Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Averchie, Episcopul Ierapolei, cel întocmai cu apostolii (22 octombrie)

Acest sfânt Averchie a fost episcop în Ierapoli pe vremea împărăţiei lui Marc Aureliu, fiul lui Antonin, unde erau puţini creştini, iar închinătorii la idoli erau o mulţime nenumărată. Odată s-a făcut în cetatea aceea un mare praznic păgânesc şi toţi necredincioşii, adunându-se cu jertfe, dănţuiau în capiştea idolească, închinându-se neînsufleţiţilor zei. Văzând acest lucru, Sfântul Averchie a plâns şi a suspinat, căci oamenii cei orbiţi, lăsând pe Dumnezeu, se închinau idolilor şi nebăgând în seamă pe Ziditorul, cinsteau lucrul făcut de mâini omeneşti. Apoi, închinându-se în cămara sa, se ruga zicând: „Dumnezeul veacurilor şi Doamne al milei, Cel ce ai zidit lumea şi o stăpâneşti, Cel ce ai trimis pe Unul născut, Fiul Tău, pe pământ, ca să se întrupeze pentru om, Tu caută acum din cer spre toată partea cea de sub cer şi nu trece cu vederea nici această cetate în care m-ai pus pe mine păstor oilor Tale celor cuvântătoare, ci vezi pe oamenii cei întunecaţi din ea, care cinstea ce Ţi se cuvine Ţie o dau necuraţilor idoli şi lucrului făcut de mâinile lor. Izbăveşte pe aceşti rătăciţi de pierzarea lor, din întuneric adu-i pe ei la lumina Ta şi să-i numeri cu turma Ta cea aleasă”. Astfel rugându-se sfântul a adormit, că era noapte, şi a văzut în vedenie un tânăr mai frumos cu podoaba decât fiii omeneşti, dându-i lui în mâini un toiag şi zicându-i: „Averchie, în numele Meu acum să mergi şi cu acest toiag să sfărâmi pe începătorii rătăcirii”. Sculându-se din somn, Averchie a cunoscut că însuşi Dumnezeu S-a arătat în vedenie, pentru că a simţit în inima sa o negrăită bucurie. Deci, umplându-se de râvnă, s-a sculat şi, apucând un lemn mare ce i-a venit la îndemână – fiind încă întuneric, că era ca al nouălea ceas din noapte – a alergat la capiştea lui Apollo, în care cu o zi înainte fusese praznic mare şi se aduseseră multe jertfe, pentru că acea capişte avea în ea mulţime de idoli mari, frumoşi şi de mare preţ. Ajungând la capişte, a aflat uşile încuiate şi, lovind în uşi, îndată s-au deschis. A intrat în capişte şi întâi a început a lovi pe idolul cel mare al lui Apollo, apoi pe ceilalţi şi pe toţi i-a zdrobit şi i-a sfărâmat în bucăţi mici. Aceştia, fiind muţi şi surzi, fără suflet şi neputincioşi, nu au putut să se apere de Sfântul Averchie, nici să strige când îi sfărâma şi nu se auzea decât zgomotul ce se făcea din căderea la pământ a idolilor şi din sfărâmarea lor.
Atunci, deşteptându-se preoţii idoleşti care locuiau aproape de capişte şi auzind zgomot mare acolo, nu pricepeau ce este şi alergând degrabă, au aflat pe zeii lor aruncaţi la pământ şi sfărâmaţi. Când au văzut pe Sfântul Averchie călcând cu picioarele rămăşiţele bucăţilor idoleşti şi sfărâmându-le cu lemnul ce-l avea în mâini, s-au înfricoşat. Iar Sfântul Averchie, întorcându-se spre dânşii, le-a zis cu mânie: „Mergeţi la mai marii cetăţii şi la tot poporul şi să spuneţi că zeii voştri, îmbătându-se la praznicul ce li s-a făcut ieri, în noaptea asta s-au bătut şi, căzând la pământ, s-au sfărâmat”. Aceasta zicându-le sfântul, s-a dus la casa sa, ca bărbatul cel tare care a biruit pe vrăşmaşii cei ce cu adevărat erau începătorii pierzării multor suflete omeneşti. Preoţii idoleşti îndată au alergat la mai marii cetăţii şi le-au spus toate cele ce făcuse Averchie. Făcându-se ziuă, a străbătut vestea într-un ceas în toată cetatea despre fapta lui Averchie şi s-au strâns la capişte şi tot poporul cu căpeteniile sale şi, văzând pe zeii lor zdrobiţi şi sfărâmaţi în mici bucăţi şi aruncaţi la pământ, s-au mirat. Apoi, umplându-se de mânie mare, strigau în multe feluri, zicând: „Averchie să fie ucis”. Alţii răcneau: „Să-l trimitem la împărat, ca să ia acolo chinurile cele vrednice după faptele sale”. Iar cei mai mulţi strigau: „Să mergem să-i aprindem casa ca să ardă cu toţi casnicii săi”. Însă cei mari ziceau către popor: „Să nu îndrăzniţi să aprindeţi casa lui Averchie, pentru că de veţi aprinde casa lui, ne temem să nu se aprindă toată cetatea, ci pe Averchie singur prinzându-l, să-l judecăm după lege, sau să-l trimitem pe el la cea mai aspră judecată”. Astfel tulburându-se poporul şi vrând să vină asupra casei lui Averchie, unii din vecinii săi, auzind aceasta, au alergat la casa lui şi l-au aflat învăţând pe credincioşii care se adunaseră la dânsul şi i-au spus despre toate cele auzite de la popor, că adică vor să vină asupra lui şi să-l prindă ca pe un făcător de rele. Auzind aceasta credincioşii, s-au temut şi cu rugăminte sfătuiau pe sfântul lor păstor ca să iasă din casă şi să se ducă undeva, până ce se va potoli poporul. Dar sfântul nu se temea şi a zis: „Domnul a poruncit apostolilor Săi ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvântul mântuirii tuturor neamurilor, netemându-se de nimic; oare eu mă tem de cei ce se scoală asupra mea şi caută sufletul meu, pentru râvna ce o am pentru Dumnezeul meu? Chiar de m-aş ascunde, fugind din mâinile oamenilor, oare cum voi scăpa din mâinile lui Dumnezeu? Ce loc mă va ascunde pe mine de Dânsul? Cu adevărat, fraţilor, nu se cade nouă a ne teme şi a ne ascunde, având pe Domnul ajutor şi păzitor al vieţii noastre, pentru Care este bine a pătimi, dar este mai plăcut a muri şi mai folositor decât toată viaţa aceasta chinuită”. Acestea zicându-le, a ieşit din casa sa şi a mers în mijlocul cetăţii împreună cu credincioşii. Ajungând la locul unde avea obiceiul a se aduna poporul, îi învăţa pe cei care erau acolo ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, să înţeleagă înşelăciunea diavolească şi deşărtăciunea zeilor şi să se lepede de ea şi apoi să slujească cu credinţă Celui ce locuieşte întru cei de sus, Ziditorul tuturor. Iar cineva dintre necredincioşi, alergând la mai marele cetăţii şi la tot poporul cel adunat la capiştea lui Apollo – şi care cârteau pentru sfărâmarea idolilor – le-a spus că Averchie învaţă poporul credinţa creştinească în mijlocul cetăţii. Auzind acestea păgânii, s-au înfuriat şi mai mult, căci nu numai pe idolii lor i-a sfărâmat, ci şi credinţa sa cea creştinească a îndrăznit a o propovădui pe faţă. Deci, au alergat la dânsul cu aprindere, scrîşnind din dinţi asupra lui şi vrând să-l ucidă chiar în acelaşi loc. Erau acolo trei tineri de multă vreme îndrăciţi şi pe când se apropia poporul de Sfântul Averchie, deodată acei tineri îndrăciţi, tulburaţi fiind de diavoli, au început a grăi cu glas înfricoşat, încât pe toţi i-au înspăimântat şi şi-au rupt hainele de pe ei, apoi au început a-şi rupe carnea cu dinţii şi a-şi muşca mâinile. După aceea, căzând la pământ, s-au tăvălit, spumegând şi adeseori slobozeau glas înspăimântat, strigând: „Averchie, jurămu-ne pe tine cu unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduieşti, să nu ne munceşti pe noi înainte de vreme”.
De o spaimă înfricoşată ca aceasta împiedicându-se oamenii, au stat şi s-au întristat, privind la chinurile cumplite ale acelor tineri şi, auzind înfricoşata lor strigare şi ţipătul, a căzut peste toţi spaima; apoi, liniştindu-se, priveau ce are să facă Averchie cu tinerii aceia, fiincă îl rugau pe ei diavolii ca să nu îi chinuiască. Sfântul, făcând rugăciune, a zis: „Părintele iubitului Tău Fiu, Iisus, Cel ce ne ierţi nouă păcatele, deşi cu miile ţi-am greşit şi ne împlineşti toate cererile cele de folos, la Tine acum mă rog, goneşte diavoleasca năvălire de la tinerii aceştia, ca şi ei de acum să mergă pe calea poruncilor Tale, urmând cele sfinte ale Tale, şi cu această minune, pe care o săvârşeşti întru dânşii, mulţi să te cunoască pe Tine, Unul preaputernicul Dumnezeu şi să se lipească de Tine şi să ştie că nu este altul afară de Tine”. Astfel rugându-se Sfântul Averchie către Dumnezeu, s-a întors spre tinerii cei chinuiţi de diavoli şi, lovindu-i pe ei încetişor peste cap cu toiagul pe care îl avea în mâini, le-a zis: „În numele Hristosului meu vă poruncesc vouă, diavolilor, să ieşiţi din tineri, nevătămându-i pe ei întru nimic”. Iar diavolii, strigând cu mare glas, au ieşit şi tinerii zăceau la pământ ca morţi. Apoi Sfântul Averchie, apucând pe fiecare de mână, i-a ridicat de la pământ şi s-au sculat sănătoşi şi întru pricepere şi, căzând înaintea sfântului, i-au sărutat cinstitele lui picioare. Toate acestea văzându-le poporul, şi-a schimbat mânia şi a strigat: „Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe Care Averchie Îl propovăduieşte”. Iar către Sfântul Averchie au zis: „Omule al lui Dumnezeu, spune-ne nouă, oare ne va primi pe noi Dumnezeul tău, dacă ne vom apropia de Dânsul? Oare ne va ierta păcatele noastre cele fără de număr, de ne vom întoarce către El? Deci, învaţă-ne pe noi cum să credem în El”. Iar Sfântul Averchie a început a-i învăţa pe ei cunoştinţa de Dumnezeu şi şi-a întins cuvântarea până la al nouălea ceas din zi. Apoi a poruncit să fie aduşi la el toţi neputincioşii şi i-a tămăduit pe ei cu numele lui Iisus Hristos, punându-şi mâinile pe dânşii. Popoarele, ascultând învăţătura lui şi văzându-i minunile, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi au cerut Botezul de la Sfântul Averchie. Iar el – de vreme ce acum era seară – a amânat botezul lor pentru a doua zi, poruncind tuturor să fie de faţă la Sfântul Botez. Apoi, a doua zi, adunându-se iarăşi la dânsul poporul, i-a dus pe ei în biserică şi i-a învăţat din învăţătura creştină. După aceea, făcând obişnuitele rugăciuni, a botezat în ziua aceea cinci sute de bărbaţi. În puţine zile nu numai cetatea aceea, ci şi cetăţile şi satele dimprejur le-a adus la credinţă şi le-a împreunat prin Botez cu Dumnezeu. Străbătând vestea despre dânsul pretutindeni, mulţi bolnavi din diferite şi depărtate locuri alergau la dânsul şi luau îndoită tămăduire, trupească şi sufletească. Între cei care s-au tămăduit prin rugăciunile sfântului a fost o femeie slăvită, cu numele Friella, mama lui Evxenian Poplion, antipatul Răsăritului. Friella, fiind oarbă şi auzind că Sfântul Averchie tămăduieşte multe şi felurite boli, a poruncit să fie dusă la el. Aflându-l învăţând poporul, a căzut la picioarele lui, rugându-l ca să-i deschidă ochii ei. Iar sfântul, având mai întâi grijă de luminarea ochilor ei cei sufleteşti, a întrebat-o de va crede în Iisus Hristos, Cel ce a deschis ochii celui orb din naştere. După ce femeia a făgăduit că va crede, şi neîncetat uda cu lacrimi picioarele lui, Sfântul Averchie, rugându-se lui Dumnezeu, s-a atins de ochii ei şi a zis: „Iisuse Hristoase, lumina cea adevărată, vino şi deschide ochii roabei Tale”. Şi îndată Friela a văzut şi s-a botezat de dânsul. Iar după botez a dat jumătate din averea sa în mâinile sfântului ca s-o împartă la săraci, şi luînd multă învăţătură de la dânsul, s-a întors la locul său. Fiul ei Evxenian Plopion, văzând că maica sa şi-a căpătat lumina ochilor şi aflând că numai Sfântul Averchie, cu rugăciunile sale, i-a redat vederea, a vrut să-l vadă şi să-i dea mulţumire pentru tămăduirea maicii sale; iar sfântul, învăţând şi pe Evxenian credinţa, l-a câştigat şi pe el pentru Hristos. După aceasta, alte trei cinstite femei, având ochii orbi, s-au apropiat de sfântul şi, închinându-se lui, i-au zis: „Şi noi credem în Iisus Hristos, pe care tu Îl propovăduieşti. Deci, ne rugăm ţie, deschide şi ochii noştri cei orbi, precum ai deschis pe ai Friellei”. Iar sfântul a zis către dânsele: „De credeţi în adevăratul Dumnezeu, precum ziceţi, veţi vedea lumina Lui”. Zicând acestea, şi-a ridicat ochii săi în sus şi a început a se ruga, iar când se ruga sfântul, a venit din cer raza luminii celei negrăite, care covârşea strălucirea soarelui şi a strălucit locul acela împrejur, unde se ruga Sfântul Averchie şi toţi cei ce erau colo au căzut la pământ, neputând să vadă acea lumină, numai singure cele trei femei stăteau în preajmă. Cum s-a atins acea lumină de ochii acelor femei oarbe, îndată au şi văzut şi s-a dus strălucirea luminii cereşti. Apoi sfântul le-a întrebat pe femei: „Ce aţi văzut când s-au deschis ochii voştri?” Cea dintâi a răspuns: „L-am văzut pe Dumnezeul Cel veşnic, atingându-se de ochii mei”. A doua a zis: „Eu am văzut un tânăr frumos, atingându-se de ochii mei”. Iar a treia a zis: „Eu am văzut un prunc mic şi prealuminos, atingându-se de ochii mei”. Auzind acestea sfântul şi toţi cei ce erau cu dânsul au lăudat pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel ce face minuni preamărite.
După aceasta Sfântul Averchie, auzind că şi în cetăţile şi satele din preajmă mulţi bolesc de felurite neputinţe, s-a dus cu ucenicii săi şi, urmând Domnului său, umbla prin cetăţi şi prin sate, învăţând cele pentru împărăţia lui Dumnezeu şi tămăduind pe cei neputincioşi. Mergând la un loc care se numeşte Selişte, şi-a plecat genunchii lângă un rîu şi s-a rugat, zicând: „Doamne, Îndurate, ascultă-mă pe mine, robul Tău şi dă darul locului acestuia, ca să curgă izvor de ape calde şi toţi cei ce vor spăla într-însul să primească tămăduire de toate bolile şi rănile”. Când a sfârşit rugăciunea, s-a auzit deodată un tunet, cerul fiind senin şi toţi cei ce erau de faţă s-au înspăimântat; iar după tunet a curs un izvor de apă caldă în locul unde erau genunchii Sfântului Averchie plecaţi la rugăciune. Apoi sfântul a poruncit celor ce erau cu dânsul să sape gropi adânci, ca în ele să se adune apele calde. Tuturor bolnavilor le-a poruncit să se spele în apele acelea şi toţi cei ce se spălau câştigau sănătate, cu ajutorul rugăciunilor cuviosului. Odată, vrând să-l ispitească pe el diavolul, s-a prefăcut în chip de femeie şi s-a apropiat de el, cerându-i binecuvântare. Căutând sfântul la faţa necuratului şi vrând să se întoarcă, s-a împiedicat cu piciorul cel drept de o piatră care l-a vătămat şi i s-a făcut o rană la gleznă. Din cauza durerii stătea trist, ţinându-se cu mâna de acel loc unde era lovitura. Diavolul, rîzând, s-a schimbat iar în chipul său şi a zis către sfântul: „Să nu mă socoteşti că sunt din diavolii cei proşti şi nici pe care tu în multe feluri i-ai izgonit. Dimpotrivă, eu sunt mai-marele lor şi această rană de la mine ţi-a venit, căci tămăduind pe alţii de dureri să fii şi tu bolnav”. Zicând acestea diavolul, a intrat în unul din tinerii care stăteau înaintea sfântului şi a început să-l chinuie. Sfântul Averchie, rugându-se lui Dumnezeu, a certat pe diavol şi l-a izgonit din tânăr. Apoi, diavolul ieşind, a strigat: „Multe rele îmi faci mie, Averchie şi nu mă laşi să vieţuiesc aici cu pace, dar mă voi sârgui să-ţi răsplătesc şi la bătrâneţele tale te voi sili să alergi la cetatea Romei”. Sfântul, întorcându-se acasă, şapte zile n-a mâncat şi nici n-a băut, ci petrecea în post şi rugăciuni toată noaptea, rugându-se lui Dumnezeu să nu dea vrăjmaşului o putere ca aceea asupra lui, ca să meargă acolo unde ar voi să-l ducă. În a şaptea noapte i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicându-i: „Averchie, cu a Mea purtare de grijă vei merge la Roma, ca să fie şi mai bine cunoscut numele Meu acolo; deci nu te teme, căci darul Meu va fi cu tine”. Iar sfântul, întărindu-se prin acea vedenie, a spus fraţilor cele ce a auzit de la Domnul, Care I s-a arătat lui. Apoi, nu după multă vreme, diavolul care se lăuda că va osteni în Roma pe Sfântul Averchie, a început cu viclenie să-şi arate fapta. În acea vreme împărat al Romei era Marc Aureliu şi el a făcut părtaş al împărăţiei sale pe Luchie Vera, pe care l-a logodit cu fiica sa Luchilia. Însă mai înainte de a se face nunta, a intrat diavolul în acea fecioară şi o chinuia, fiind amândoi împăraţii, şi tatăl şi logodnicul, într-o mare mâhnire pentru dânsa. Adunând din toate părţile doctori înţelepţi, vrăjitori şi preoţi idoleşti, se îngrijeau de tămăduirea ei, dar nimic nu sporeau, ci din zi în zi îi era mai rău Luchiliei. Apoi a început diavolul dintr-însa a striga, zicând: „Nimeni nu mă poate izgoni de aici, în afară de Cuviosul Averchie, episcopul Ierapoliei”. Auzind aceasta împăratul Aureliu, tatăl acelei fecioare, a trimis îndată la antipatul său Evxenian Poplion, care era la răsărit, scrisoarea următoare: „Ştire s-a făcut stăpânirii noastre pentru un oarecare Averchie, episcopul Ierapoliei, care este într-a ta stăpânire şi în credinţa creştinească este îmbunătăţit bărbat, încât izgoneşte diavolii şi alte boli poate să tămăduiască; deci, noi, având trebuinţă de el, trimitem doi senatori de-ai noştri, Valerie şi Vasian, ca să-l aducă la noi cu toată cinstea. De aceea, poruncim cinstei tale să-l sfătuieşti pe el să vină degrabă la noi, căci vei avea din partea noastră nu puţină laudă”. Asemenea scrisoare primind antipatul de la împărat, a mers la Cuviosul Averchie şi l-a rugat să meargă în Roma împreună cu solii împărăteşti. Iar Sfântul Averchie, aducându-şi aminte că diavolul se lăuda că are să-l ostenească în calea cea lungă până la Roma, a zis întru sine: „Deşi te-ai sârguit, vrăjmaşule, a împlini ceea ce te-ai lăudat ca să faci, însă nu te vei bucura, pentru că am nădejde la Dumnezeu că nu-mi vei supăra bătrâneţele, ci şi acolo voi sfărâma grumazul tău cu puterea Hristosului meu, Care mi-a făgăduit în vedenie Darul Său”. Pregătindu-şi toate cele de trebuinţă pentru călătorie, s-a sculat şi a plecat, chemând în ajutor pe Atotputernicul Dumnezeu. Pregătirea lui s-a făcut în acest chip: a luat puţină pâine, iar într-un burduf de piele a turnat puţin vin, untdelemn, oţet şi apă şi le-a făcut să nu se amestece între ele, că atunci când îi trebuia vin pe cale, atunci din burduf numai vin curgea: iar când îi trebuia untdelemn, apoi numai untdelemn ieşea, iar când voia oţet, oţet scotea, la fel şi cu apa, şi aşa, după trebuinţă, fiecare lichid curgea deosebit de celălalt, deşi toate erau în acelaşi burduf. Odată ucenicul lui, voind fără binecuvântare să scoată unpahar de vin din burduf, îndată au curs toate lichidele amestecate: şi vin, şi untdelemn, şi oţet, şi apă, încât nu-i era cu putinţă să guste, iar el, înspăimântându-se, a mărturisit sfântului păcatul său şi a cerut iertare de la dânsul. Apoi, iarăşi, cu binecuvântarea fericitului, fiecare lichid curgea deosebit. După ce au ajuns la Roma, împăratul şi femeia sa, Faustina, l-au primit cu cinste şi l-au dus la fiica lor care era chinuită de diavol. Văzând aceasta pe Sfântul Averchie, a râs şi i-a zis: „Oare nu ţi-am spus, Averchie, că îţi voi răsplăti supărarea mea şi că la bătrâneţele tale te voi sili ca să mergi în cetatea Romei?” Iar sfântul i-a răspuns: „Cu adevărat este aşa, dar nicidecum nu te vei mângâia cu aceasta, diavol blestemat”. Apoi a poruncit ca fecioara să fie scoasă afară din palat. Pe când o scotea, diavolul se scutura nevoind să meargă. Însă fecioara, fiind dusă cu sila, a început diavolul a o arunca la pământ şi a o bate. Atunci Sfântul Averchie, ridicându-şi ochii în sus, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru tămăduirea fecioarei care pătimea, iar diavolul a început a striga: „Juru-te pe tine, cu însuşi Hristosul tău, ca să nu mă trimiţi în adânc, nici în alt loc oarecare, ci să merg acolo unde am fost mai înainte de a fi aici”. Iar sfântul i-a răspuns: „Vrăjmaşule, să mergi la tatăl tău satana, iar pentru că mi-ai ostenit bătrâneţele mele până aici, să ai şi tu parte de osteneală şi să nu te întorci nepedepsit aici”. Şi era acolo înaintea palatului o piatră foarte mare, pe care numai o muţime de oameni abia putea s-o mişte din loc. Spre acea piatră arătând sfântul cu mâna, a zis către diavol: „Ţie îţi poruncesc, diavole, cu numele Domnului mei Iisus Hristos, ca să duci piatra asta până în patria mea, în cetatea Ierapoliei, şi să o aşezi lângă porţile dinspre miăzăzi”. Iar diavolul, ca un rob predat şi legat cu jurământ, ieşind din fiica împăratului, a luat piatra aceea şi, suspinând din greu, a dus-o prin văzduh pe la locul numit Ipodromiul. Mulţi oameni au văzut, cu mare mirare, piatra aceea ce o ducea prin văzduh şi au auzit pe diavolul suspinând cu glas mare, dar nu au putut să-l vadă. Iar diavolul, ducând piatra în Ierapole, a aruncat-o în acel loc unde îi poruncise Sfântul Averchie. Locuitorii Ierapoliei, când au văzut piatra căzând ca de năpraznă din văzduh, s-au mirat foarte tare, neştiind taina, până când s-a întors sfântul înapoi la dânşii. Fiica împăratului, fiind eliberată de diavolul care o chinuia, zăcea la picioarele Sfântului Averchie ca o moartă. Iar Faustina, împărăteasa, socotind că fiica ei a murit, a început să plângă. Apoi sfântul, întinzând mâna, a ridicat-o pe fecioară, care acum era sănătoasă şi cu mintea întreagă. Atunci s-au bucurat foarte mult părinţii ei şi toată casa împărătească s-a veselit de tămăduirea fiicei împăratului. Îndată părinţii ei au trimis cu bucurie vestitori la ginerele lor, Luchie Verul, care era atunci în război împotriva parţilor, înştiinţându-l de însănătoşirea logodnicei lui. Apoi i-au dat sfântului daruri şi l-au întrebat ce-i mai trebuie, făgăduindu-i să-i dea toate cele ce va voi. Dar el n-a luat nici aur, nici argint, nici vreo altă avere, pentru că zicea: „Nu are nevoie de bogăţie cel pentru care pâinea şi apa este ca o masă împărătească sau ca un banchet mare şi ospăţ îmbelşugat”. Însă el a cerut aceste două lucruri: cel dintâi lucru cerut a fost ca să li se dea creştinilor săraci din Ierapoli, din daniile împărăteşti ce se luau în fiecare an, câte trei mii de măsuri de grîu – căci atunci toţi oamenii din Ierapole credeau în Hristos, iar al doilea lucru pe care l-a cerut sfântul de la împărat a fost să se poruncească a se zidi, cu cheltuială împărătească, băi la apele cele calde, pe care el cu rugăciune le scosese la suprafaţă, spre tămăduirea bolnavilor. Şi îndată împăratul i-a făgăduit că îi va îndeplini cu bucurie amândouă lucrurile cerute, dându-i şi înscris pentru aceasta. Petrecând el câtăva vreme în Roma şi întărind în credinţă Biserica lui Hristos, i s-a arătat în vedenie Domnul, zicându-i: „Se cade ţie, Averchie, ca să mergi în Siria, ca şi acolo să propovăduieşti numele Meu, să întăreşti Biserica Mea şi să tămăduieşti mulţime de bolnavi”. Averchie, după vedenia aceea, îndată a rugat pe împărat ca să-l slobozească, dar el nu voia, temându-se ca nu cumva în lipsa lui să se întoarcă iarăşi vrăjmaşul în fiica lor. Iar Averchie i-a spus să nu se teamă, încredinţându-l că diavolul nu se va întoarce şi împăratul abia i-a dat drumul sfântului. Apoi s-a urcat în corabie, care a plutit spre părţile Siriei. Mai întâi a fost în Antiohia, apoi s-a dus la Apamia şi în cetăţile cele dimprejur, aducând pace Bisericilor celor tulburate de ereticii marchioniţi. Apoi, trecând Eufratul, a cercetat Bisericile din Nisibe şi din toată Mesopotamia. De acolo a mers în Cilicia şi Pisidia, apoi a trecut la Sinad, mitropolia Frigiei. Prin toate ţările şi cetăţile acelea a adus mult folos Bisericii lui Dumnezeu, pe mulţi credincioşi i-a întors la credinţă, pe eretici i-a ruşinat şi i-a izgonit, pe credincioşi i-a întărit în credinţă, a povăţuit pe cei rătăciţi la calea cea bună, duhurile cele diavoleşti din oameni le-a gonit şi multe feluri de neputinţe ale bolnavilor a tămăduit; drept pentru care a fost numit de toţi întocmai cu apostolii, pentru că nimeni n-a înconjurat aşa de multe ţări şi cetăţi ca el, afară de apostoli.
Astfel, arhiereul Averchie a răspândit slava lui Hristos Dumnezeu şi a propovăduit mântuirea oamenilor. Apoi s-a întors la scaunul său. Auzind poporul Ierapolei că păstorul lor se întoarce la dânşii şi că este aproape de cetate, au alergat toţi în întîmpinarea lui, mici şi mari, bărbaţi, femei şi copii şi cu bucurie negrăită căzând înaintea lui, ca şi copiii înaintea tatălui, se învredniceau de binecuvântarea sfântului, pe care de mult îl doreau. Apoi Sfântul Averchie, intrând în biserica din cetate şi şezând pe scaunul său, a dat pace tuturor şi i-a învăţat multe. Astfel a adus mare bucurie norodului, prin venirea lui, dar mai ales săracilor, căci pentru hrănirea lor avea scrisoarea împărătească, care poruncea ca ţăranii să ia pe fiecare an trei măsuri de grîu din dările împărăteşti ce se adunau. Astfel s-a luat acel grîu în toţi anii, până la Iulian Paravatul, care a stricat acel aşezământ împărătesc şi scrisoarea ce o adusese sfântul. Apoi s-au clădit şi băi la apele acelea calde, prin poruncă împărătească şi prin sârguinţa Sfântului Averchie. Cuviosul Averchie a petrecut ceilalţi ani ai vieţii sale întru cuvioşie şi dreptate, şi bine întreţinându-şi turma, s-a apropiat de sfârşitul vieţii sale, despre care a ştiut mai înainte de vreme. Pentru că i s-a arătat Domnul în vedenie, zicându-i: „Averchie, acum este aproape vremea să te odihneşti după ostenelile tale”. Iar Averchie şi-a chemat turma şi a spus că viaţa lui se sfârşeşte. Dând obişnuitul său cuvânt de învăţătură, pe toţi îi învăţa să stăruie în credinţă, în nădejde neîndoită şi în dragoste nefăţarnică. Apoi şi-a gătit mormântul şi, dând tuturor pace şi binecuvântare, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului. Aşa s-a sfârşit Sfântul Averchie, cel întocmai cu apostolii, având şaptezeci şi doi de ani. Plângând mult pentru el tot poporul Ierapoliei, au îngropat cinstitul lui trup cu mare cinste. Piatra aceea, care prin porunca lui se adusese de la Roma, au pus-o cu mare osteneală pe mormântul cuviosului, cu ale cărui rugăciuni multe tămăduiri se făceau la mormânt şi la apele calde, pe care singur le-a scos la suprafaţă prin rugăciuni, prin care şi nouă pururea să-Şi verse Domnul mila Sa în veci. Amin. În această zi mai facem şi pomenirea celor şapte sfinţi din Efes: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Antonin, Constantin şi Ioan. Să se vadă viaţa lor în ziua a patra a lunii august. Tot în această zi mai facem pomenirea sfinţilor mucenici Alexandru episcopul şi Ieraclie ostaşul, precum şi a celor patru femei: Ana, Elisabeta, Teodora şi Glicheria, care de sabie s-au săvârşit.

Vieţile Sfinţilor, octombrie