Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Ambrozie, Episcopul Mediolanului (7 decembrie)

Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Ambrozie, Episcopul Mediolanului (7 decembrie)

Sfântul Ambrozie, cel numit cu numele dulceţii, s-a născut în marea cetate a Mediolanului cea mult vestită, din părinţi dreptcredincioşi şi de neam bun.
Tatăl lui era prefectul Galiei, cu numele tot Ambrozie; căci acesta, iubindu-şi fiul, i-a pus numele său.

Câtă dulceaţă duhovnicească avea să aibă Biserica lui Hristos de la Sfântul Ambrozie s-a văzut mai înainte, încă din scutecele lui. Căci fiind el prunc înfăşat şi dormind odată ziua afară cu gura deschisă, deodată, zburând un roi de albine, a venit asupra lui, acoperindu-i faţa şi gura; apoi se vedeau albinele intrând şi ieşind din gura pruncului, unde puneau miere pe limba lui.

Văzând aceasta, doica lui a vrut să izgonească albinele, temându-se să nu vatăme pruncul; dar tatăl lui, care privea acea minune, a oprit-o vrând să vadă în ce chip va fi sfîrşitul acelei minuni.

După puţin timp albinele, ridicându-se, au zburat până nu s-au mai văzut. Iar tatăl lui, înspăimântându-se, a zis: „De va trăi pruncul acesta va fi mare în popor, pentru că încă de acum din pruncie a arătat Domnul pe sluga Sa. Căci se va împlini asupra lui la vreme Scriptura care zice; Fagur de miere sunt cuvintele cele bune şi dulceaţa lor este vindecarea sufletelor. Pentru că roiul acela era închipuire a învăţăturilor şi scripturilor lui, ce avea să le dea cu dulce grăire către popor, îndulcind inimile omeneşti şi ridicându-le de pe pământ către cer.

După aceasta, ajungând el în vîrstă şi petrecând în Roma împreună cu maica sa, care acum era bătrână, şi soră-sa, care îşi logodise fecioria sa cu Dumnezeu, s-a întîmplat de a văzut pe cei de casă sărutând mâna unui episcop.

Apoi şi el, ca un copil glumind, întindea mâna către cei din casă ai săi ca să i-o sărute, zicând: „Sărutaţi-mi mâna, că şi eu am să fiu episcop!” Acestea le grăia Duhul Sfânt într-însul, însemnând mai înainte ceea ce avea să fie. Iar aceia îl depărtau ca pe un copil care grăieşte cuvinte fără rost, neştiind că e într-însul darul lui Dumnezeu, care mai înainte îl pregătea spre treapta arhieriei

.
După ce a învăţat Scriptura şi s-a deprins cu buna grăire retoricească, s-a făcut orator slăvit şi puternic în cuvint, apărând pe cei nedreptăţiţi la judecăţi, ajutând celor năpăstuiţi şi mustrând pe cei ce făceau nedreptăţi.

El făcea judecăţi drepte pe vremea lui Prov, celui dintîi eparh al cetăţii, care l-a făcut sfetnic pentru buna lui pricepere. Apoi a fost ales, de către împăratul Valentinian, ca prefect al Liguriei şi Emiliei.

În acea vreme a murit în cetatea Mediolanului episcopul Axentie arianul, care avea scaunul după dreptcredinciosul episcop Dionisie, cel ce s-a săvîrşit în surghiunie.

Viaţa lui Axentie i-a curmat-o Domnul pentru eresul lui şi s-a sfîrşit rău. Atunci dreptcredinciosul împărat, chemând pe toţi episcopii Italiei, le-a zis: „Ştiţi bine, părinţi prea cinstiţi, ca unii ce sunteţi crescuţi cu dumnezeieşti şi sfinţite învăţături, cum trebuie să fie cel ce are vrednicie de arhierie, adică nu numai cu cuvântul, ci şi cu viaţa îmbunătăţită să-şi îndrepteze turma, să o povăţuiască la păşune de mântuire şi să aibă martor al învăţăturii sale chiar viaţa sa.

Deci, astfel de om să aşezaţi în scaunul episcopiei, ca să plecăm capetele noastre la dânsul cu blândeţe şi noi, cei ce ocârmuim împărăţia, să primim mustrările lui ca o doctoricească vindecare, căci ca nişte oameni şi noi greşim”.

Acestea zicând dreptcredinciosul împărat, tot soborul l-a rugat pe dânsul să aleagă el arhiereu, ca un înţelept şi dreptcredincios ce era, iar el a răspuns: „Acest lucru este peste puterea mea, căci voi sunteţi învredniciţi de dumnezeiescul dar ca unii ce aţi primit darul Preasfântului Duh. Pentru aceasta socotesc că veţi face alegerea mai bună”.

Atunci s-a făcut ceartă şi mare tulburare între cei dreptcredincioşi şi între arieni. Pentru că fiecare parte dintre dânşii voia să ridice în scaun un episcop de credinţa sa şi era neunire şi tulburare în popor. De acest lucru înştiinţîndu-se Prov, eparhul Romei, a trimis la Mediolan pe Ambrozie, ca degrabă să meargă şi să potolească tulburarea poporului, zicându-i: „Fii, nu ca un judecător, ci, ca un episcop”.

Deci ajungând Ambrozie la Mediolan, a intrat în biserică în mijlocul poporului celui învrăjbit şi cu vorba sa cea dulce- grăitoare, îi sfătuia şi-i îndemna către unire şi pace.

Atunci un prunc, care încă nu putea vorbi bine, deodată a strigat din popor: „Ambrozie să ne fie episcop”. Auzind aceasta tot poporul care era în biserică a repetat cuvântul pruncului şi a început a striga cu mare glas: „Ambrozie să ne fie episcop”.

Astfel, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, a vorbit pruncul mai înainte de vremea grăirii sale şi amândouă părţile cele potrivnice, adică şi a celor dreptcredincioşi şi a celor răucredincioşi, împăcându-se şi unindu-se, voiau pe Ambrozie a-l avea episcop, deşi nu era încă luminat cu Sfântul botez, ci numai chemat, căci pe vremea aceea nimeni nu se Boteza, până ce nu ajungea în vîrsta lui Hristos.

El, auzind strigarea poporului şi socotindu-se a fi nevrednic de o treaptă mare ca aceea, a ieşit din biserică şi, şezând în divan, a început a munci fără milă pe cei vinovaţi, contra obiceiului său. Aceasta o făcea ca poporul, văzând nemilostivirea sa, să-l urască şi să nu-l voiască episcop. Însă poporul nu înceta a striga, dorind să-l aibă pe el episcop. Apoi, în tot timpul lepădându-se Ambrozie şi spunând că este un mare păcătos şi încă şi nebotezat, ei ziceau: „Păcatul tău să fie asupra noastră”.

Căci ştiau că se va curăţi cu Sfântul Botez de toate păcatele.

Deci, tulburându-se Ambrozie, s-a dus la casa sa şi gândea să-şi lase dregătoria şi să ia viaţa cea de sărăcie, precum făceau mulţi atunci din filozofii elineşti. Dar, fiind oprit şi împiedicat de la acel gând, alt meşteşug a aflat; căci, fugind de treapta episcopiei, a poruncit să aducă o femeie desfrânată în casa lui, ca văzând poporul să se îngreţoşeze şi să se lepede de dânsul ca de un desfrânat. Dar poporul mai vîrtos striga: „Asupra noastră să fie păcatul tău, numai primeşte şi episcopia împreună cu Botezul”.

Văzând Ambrozie că nu poate nicidecum scăpa de cererea poporului, a gândit să fugă.

Deci noaptea, tăinuindu-se de toţi, a ieşit din cetate şi i se părea că merge la cetatea ce se numea Tichin, şi că este pe cale departe; dar făcându-se ziuă, s-a aflat în poarta cetăţii Mediolanului. Astfel Dumnezeu, Care-l pregătea soborniceştii Sale Biserici, ca pe un zid împotriva duşmanilor şi ca pe turnul lui David împotriva Damascului, adică împotriva relei credinţe ereticeşti, oprea fuga lui şi cu puterea Sa îl întorcea din cale.
Înştiinţîndu-se de aceasta, cetăţenii Mediolanului îl străjuiau ca să nu fugă; şi au trimis la împăratul Valentinian cel mare, rugându-l să poruncească lui Ambrozie să primească treapta episcopiei.

Iar împăratul s-a bucurat că aceia pe care el îi pune în dregătorii mireneşti sunt aleşi la mari dregătorii duhovniceşti. Atunci s-a bucurat şi Prov, eparhul cel mare al Romei, că s-a împlinit proorocia lui, care a spus-o lui Ambrozie, trimiţîndu-l în Mediolan şi poruncindu-i: „Să fie, nu ca un judecator, ci ca un episcop, sfătuind pe popor”.

Deci, aşteptând poporul întoarcerea celor trimişi de împărat şi aducerea răspunsului de la dânsul, Ambrozie în acea vreme iarăşi a fugit şi s-a ascuns într-un sat oarecare, în stăpânirea unui oarecare bărbat slăvit, cu numele Leontie. Venind porunca împăratului, a fost arătat de acel Leontie şi adus poporului în Mediolan, pentru că nici un loc nu putea ascunde pe acela întru care a binevoit Dumnezeu a-l pune ca pe o cetate în vîrful muntelui şi ca pe o făclie în sfeşnic şi a-l face păstor oilor sale celor cuvântătoare.

Cunoscând Ambrozie bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a supus poruncii împărăteşti şi dorinţei poporului.

Însă n-a voit să se boteze de un episcop arian, ci de un episcop dreptcredincios, cu dinadinsul păzindu-se de credinţa cea rea arienească. Şi fiind botezat, a trecut într-o săptămână toate treptele ierarhice, iar a opta zi a fost aşezat episcop, cu negrăită bucurie din partea poporului.

Iar acolo era de faţă la toate însuşi împăratul – precum scrie Teodorit – la aşezarea lui şi, bucurându-se, a zis către Dumnezeu: „Mulţumescu-ţi, Doamne, Atotputernice, Mântuitorul nostru, căci aceluia căruia eu i-am încredinţat trupurile, Tu i-ai încredinţat sufletele şi ai arătat că este dreaptă cunoştinţa mea pentru dânsul”.

Apoi, nu după multe zile, când dumnezeiescul Ambrozie vorbea cu împăratul cu îndrăzneală şi-l mustra pentru oarecare lucruri ce se făceau cu nedreptate în judecăţile cetăţii, împăratul a zis către dânsul: „Ştiu mai dinainte îndrăzneala ta în cuvinte şi pentru aceea nu numai că n-am oprit alegerea ta la episcopie, ci chiar am ajutat-o.

Deci îndreptează greşalele noastre, precum învaţă dumnezeiasca lege şi tămăduieşte nedreptăţile sufletelor noastre”.

Iar la începutul episcopiei sale a rugat pe papa Damas să-i trimită spre ajutor un bărbat cu bună încredere, pe care l-ar fi ştiut el. Deci, i-a trimis papa pe un părinte şi asculta sfatul lui. Rânduiala casei i-a încredinţat-o lui Satirie, fratele său, iar el se îndeletnicea prin biserici, săvîrşind dumnezeieştile slujbe şi învăţînd poporul din Sfintele Scripturi.

După câţiva ani s-a dus la Roma, în patria sa, unde a aflat pe sora sa trăind, iar maica sa murise. Şi când îi săruta lui dreapta, sfântul, zîmbind puţin, a zis către slujnică: „Iată că săruţi mâna episcopului, precum îţi ziceam odinioară”.

Pentru că s-a împlinit acea proorocire de care s-a spus, cum că jucându-se când era prunc, îşi întindea dreapta către casnici, zicând: „Sărutaţi-mi mâna căci eu voi fi episcop”. Zăbovind el în Roma, l-a rugat o femeie cinstită, care vieţuia de cea parte a râului Tibru, ca să săvîrşească în casa ei dumnezeiasca Liturghie. Pentru acest lucru înştiinţîndu-se altă femeie, care era foarte slăbănoagă, a poruncit să o ducă acolo. Deci, când s-a atins de marginea veşmintelor lui şi le-a sărutat, arhiereul lui Dumnezeu rugându-se, îndată s-a sculat sănătoasă; apoi a străbătut vestea de acea minune în toată Roma.

După moartea lui Valentinian cel mare, care a ocârmuit bine împărăţia, vreme de optsprezece ani, luînd după dânsul sceptrul împărăţiei apusului, Graţian, fiul său, şi, pregătindu-se de război împotriva goţilor, a rugat pe Sfântul Ambrozie să-i scrie mărturisirea sfintei credinţe soborniceşti. Deci sfântul i-a scris cărţi pentru credinţă şi i-a proorocit despre biruinţa împotriva vrăjmaşilor; apoi a binecuvântat steagurile lui, care aveau pe dânsele numele lui Hristos. După aceea împăratul Graţian a dobândit o minunată biruinţă asupra goţilor, cu binecuvântarea şi rugăciuniuile plăcutului lui Dumnezeu.

Iar Valens, fratele tatălui său, care împărăţea în partea Răsăritului şi era arian, făcând război cu sciţii şi fiind biruit, a fugit într-o şură de paie, care fiind aprinsă cu foc de vrăjmaşi, a murit acolo. Astfel rămase lui Graţian toată împărăţia romanilor, fiindcă Valens n-a avut feciori. Iar Graţian, fiind binecredincios ca şi tatăl său, a scris porunci pretutindeni să cheme pe toţi arhiereii, surghiuniţi de unchiul său Valens pentru bunacredinţă. Apoi, înştiinţîndu-se că Tracia se prăda de barbarii care l-au ucis pe Valens, lăsând Italia, s-a dus în Panonia.

În acea vreme trăia şi marele Teodosie, renumit pentru strălucirea strămoşilor lui şi prin multa bărbăţie şi vitejie, care se afla atunci în Spania, căci acolo a fost născut şi crescut.

Deci, împăratul Graţian a trimis şi l-a luat în ajutor, făcându-l voievod peste toată oastea şi l-a trimis la război împotriva barbarilor. El, fiind înarmat cu acea armă nebiruită a Crucii şi cu buna credinţă, a biruit pe vrăjmaşi desăvîrşit şi a izbăvit toată Tracia de robie.

Pentru această biruinţă s-a bucurat foarte mult Graţian şi îndată a încoronat pe Teodosie ca împărat, lăsându-l pe dânsul la răsărit, iar el s-a dus iarăşi în Italia.

Apoi amândoi se sileau să stîrpească eresul arian şi mai ales Teodosie, căci în părţile Răsăritului erau mulţi arieni din pricina lui Valens.

După aceasta, împăratul Graţian a fost omorât cu vicleşug în Galia de tiranul Maxim.

Iar după dânsul a luat împărăţia Apusului Valentian, fratele lui cel tânăr, împreună cu maica sa Iustina, soţia împăratului Valentinian cel mare, care, fiind ariancă, ura pe Sfântul Ambrozie şi-l supăra. La moartea episcopului de Sirmia s-a dus acolo Iustina, vrând să fie în scaunul acela un episcop de credinţa sa.

Sfântul Ambrozie a mers acolo ca în păstoria sa şi, nebăgând de seamă mânia femeiască, voia să hirotonisească episcop pe un bărbat binecredincios, cu numele Anemie.

Dar într-o zi, adunându-se toţi în biserică şi sfântul era în amvon, fiind de faţă şi împărăteasa, a trimis o femeie de credinţa ei cea rea, ca să apuce pe episcop de veşminte şi să-l scoată de la locul său, apoi să-l ducă către femei, ca să fie bătut de mâinile femeilor şi să-l izgonească din biserică.

Apropiindu-se cu îndrăzneală de sfânt acea femeie fără de ruşine, vrând să săvîrşească ceea ce-i poruncise, sfântul i-a zis: „Deşi nu sunt vrednic acestei dregătorii, însă ţie nu ţi se cuvine a ridica mâna asupra nici unuia dintre preoţi, ci a te teme de judecata lui Dumnezeu, ca să nu te ajungă vreun rău neaşteptat”.

Aceste cuvinte ale sfântului s-au împlinit în faptă asupra acelei femei îndrăzneţe; căci a doua zi, deodată a murit şi a îngropat-o pe dânsa însuşi sfântul, răsplătind răul cu bine.
Înfricoşîndu-se arienii de acea minune, nici împărăteasa n-a îndrăznit mai mult a se împotrivi sfântului pentru hirotonisirea episcopului celui dreptcredincios şi, astfel, sfinţind el fără piedică pe acela, s-a întors în Mediolan.

Împărăteasa nu înceta a vrăjmăşui asupra lui şi a căuta prilej spre a-i face rău.

Deci a aflat ajutor la răutatea ei pe un dregător cu numele Eftimie, pe care l-a invitat prin rugăminte şi l-a încărcat cu daruri ca să răpească în taină pe Sfântul Ambrozie şi să-l trimită în surghiun într-o latură depărtată.

Eftimie, sârguindu-se a împlini dorinţa împărătesei, şi-a făcut casă lângă biserică, pentru ca mai cu înlesnire să-l poată răpi pe arhiereul lui Dumnezeu, căutând vreme cu prilej, pregătind şi căruţă cu care voia să ducă pe sfânt în surghiun.

Dar prin judecata lui Dumnezeu, s-a întors durerea şi nedreptatea peste capul lui, căci într-aceeaşi zi în care nădăjduia să răpească pe sfânt, deodată a venit poruncă de la împărat să surghiunească pe Eftimie. Deci Eftimie a fost dus în surghiunie cu aceeaşi căruţă, pe care o pregătise ticălosul pentru Sfântul Ambrozie.

În acea vreme Dumnezeu a descoperit plăcutului său Ambrozie moaştele sfinţilor mucenici Protasie şi Ghervasie, care, fiind scoase din pământ la iveală, multe minuni se făceau printr-însele.

Un orb oarecare cu numele Sevir, numai s-a atins de hainele cele muceniceşti şi îndată a văzut; şi mulţime de duhuri necurate se izgoneau din oameni. Însă în palaturile împărăteşti nu puţini arieni, împreună cu împărăteasa rîdeau şi batjocoreau darul lui Dumnezeu, pe care l-a dat Domnul nostru Iisus Hristos Sfintei Biserici, preamărind pe mucenicii Săi.

Deci, ziceau că Ambrozie a cumpărat cu aur pe oamenii care se prefac a fi îndrăciţi şi venind la mormântul mucenicilor îi arată ca şi cum i-ar tămădui şi prin astfel de minuni se laudă în popor. Multă vreme bîrfind ei, deodată, prin voia lui Dumnezeu a venit diavolul asupra unuia dintr-înşii şi-l muncea cumplit. Iar omul acela striga, zicând: „Să sufere ca mine toţi cei ce hulesc pe sfinţii mucenici şi nu cred în Treimea, în care ne spune Ambrozie a crede”. Iar ei spăimântându-se, în loc să se pocăiască şi să creadă, a luat pe cel muncit de diavol şi l-au înecat în iezer.

Un altul din adunarea relei lor credinţe arieneşti, intrând în biserică, a aflat pe Sfântul episcop Ambrozie învăţînd pe popor. Atunci a văzut pe îngerul lui Dumnezeu şoptindu-i lui Ambrozie la ureche, arătând că episcopul vesteşte către popor cuvinte îngereşti. Arianul, văzând aceasta, s-a întors la credinţa cea dreaptă şi el, care era mai înainte prigonitor al credinţei, s-a arătat apărător, cu darul Atotputernicului Dumnezeu. Iar alţi doi din aceeaşi credinţă, postelnici ai împăratului Graţian, voiau să discute cu Sfântul Ambrozie înaintea poporului şi au rânduit din vreme aceasta; iar întrebarea aceea voiau să fie despre întruparea lui Hristos.

Sosind vremea cea rânduită, sfântul îi aştepta împreună cu poporul în biserică, fiind gata a discuta cu dânşii, având în sine duhul lui Dumnezeu.

Dar aceia fiind mândri şi vrând a face necaz sfântului, nu s-au dus la discuţie şi, încălecând pe caii lor, au ieşit din cetate la câmp. Atunci, fiind ei la un loc înalt, deodată încurcându-se caii, au căzut dintr-acel loc şi astfel rău şi-au pierdut sufletele.

Iar arhiereul lui Dumnezeu, neştiind nimic de întîmplarea lor, aşteptând mult, văzând că nu vin, s-a suit în amvon şi a făcut învăţătură către popor, zicând: „Fraţilor, eu mă sârguiesc a plăti datoria, dar nu aflu pe datornicii mei cei de ieri”. Apoi a grăit şi celelalte, care sunt scrise în cartea lui despre întruparea Domnului.

Împărăteasa Iustina, de vreme ce nu putea sta împotriva lui Maxim, căci acum luase Spania şi Galia, pentru acea nevoie, Iustina împărăteasa a rugat pe Sfântul Ambrozie să meargă la Maxim cu rugăminte şi să mijlocească la dânsul pentru pacea fiului ei cel mai tânăr.

Deci păstorul cel bun a mers la tiranul, gata fiind a-şi pune sufletul pentru oi. Prin cuvintele sale cele înţelepte şi cu graiurile cele smerite a înduplecat pe tiran să nu vină asupra Italiei în acel an şi a rămas în Galia. Iustina, fiind tot nemulţumitoare pentru osteneala aceea a arhiereului lui Dumnezeu şi neîncetând a vrăjmaşi asupra lui, a trimis la dânsul, în numele fiului său, ca biserica cea mare din Mediolan şi visteria ce este într-însa s-o dea arienilor.

Iar sfântul s-a împotrivit cu bărbăţie poruncii împăratului, zicând: „Cele ce sunt ale mele pe acelea nu le opresc şi sunt gata chiar viaţa a-mi expune, iar ceea ce este a lui Dumnezeu, aceea nu o pot da, şi nici împăratul nu o va putea lua”. După aceea a venit la împăratul oaste, trimisă de împărăteasă, cu poruncă să ia cu sila biserica, izgonind dintr-însa pe episcop.

Poporul, auzind de aceasta, s-a strâns la biserică şi împreună cu episcopul lor, Sfântul Ambrozie, s-au închis în ea, nelăsând pe ostaşi să intre înăuntru.

Au petrecut acolo închişi în biserică trei zile, cântând şi preamărind pe Dumnezeu. Deci, tare împotrivindu-se arienilor, n-au lăsat să izgonească pe episcop şi să ia biserica. Iar Sfântul Ambrozie răspundea împotriva poruncii împăratului într-acest chip: „Nu voi face aceasta cu voia mea, ca să ies din biserică şi s-o las, nici voi da turma oilor la lupi, nici voi lăsa hulitorilor biserica lui Dumnezeu. Dacă este cu dreptate a mă omorî, apoi aici în biserică să fiu tăiat cu sabia, sau împuns cu suliţa, căci cu bună voire şi cu dragoste voi primi aici uciderea”.

Împărăteasa, auzind acestea s-a ruşinat, dar s-a şi temut de împotrivirea cu bărbăţie a celor dreptcredincioşi şi n-a îndrăznit mai mult a ridica război asupra Bisericii. Deci, ruşinându-se că n-a sporit nimic, a trimis în taină pe un ucigaş oarecare în casa lui Ambrozie, ca să-l ucidă.

Acela intrând în camera episcopului cu sabia, când a ridicat mâna asupra sfântului vrând să-l lovească, îndată i s-a uscat mâna, încât nu putea s-o lase în jos; apoi fiind prins, a mărturisit de cine era trimis. Sfântul Ambrozie, fiind fără răutate, a vindecat mâna lui cea uscată şi l-a liberat în pace.

Maxim tiranul, pornind iarăşi război împotriva Italiei, iar Iustina, împăcându-se cu Ambrozie şi cu fiul său, l-a rugat să meargă la tiran cu blândeţe.

Sfântul, nepomenind răul, s-a dus, dar nimic n-a mai putut spori la tiranul cel mândru şi împietrit cu inima. Văzându-l aşa de neînduplecat, a arătat îndrăzneala aceasta, blestemându-l înaintea tuturor ca pe un ucigaş şi a socotit străin de Biserică pe cel ce cu vicleşug a pierdut pe stăpânul său, adică pe împăratul.

Iar el venind cu război asupra Italiei, a luat cetăţi; şi neputând a-i sta împotrivă împăratul cel tânăr, a fugit împreună cu maica sa în Tesalonic, în pământul grecesc, la Teodosie cel Mare, împăratul răsăritului, cerând ajutor de la dânsul.

Teodosie, adunând putere ostăşească, s-a dus asupra lui Maxim şi, biruindu-l, l-a omorât, răzbunând sângele cel nevinovat al împăratului Graţian. Dar împărăteasa Iustina nu s-a învrednicit a ajunge acea biruinţă, căci a murit degrab, iar fiul ei, după sfătuirea împăratului Teodosie, s-a numărat între cei dreptcredincioşi.

După moartea Iustinei s-a întîmplat că era la judecată un vrăjitor care, fiind chinuit, zicea că mai mult este muncit de îngerul păzitor al lui Ambrozie, decât de draci.

Fiind întrebat pentru ce este muncit de înger, a mărturisit pricina aceasta: „În zilele împărătesei Iustina, vrând cu vrăjile mele să întărât poporul Mediolanului asupra episcopului lor, m-am suit pe vîrful bisericii la miezul nopţii şi am adus acolo jertfă diavolilor. Şi cu cât mă sârguiam eu, prin lucrarea răutăţii a porni pe popor împotriva sfântului, cu atîta am văzut pe creştini lipindu-se mai mult de episcopul lor, cu mai multă dragoste şi sporind în soborniceasca credinţă; apoi, neputând face ceva mai mult, am trimis diavolii în casa lui Ambrozie, ca să-l omoare.

Iar aceia mi-au spus că nu numai nu pot a se apropia de episcop, dar nici de uşile casei lui, căci ieşind foc îi arde pe dânşii”. Aceasta a mărturisit vrăjitorul în munci, căci cu adevărat Sfântul Ambrozie era înfricoşat diavolilor.

Odată un copil, fiind muncit de duhul cel necurat, a fost dus în Mediolan la sfânt şi neajungând încă copilul în cetate, l-a lăsat diavolul şi a venit sănătos înaintea arhiereului lui Dumnezeu, rămânând lângă dânsul.

După câtăva vreme, a ieşit copilul acela din Mediolan mergând către patria sa şi, când a ajuns la locul unde îl lăsase diavolul, iarăşi a năvălit asupra lui şi a început a-l munci; apoi fiind întrebat de cei cel blestemau, pentru ce în Mediolan n-a muncit pe copil, el a răspuns:

„M-am temut de Ambrozie, căci, încă neajungând în Mediolan, am fugit din copilul acesta o vreme şi l-am aşteptat la locul acela unde l-am lăsat; apoi, văzându-l pe el întorcându-se, iarăşi am intrat în el”.

Tiranul Maxim fiind ucis, împăratul Teodosie a venit în Mediolan, iar Ambrozie în acea vreme era în Acvilia.

Atunci s-a întîmplat următorul lucru, într-acest chip: în părţile Răsăritului, într-o cetate oarecare, au ars creştinii şcoala iudeilor pentru o batjocură ce se făcuse de dânşii orânduielii celei monahiceşti. Despre acest lucru a vestit comitul Răsăritului pe împăratul, care îndată a dat poruncă ca episcopul cetăţii aceleia să zidească din nou şcoala iudeilor. Insă Sfântul Ambrozie, înştiinţîndu-se de aceasta, a scris împăratului, neputând să meargă singur degrab la dânsul, mustrându-l că a făcut judecată nedreaptă.

Apoi l-a rugat să schimbe acea poruncă şi să nu dea pe creştini în batjocura iudeilor; dar împăratul nu ţinea seamă de scrisoarea lui Ambrozie.

După ce a venit singur arhiereul lui Dumnezeu în Mediolan a imputat împăratului, înaintea tuturor, făcând propoveduire în biserică, ca în faţa lui Dumnezeu şi grăind către dânsul: „Eu te-am făcut pe tine împărat, eu ţi-am dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, eu toată puterea lui am spus-o ţie, eu din seminţia ta te-am pus în scaunul împărătesc, eu te-am făcut pe tine a te veseli, iar tu dai prilej vrăjmaşilor mei a se ridica asupra mea?”

Cu aceste cuvinte împăratul fiind înduplecat, a schimbat judecata sa şi a poruncit să nu se zidească de creştini şcoala evreiască.

În aceeaşi vreme altă întîmplare a avut loc. Poporul din Tesalonic s-a ridicat asupra voievodului Votiriei şi l-au omorât, pentru care pricină mâniindu-se împăratul, a trimis ostaşi asupra cetăţii aceleia şi a omorât ca la şapte mii de oameni. Atunci mulţime din cei nevinovaţi au murit de ascuţişul sabiei, pentru că ostaşii năvălind asupra cetăţii nu căutau pe cei vinovaţi, ci chinuiau pe toţi care se întîmplau pe uliţele cetăţii; bătrâni, tineri şi copii.

Auzind de aceasta, lui Ambrozie i-a părut rău şi pe drept s-a mâniat asupra împăratului pentru o vărsare de sânge ca aceea, fără socoteală.

Iar odinioară într-o zi de praznic, venind împăratul la biserică cu slavă, arhiereul lui Dumnezeu fără temere a ieşit înaintea lui, oprindu-i intrarea în biserică şi mustrându-l pentru vărsarea de sânge cea nedreaptă a zis: „Nu ţi se cade ţie, împărate, a te împărtăşi cu credincioşii, după atîta ucidere şi fără să faci nici o pocăinţă.

Deci, cum vei primi Trupul lui Hristos, cu mâini muiate în sânge nevinovat? Şi cum vei bea Sângele Domnului, cu buzele cu care ai dat poruncă, pentru acea ucidere cumplită?”

Zis-a către dânsul împăratul: „Şi David a greşit, făcând ucidere şi mare desfrânare, însă nu s-a lipsit de milostivirea lui Dumnezeu”. Răspuns-a lui episcopul: „De ai urmat lui David, celui ce a greşit, apoi urmează lui şi la pocăinţă”. Deci s-a întors împăratul la palatul său tulburat, părându-i rău de păcatul său. Apoi, pregătindu- se a primi canonul de pocăinţă ce i s-a rânduit de arhiereu în faţa tuturor, ca unul din cei simpli se pocăia, aruncându-se cu faţa la pământ înaintea bisericii, stând împreună cu cei ce se pocăiesc şi multe lacrimi vărsând. Iar după săvîrşirea pocăinţei, a fost primit în biserică de Sfântul Ambrozie.

Vrând împăratul să se împărtăşească cu Sfintele şi Preacuratele Taine, a intrat în altar să se împărtăşească împreună cu cei sfinţiţi. Dar Sfântul Ambrozie a trimis la dânsul pe arhidiaconul său, poruncindu-i să aştepte împărtăşirea înaintea altarului, împreună cu celălalt popor, pentru că porfira – zicea el – face împăraţi, iar nu preoţi.

Această învăţătură primind-o cu dragoste, preacredinciosul împărat a răspuns că nu pentru semeţie a intrat în altar, ci, în Constantinopol astfel de obicei este, ca împăratul împreună cu preoţii să se împărtăşească în altar. Deci, el cu evlavie aştepta vremea împărtăşaniei, cu poporul cel de obşte în biserică.

Cu astfel de faptă bună strălucea şi arhiereul şi împăratul, încât eu de faptele amândorura mă minunez; adică de îndrăzneala lui Ambrozie, ca şi de buna supunere, de fierbinţeala rîvnei şi de curăţirea credinţei împăratului.

Deci, câte a învăţat împăratul de la Ambrozie în Mediolan, pe acelea cu tot sufletul le păzea, după ce s-a întors în Constantinopol şi, neintrând în altar pentru împărtăşanie, l-a întrebat patriarhul Nectarie: „Pentru ce nu intră în altar să se împărtăşească, după obiceiul împărătesc, ci aşteaptă afară cu poporul cel simplu?”

Iar el, oftând, a răspuns: „N-am ştiut – zice el – deosebirea între împăraţi şi între episcopi, iar acum ştiu de la învăţătorul dreptăţii, Ambrozie, pe care singur se cuvine a-l numi episcop”.

Despre acest sfânt episcop străbătând vestea pretutindeni, au venit din Persia în Mediolan doi bărbaţi prea înţelepţi, punând multe întrebări, ca să ispitească înţelepciunea sfântului, despre care auzise.

Apoi, vorbind cu dânsul multă vreme, s-au minunat de adâncul ştiinţei lui şi au spus înaintea împăratului cum că numai pentru Ambrozie au suferit atîta cale, de la răsărit la apus, vrând ca să-l vadă şi să-i audă înţelepciunea lui.

După plecarea împăratului Teodosie din Italia la Constantinopol, împăratul Valentinian cel tânăr din Galia, sfîrşindu-şi viaţa în cetatea Viena prin vicleşugul lui Arvogast comitul, a rămas după dânsul Evghenie tiranul, care numai pe dinafară se arăta creştin, iar pe dinăuntru era slujitor diavolului şi vrăjitor.

Acela, vrând să fie iubit de cei mari ai Romei, între care cei mai mulţi erau închinători de idoli şi slujitori diavolilor, a poruncit să deschidă capiştile idoleşti şi să se aducă jertfă.

Deci, mergând el în Mediolan, Sfântul Ambrozie s-a dus în Bononia, apoi în Florenţa şi în Tuschia, ferindu-se de împăratul cel nedrept, nevrând a vedea pe un om ca acela care numai cu făţărnicie era creştin, iar cu năravul era păgân, fără a se teme de răutatea lui, ci numai de vederea lui îngreţoşîndu-se; căci a scris către dânsul fără temere, sfătuindu-l şi îngrozindu-l cu judecata lui Dumnezeu; dar n-a putut să înduplece pe cel împietrit cu inima.

Zăbovind în Florenţa plăcutul lui Dumnezeu, petrecea în casa unui bărbat cinstit şi binecredincios, cu numele Dechentie, al cărui fiu Pansofie, prunc mic era muncit de duh necurat, pe care l-a vindecat sfântul, cu rugăciunea şi cu punerea mâinilor.

Iar după câteva zile, fără de veste îmbolnăvindu-se, copilul a murit. Maica lui binecredincioasă, fiind plină de credinţă şi de frica lui Dumnezeu, l-a dus în camera lui Ambrozie şi, nefiind el acolo, a pus pe fiul său pe patul lui şi apoi a plecat.

Iar Sfântul Ambrozie, intrând în camera în care găzduia, a văzut pe copil zăcând mort pe patul său, apoi, închizând uşa, s-a rugat, precum odinioară a făcut proorocul Elisei. După aceea a privit pe prunc, a suflat peste dânsul şi l-a înviat, apoi l-a dat viu maicii sale.

În acea cetate sfinţindu-se o biserică, au pus într-însa moaştele sfinţilor mucenici Vitalie şi Agricolae, pe care le-a aflat în Bononia, între mormintele iudeilor şi nimeni din creştini nu putea să le cunoască dacă nu ar fi vestit singuri sfinţii mucenici despre moaştele lor pe plăcutul lui Dumnezeu.

Apoi, arhiereul lui Hristos s-a întors în Mediolan la scaunul său, pentru că Evghenie ieşise acum din Mediolan la război împotriva împăratului Teodosie şi se lăuda ticălosul, că, după ce se va întoarce cu biruinţă, biserica Mediolanului o va face grajd de cai, iar pe clerici îi va ucide cu săbii.

Dar n-a dobândit aceasta cel cu totul înrăutăţit, pentru că a murit în război, fiind biruit de împăratul Teodosie şi a pierit cu sunet pomenirea lui.

Teodosie dreptcredinciosul împărat, venind cu bucurie, l-a întîmpinat arhiereul lui Dumnezeu, ca pe un biruitor; dar acela căzând la picioarele sfântului, socotea că biruinţa sa asupra vrăjmaşului a avut-o prin rugăciunile lui.

Nu după multă vreme s-a săvîrşit bine şi împăratul Teodosie, împărăţind cu plăcere de Dumnezeu şi s-a dus către împărăţia cea fără de sfîrşit. După dânsul au luat împărăţia cea pământească feciorii lui, Arcadie, la Răsărit şi Onorie, la Apus.

În vremea împărăţiei lui Onorie, Sfântul Ambrozie a aflat moaştele sfinţilor mucenici, Nazarie şi Chelsie, despre care scrie preotul Paulin astfel: „În vremea aceea, aflându-se moaştele Sfântului mucenic Nazarie într-o grădină în afară de cetate, Sfântul Ambrozie le-a adus în biserica Sfinţilor Apostoli.

Şi am văzut sânge în mormântul în care zăcuse moaştele mucenicului, ca şi cum ar fi curs acum, apoi părul capului şi barba erau nestricate, ca şi cum ar fi fost pus acum în mormânt; iar faţa lui aşa era de luminată, ca şi cum ar fi fost acum spălată.

Ce minune! Precum însuşi Domnul în Evanghelie, mai înainte a făgăduit: că şi perii capului vostru nu vor pieri.

Apoi ne-am umplut de bună mireasmă, care covîrşea cu tot felul de aromate şi aducând moaştele mucenicului şi punându-le în căruţă, îndată ne-am întors împreună cu Sfântul Ambrozie, către ale Sfântului mucenic Chelsie, care erau puse în acelaşi loc.

După aceea ne-am înştiinţat de la cel ce stăpânea grădina aceea, cum că le este poruncit de la părinţi să nu lase locul acela din neam în neam, pentru că mari comori sunt puse într-însul.

Şi cu adevărat erau mari comori, pe care nici moliile, nici rugina nu le strică, nici furii, cei ce sapă pe dedesupt, nu le fură, al căror păzitor este Domnul, iar locul lor este în curţile cele cereşti, cărora viaţa le era Hristos, iar moartea un câştig”.

După ce arhiereul a adus moaştele sfinţilor în biserica Apostolilor, a învăţat poporul, ţinându-le predică. Şi iată un oarecare om având întru sine duh necurat, a strigat zicând: „Ambrozie mă munceşte pe mine”.

Iar sfântul, întorcându-se, le-a zis: „Să amuţeşti, diavole, că nu Ambrozie, ci credinţa sfinţilor şi zavistia ta te munceşte pe tine; pentru că vezi pe oameni suindu-se acolo, de unde eşti tu aruncat jos; iar Ambrozie nu
ştie a se îngîmfa cu mândrie”. Acestea zicând sfântul, a tăcut diavolul, aruncând cu faţa la pământ pe omul cel ţinut de el.

Împărăteasa marcomanilor, cu numele Fritighilda, care era închinătoare de idoli, auzind de dumnezeiasca petrecere a Sfântului Ambrozie, s-a dus spre a-l vedea.

Şi atît de mult s-a folosit de cuvintele lui, încât a crezut în Hristos. Iar sfântul a botezat-o şi i-a arătat ei credinţa în scris, ce fel de viaţă să petreacă şi i-a spus tot ce este nevoie pentru mântuire. Mai ales a rugat-o să nu lase niciodată pe bărbatul său să facă război cu romanii; iar ea a adus şi pe bărbatul său către Hristos şi l-a înduplecat să aibă pace cu romanii.

Minunatul Ambrozie a pus multă osteneală, să întoarcă pe păgâni, precum am zis mai sus şi credeau mulţi, văzând dumnezeiasca petrecere a lui şi minunile pe care le săvîrşea Domnul într-însul.

Căci tămăduia pe bolnavi, pe diavoli îi izgonea şi alte lucruri preaslăvite lucra. Pe acestea văzându-le mulţi, alergau la credinţa cea binecuvântată, încât el nu mai făcea altă slujbă, decât numai boteza pe cei ce credeau. Dintre aceştia era Augustin, preaînţeleptul şi cuvântătorul de Dumnezeu, pe care l-a vânat cu înţelepciunea şi priceperea lui cea mare, fiindcă era cufundat în eresul maniheilor.

Apoi, botezându-l, atît s-a făcut de îmbunătăţit şi mare apărător al Bisericii, încât a povăţuit pe mulţi către buna credinţă, cu învăţăturile şi scrierile sale cele prea înţelepte.

Sfântul Ambrozie era bărbat cu mare înfrânare, iubitor de osteneală, deştept, în toate zilele postea, afară de sîmbătă, Duminică, de praznice şi de pomenirea slăviţilor mucenici.

Rugăciunea lui era neîncetată ziua şi noaptea şi lucrul lui fără lenevire, căci singur cu mâna sa scria cărţi folositoare.

Apoi se îngrijea mult de toate bisericile, ostenindu-se întru cele dumnezeieşti, încât după dânsul abia cinci episcopi puteau purta osteneala lui. Pentru cei săraci şi scăpătaţi şi pentru cei robiţi avea nespusă purtare de grijă, încât toate ale sale le cheltuia.

Chiar de când a luat episcopia, a împărţit aurul, argintul şi toată averea sa pentru împodobirea bisericilor, spre hrana săracilor şi spre răscumpărarea celor robiţi, dând o puţină parte surorii sale pentru hrană, iar lui nu şi-a oprit nimic; ca fiind străin de toate agoniselile, mai cu înlesnire să poată alerga după Hristos, Domnul său, care, fiind bogat, a sărăcit pentru noi, ca să ne îmbogăţim prin sărăcia Lui.

Plăcutul lui Dumnezeu mângîia pe toţi în tot chipul; cu cei ce se bucurau împreună bucurându-se, cu cei ce plângeau împreună plângând. Căci, când venea cineva la dânsul pentru mărturisirea păcatelor, plângea însuşi, încât şi inima cea împietrită o ducea la căinţă şi o deştepta la umilinţă şi lacrimi.

Ajungând la bătrâneţe, mai înainte a văzut plecarea sa către Dumnezeu şi zicea clericilor săi: „Numai până la Paşti voi fi cu voi”.

Paulin, preotul, scriitorul vieţii acestuia, spune şi aceasta care a văzut-o cu ochii săi: „Mai înainte cu puţine zile de boala sa, Sfântul Ambrozie tîlcuia Psalmul patruzeci şi trei, iar eu scriam cele ce ieşeau din gura lui, pentru că el nu putea să scrie mult, pentru bătrâneţele şi slăbiciunea lui.

Şi privind spre dânsul, deodată am văzut foc înconjurând capul lui, în chipul pavezei şi după puţin timp a intrat în gura lui şi s-a făcut faţa lui albă ca zăpada; iar eu văzând acestea m-am spăimântat şi n-am mai putut să scriu de frică, apoi iarăşi s-a făcut faţa lui ca mai înainte.

Am spus acestea cinstitului bărbat Castul, diaconul, iar el, fiind plin de darul lui Dumnezeu, mi-a spus că am văzut pe Duhul Sfânt în chip de foc, peste episcopul nostru, precum s-a pogorât odinioară peste Sfinţii Apostoli.

Iar când a început a boli înaintea sfârşitului său, auzind despre aceasta Stilic, comitul, zicea: „De va muri acest arhiereu va pieri Italia”.

Şi a trimis la bolnavul arhiereu, bărbaţi cinstiţi din Mediolan, pe care îi ştia că erau iubiţi sfântului, rugându-l să ceară de la Domnul, ca încă să mai trăiască împreună cu dânşii pe pământ pentru trebuinţele altora. Iar el a răspuns către dânşii: „Nu am vieţuit aşa în mijlocul vostru, ca să mă ruşinez mai mult a vieţui şi de moarte nu mă tem, pentru că avem pe Domnul cel bun”.

Deci zăcând pe patul durerii, şedeau departe de patul lui, lângă uşa casei, diaconii Castul, Polemie, Venerie şi Felix şi vorbeau între dânşii încetişor la ureche, încât numai ei singuri auzeau: „Cine va fi episcop după dânsul?”

Şi au pomenit pe Simplichian, prezviterul. Iar sfântul, departe de dânşii zăcând, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu ei, a strigat de trei ori: „Bătrân, însă bun”. Şi cu aceste cuvinte a întărit că Simplichian preotul, are să primească după dânsul episcopia.

Şi rugându-se sfântul în boala sa, a văzut pe Domnul Iisus Hristos venind la dânsul şi cu dragoste zîmbind, arătându-se lui cu faţa luminată.

Aceasta a spus-o Vasian, episcopul Lavdiei, care şedea într-acea vreme lângă dânsul. Apoi, apropiindu-se despărţirea sufletului său de trup, preotul Gonoratie se odihnea într-un foişor şi a auzit un glas de trei ori zicând către dânsul de sus: „Scoală, sârguieşte-te, că astăzi se duce”. Şi sculându-se preotul a luat Preacuratele Taine şi a venit la cel bolnav. Iar Sfântul Ambrozie, rugându-se şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile daruri şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului său pe când se lumina de ziua Sfintelor Paşti. Apoi au pus cinstitul său trup în biserica cea mare a Mediolanului, iar sfântul lui suflet s-a dus împreună cu îngerii înaintea scaunului Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Viețile Sfinților, decembrie