică trei ani. Apoi de la monah îşi cerea iertare, zicând: „Iartă-mă, frate, de vreme ce din neştiinţă am făcut aceasta şi am greşit lui Dumnezeu şi ţie. Însă nu ţi se cădea nici ţie să
umbli împreună cu fecioara prin cetate fără sfială, ca să nu se smintească mirenii, căci porţi chipul monahicesc”.
Atunci monahul a început a grăi cu multă smerenie: „Să mă crezi, stăpâne, că nu mint, ci adevărul îţi spun. Mai înainte de această întâmplare, fiind eu în Gaza şi mergând să mă închin mormântului Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, m-a întâmpinat această femeie într-o seară şi, căzând la picioarele mele, m-a rugat cu lacrimi ca să n-o opresc a merge împreună cu mine; iar eu, lepădându-mă de ea, am fugit. Însă ea, mergând în urma mea, zicea: „Te jur pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit să mântuiască pe cei păcătoşi şi are să judece viii şi morţii, nu mă lăsa pe mine!”
Auzind eu acestea, am zis către dânsa: „Pentru ce mă juri aşa, fecioară?” Iar ea a răspuns: „Eu sunt evreică şi doresc să las credinţa părintească cea greşită şi să fiu creştină. Deci te rog, părinte, nu mă lăsa pe mine, ci mântuieşte-mi sufletul, care voieşte să creadă în Hristos”. Acestea auzindu-le, m-am temut de judecata lui Dumnezeu şi, luînd-o pe dânsa împreună cu mine, am învăţat-o sfânta credinţă. Apoi, venind la mormântul Sfinţilor Mucenici, am botezat-o pe ea în biserică; şi umblu cu dânsa întru nevinovăţia inimii, până când o voi duce într-o mănăstire de fecioare.
Patriarhul, auzind acestea, a oftat şi a zis: „Cîţi robi ascunşi are Dumnezeu şi pe care noi păcătoşii nu îi ştim”. Apoi a spus înaintea tuturor vedenia ce a avut pentru dânsul, noaptea, în vis. Şi luînd o sută de galbeni, i-a dat monahului aceluia. Iar el n-a vrut să ia nici unul, zicând: „Monahul care crede că Dumnezeu are purtare de grijă pentru dânsul, aceluia nu-i trebuie aur; iar cel ce iubeşte aurul, acela nu crede că este Dumnezeu”. Acestea zicând, s-a închinat patriarhului şi s-a dus.
De atunci, fericitul Ioan a început mai mult a cinsti pe călugări, şi pe cei buni şi pe cei ce i se păreau a fi răi. Apoi a zidit o mănăstire a monahilor celor străini şi mai cu dinadinsul se îngrijea ca să nu osîndească pe cineva. El, ca un păstor bun, îşi îngrijea oile sale ca să nu îndrăznească a osîndi pe nimeni, deşi cu adevărat ar fi greşit; ci fiecare să-şi vadă de păcatele sale, iar nu pe cele străine.
Iar când s-a întâmplat în Alexandria de a fugit un tânăr cu o călugăriţă la Constantinopol şi toţi îl ocărau zicând că a pierdut două suflete, şi pe al său şi pe al monahiei aceleia, şi că a făcut sminteală tuturor, pentru că este scris: Vai aceluia prin care vine sminteala! Atunci Sfântul Ioan zicea către dânşii: „O, fiilor, încetaţi de a osîndi, pentru că şi voi sînteţi vinovaţi de două păcate. Păcatul cel dintâi este că aţi călcat porunca lui Dumnezeu, osîndind pe cel ce a greşit, căci scris este: Mai înainte de vreme nu judecaţi. Iar al doilea, că clevetiţi asupra fratelui, neştiind dacă el greşeşte până astăzi sau că acum s-a pocăit”. Apoi le spunea lor faptul acesta, zicând:
În cetatea Tirului, umblând un călugăr pe o uliţă, l-a văzut o desfrânată, care era în cetatea aceea cunoscută de toţi, cu numele Porfiria, şi a început a striga în urma monahului: „Miluieşte-mă, părinte, precum şi Hristos a miluit pe păcătoasa!” Iar el, nesocotind ruşinea oamenilor, a zis către dânsa: „Urmează-mi!” Şi, luînd-o pe ea de mână, a scos-o afară din cetate, în văzul tuturor; apoi îndată a străbătut vestea prin toată cetatea că un monah a luat pe Porfiria desfrânata de soţie. El însă a dus-o pe dânsa la o mănăstire de femei. Pe când mergea, Porfiria a găsit un copil lepădat în cale, pe care l-a luat ca să-l crească, ca pe un fiu. Iar după cîtăva vreme s-a întâmplat de au mers nişte oameni din Tir în acea parte de loc unde era bătrânul acela şi Porfiria. Aceia, văzând-o pe dânsa că are copil, au zis către dânsa în batjocură: „Frumos copil ai născut, Porfirio!” Apoi, întorcându-se, au vestit pretutindeni: „Porfiria a născut un prunc cu acel călugăr, şi noi l-am văzut cu ochii, că semăna cu călugărul”.
Iar când bătrânul a văzut sfârşitul său mai înainte şi ducerea sa către Domnul, a zis către Pelaghia – pentru că aşa a numit-o când a îmbrăcat-o în chipul călugăresc: „Să mergem în Tir, pentru că am o trebuinţă acolo şi voiesc să mergi şi tu împreună cu mine”. Iar ea, ascultându-l, a mers cu dânsul şi au venit în cetate, ducând împreună cu ea şi copilul care era acum de şapte ani.
Când au intrat în cetate, bătrânul s-a îmbolnăvit şi au venit mulţi cetăţeni ca să-l cerceteze pe el. Şi bătrânul a zis către dânşii: „Aduceţi-mi o cădelniţă cu foc”. Şi i-au adus. Iar el a turnat cărbunii cei aprinşi din
119
cădelniţă în sînul său şi i-a ţinut până s-au stins de tot şi s-au răcit; însă cărbunii n-au ars, nici trupul, nici hainele lui. Apoi bătrânul a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce a ferit odinioară rugul cel nears de foc; El îmi este martor că precum aceşti cărbuni aprinşi n-au ars trupul meu, nici focul nu s-a atins de hainele mele, aşa şi eu n-am cunoscut păcat trupesc de când m-am născut”. Zicând acestea şi-a dat sufletul său Domnului. Toţi văzând aceasta s-au mirat şi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce are pe robii Săi ascunşi.
Această povestire spunând Sfântul oamenilor, îi învăţa pe dânşii, zicând: „De aceea, fraţii mei şi fiii mei, nu fiţi grabnici spre a osîndi; pentru că de multe ori vedem păcatul celui ce greşeşte, iar pocăinţa lui, care o face în taină, nu o ştim”.
Astfel învăţînd păstorul cel bun oile sale cele cuvântătoare şi îndreptând bine Biserica lui Hristos, s-au sculat perşii asupra ţării aceleia. Iar el a plecat cu corabia la Constantinopol, căci a ascultat pe Cel ce a zis: Când vă vor izgoni pe voi dintr-o cetate, fugiţi în alta. Iar după ce a pornit din Alexandria, s-a îmbolnăvit pe cale şi i s-a arătat un bărbat ţinând în mîini un sceptru de aur şi zicând către dânsul: „Împăratul împăraţilor te cheamă la Sine”. Din aceasta Sfântul a cunoscut că i s-a apropiat sfârşitul.
Apoi sosind în Cipru, care era patria lui, n-a putut să meargă mai departe, ci intrând în cetatea sa, Amatunda, a adormit în pace. Iar mai înainte de a muri a zis: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit pe mine a-Ţi sluji Ţie şi, că din bunătăţile lumii acesteia, nimic nu mi-am oprit decît a treia parte dintr-un argint, dar şi aceea poruncesc să fie dată săracilor. Iar când am fost ales episcop al Alexandriei, am aflat la episcopia mea aproape opt mii de litre de aur şi, din dragostea iubitorilor de Dumnezeu, am adunat mai mult de zece mii de litre de aur, pe care toate le-am dat lui Hristos, Căruia şi sufletul meu I-l dau acum”.
Atunci patriarhul a fost îngropat în cetatea patriei sale, în casa lui Tihon, făcătorul de minuni, între trupurile a doi episcopi care erau îngropaţi acolo. Iar când au voit să aşeze şi pe Sfântul Ioan împreună cu dânşii, atunci acele sfinte trupuri mişcându-se, ca şi cum ar fi fost vii, s-au despărţit unul de altul şi au făcut loc trupului Sfântului Ioan în mijlocul lor. Această minune au văzut-o toţi cei ce se întâmplaseră să fie acolo şi, minunându-se, au preamărit pe Dumnezeu.
Nu se cuvine a tăinui minunea ce s-a făcut după îngroparea lui. O femeie, căzând într-un păcat greu şi neputând a-l mărturisi de ruşine părintelui său duhovnicesc, a venit cu credinţă la Sfântul Ioan, care era încă viu, însă bolnav şi aproape de moarte. Şi, căzând la picioarele lui, cu multe lacrimi striga, zicând: „O, prea fericite, eu nevrednica am făcut un păcat mare care nu poate intra în urechile omeneşti; dar ştiu că dacă vei voi, poţi a mi-l ierta, pentru că Domnul a zis vouă: Ceea ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer şi cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor.
Atunci fericitul a zis femeii: „Dacă ai venit cu credinţă, apoi mărturiseşte-mi mie păcatul”. Femeia răspunse: „Nu pot, stăpâne, a-l mărturisi, pentru că mă stăpâneşte o mare ruşine!”. Iar Sfântul a zis: „Dacă te ruşinezi a-l mărturisi cu buzele, mergi dar de-l scrie pe o hârtie şi să o aduci la mine”. Însă ea a zis: „Nici aceasta nu o pot face”. Sfântul a zis: „Scrie-l şi pecetluieşte-l şi dă-mi-l mie”. Femeia, scriind păcatul ei, l-a dat sfântului, apoi l-a jurat să nu-l despecetluiască, nici ca să citească acea scrisoare. Sfântul Ioan, luînd scrisoarea, a cincea zi a răposat. Iar pentru scrisoarea aceea n-a spus nimănui nimic şi femeia pe atunci nu era în cetate.
Deci, aflând că a murit patriarhul şi l-au îngropat, suspina, pentru că socotea cum că după moartea Sfântului, luînd alţii scrisoarea, au aflat păcatul ei. Deci, venind la mormântul Sfântului, ca şi către un om viu striga, zicând: „Omule al lui Dumnezeu, ţie însuţi n-am îndrăznit a-mi mărturisi păcatul şi acum iată că este vădit tuturor. O, mai bine era dacă nu ţi-aş fi dat hârtia aceea cu păcatele mele. Vai mie, ticăloasa, că, vrând a fugi de ruşine, la mai mare ruşine am ajuns, căci sunt tuturor batjocură şi în loc de tămăduire, am luat rană cumplită. Dar nu mă voi depărta de la mormântul tău, plăcutule al lui Dumnezeu, până ce numi vei spune unde ai pus scrisoarea mea, pentru că ştiu că n-ai murit, ci şi acum eşti viu”.
Aşa strigând, a rămas la mormântul Sfântului trei zile, iar în a treia noapte a ieşit aievea Sfântul Ioan din mormântul său împreună cu cei doi episcopi care zăceau împreună cu dânsul, şi a zis către cea care plângea: „O, femeie, pentru ce nu ne dai nouă odihnă; ci şi hainele noastre le uzi cu lacrimi”. Astfel zicând, i-a dat hârtia pecetluită şi i-a spus: „Primeşte scrisoarea ta şi dezleag-o”. Apoi iarăşi s-au întors la locurile lor. Iar femeia, ţinând hârtia, a văzut pecetea ei întreagă şi, dezlegând-o, a aflat scrisoarea ei ştearsă, iar în locul acela era scris astfel: „Pentru Ioan, robul Meu, s-a şters păcatul tău”.
Atunci s-a bucurat acea femeie foarte mult, primind prin minune iertarea păcatelor. Apoi s-a întors la casa ei, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu şi mărind pe plăcutul Său, Sfântul Ioan cel Milostiv. Cu ale căruia rugăciuni să arate Domnul mila Sa şi spre noi şi să şteargă toate păcatele noastre şi să ne scrie şi pe noi în cărtea vieţii, în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie