Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Grigore, Arhiepiscopul Omiriţilor (19 decembrie)

Cetatea Mediolanului a avut mai întâi această făclie dumnezească, pusă în sfeşnicul bisericesc întru rânduiala slujbei diaconeşti, prin descoperirea lui Dumnezeu. Apoi şi alte cetăţi şi sate l-au avut pe el propovăduitor al numelui lui Hristos şi dezrădăcinător al înşelăciunii idoleşti. El era fecior din părinţii binecredincioşi, Agapie şi Teodotia, crescut în dreaptă credinţă şi în frica lui Dumnezeu. Din tinereţe s-a umplut de darul lui Dumnezeu şi a fost făcător de minuni şi tămăduitor. Deci, îl pregătea Dumnezeu pentru treapta arhieriei, de care îi spunea lui prin părinţii cei mai înainte-văzători şi prin descoperire.
Venind odată Grigore în Mediolan, la un oarecare părinte sihastru, i-a spus lui toate cele ce aveau să i se întîmple, căci era părinte mai înainte-văzător, care văzuse şi venirea lui Grigore către el, mai înainte cu treizeci de stadii şi i-a spus-o ucenicului său.
Un alt părinte, purtător de semne, care vieţuia într-un munte şi, de care înştiinţîndu-se Grigore, s-a dus la dânsul. Apropiindu-se de muntele acela şi de locaşul acelui sfânt părinte, a văzut un stîlp de foc în văzduh şi, fiind cuprins de frică, a căzut la pământ. Apoi, întărindu-se, se sculă şi merse ca să vadă ce era cu acea arătare de foc, ce i se arăta lui de departe ca o văpaie. Apropiindu-se a văzut pe omul lui Dumnezeu venind către dânsul pe care l-a sărutat şi l-a chemat pe nume, Grigore, deşi nu-l văzuse niciodată.
Grigore a fost găzduit la acel mare stareţ două zile, unde s-a învrednicit a avea o vedenie preaslăvită. La miezul nopţii a văzut pe acel bărbat purtător de Dumnezeu, la rugăciune, cu mâinile întinse în sus, ridicându-se de la pământ şi stând în văzduh. Mirându-se Grigore, când se făcu ziuă, bătrânul l-a chemat la sine şi i-a zis cu glas lin şi blând: „Vino, prietene şi frate, să ne împărtăşim din folosul cel de obşte, din mirul lui Dumnezeu, căci spre aceasta ai venit la mine păcătosul, ca să te înştiinţezi de cele descoperite mie pentru tine. Deci tu, fiule, ai să vezi cetatea Romei şi să te rogi în biserica Sfântului Mucenic Bonifatie şi a Aglaidei. De acolo ţi se cuvine a pleca în Alexandria; după aceea în Etiopia, spre a propovădui cuvântul adevărului. Apoi vei merge în Omiriţi, în cetatea Negran, care s-a prădat de Dunaan, evreul, căreia îi trebuie învăţătură apostolească. Acolo, mari şi preaslăvite lucruri, isprăvind, te vei odihni
şi vei trece la locaşurile drepţilor. Însă ai să suferi multe necazuri de la iudeii cei neplecaţi care vieţuiesc în Omiriţi, dar pe mulţi vei întoarce către Dumnezeu, Care îţi va fi bun ajutor, înţelepţindu-te şi povăţuindu-te pe tine. Acolo vei primi treapta arhiepiscopiei, prin punerea mâinilor preacuviosului Asterie, patriarhul Alexandriei.
Auzind acestea, fericitul Grigore îşi zicea că este nevrednic de aceasta şi mai degrabă ar fi vrut să petreacă cu bătrânul. Dar acel bărbat purtător de semne şi mai înainte-văzător i-a spus şi de arătarea aceea, pe care o văzuse însuşi Grigore. Căci a văzut pe marii apostoli Petru şi Pavel, punând omoforul pe umerii lui mai înainte, însemnând darul arhieriei, care era să i se dea lui. Şi mai mult se mira fericitul Grigore, de mai înainte-vederea bătrânului, căci şi aceea nu s-a tăinuit de dânsul, pe care însuşi a văzut-o în singurătate şi a zis: „Slavă lui Dumnezeu, Celui ce lucrează unele ca acestea întru cei ce-L iubesc! Fie voia Domnului”. După două zile l-a trimis stareţul de la sine, sărutându-l cu dragoste şi Grigore s-a dus mâhnindu-se că se desparte de un asemenea bărbat dumnezeiesc ca acela, arzând cu văpaia dragostei către dânsul de-a pururea pomenindu-l.
De acolo s-a dus mai întîi la Cartagena, unde, petrecând multă vreme, propovăduia cuvântul lui Dumnezeu şi toate bolile vindeca. Apoi, prin rânduiala lui Dumnezeu, s-a dus la Roma şi locuia în preajma bisericii Sfântului Bonifatie şi a Aglaidei. Venind la mormântul Sfântului Apostol Petru şi căzând cu lacrimi la pământ, i s-a făcut o vedenie, căci se vedeau uşile cerului deschise şi o lumină negrăită strălucind. Şi iată, Sfântul Apostol Petru, care avea în mâna sa cea dreaptă o cheie, ieşi din uşile cereşti şi venea către dânsul cu multă slavă, luminând şi strălucind cu faţa şi a zis către dânsul: „Acum am venit aici, cu mila Domnului, fiule Grigore, căci mai înainte de această vreme am fost cu apostolii ceilalţi în Negram, cetatea Omiriţilor, stând înaintea celor ce au pătimit pentru Domnul nostru Iisus Hristos, de la evreul Dunaan, întărind pe fiecare dintr-înşii întru bună credinţă şi, cu ajutorul Domnului, toţi s-au împotrivit voii evreului, celui călcător de lege.
Iar pentru dreapta credinţă s-au nevoit bine şi au pătimit pentru adevăr. Şi acum sunt în cer împreună cu părinţii cei din veac, fiind învredniciţi cinstei celei fără de moarte. Deci, acum am venit aici ca să cercetez cetatea, iar fratele Pavel, care este ajutătorul bisericilor din toată lumea, despărţindu-se de mine de la Ierusalim, s-a dus în Persia. Iar tu, o, fiule, bună cale călătorind, sârguieşte-te a bine plăcea lui Dumnezeu, călăuzindu-te totdeauna după legea Lui, ştiind că viaţa acestei lumi şi frumuseţea ei trec ca visul şi ca umbra şi fericit vei fi dacă vei săvîrşi alegerea ta, aşa precum ai început. Căci, umblând în voia Domnului, pe mulţi vei aduce întru frica lui Dumnezeu. Iată, acum ţi se pregăteşte ţie scaun în cer de Însuşi Stăpânul şi vei câştiga cele bune împreună cu noi”.
Acestea zicând, apostolul s-a dus şi s-a sfîrşit vedenia. Iar Grigore, venindu-şi în fire, iarăşi a căzut la pământ numindu-se pe sine ticălos şi păcătos. După multă rugăciune s-a dus la gazda sa şi în acea noapte a văzut în vis pe Sfântul Apostol Pavel, care îi dădea un vas plin cu untdelemn, ce era mai înainte însemnare a darului preoţiei şi a arhieriei. Grigore, luând în vis vasul din mâinile sfântului cu untdelemnul acela, îndată s-a deşteptat şi, bucurându-se cu inima, cânta: „Răspuns-a inima mea cuvânt bun, căci m-a uns pe mine Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei”. După acestea a ieşit din Roma şi s-a dus în Alexandria, punând în toate zilele în inima sa suişul către Dumnezeu şi sporind din putere în putere, umplându-se de înţelepciune dumnezeiască şi de mari daruri cereşti.
În acea vreme împărăţea la greci Iustin, în Etiopia Elezvoi, dreptcredincioşi împăraţi, iar la Omiriţi împărăţea Dunaan evreul, care a ridicat prigoană asupra creştinilor şi se sârguia a pierde numele lui Hristos din împărăţia lui. El a luat cu vicleşug slăvita cetate Negran, care credea în Hristos şi a pierdut o mulţime de credincioşi; pe unii cu foc i-a ars, iar pe alţii i-a tăiat cu sabia şi pe preacinstitul domn Areta la omorât împreună cu cetăţenii cei mai de frunte. De acest lucru auzind dreptcredincioşii împăraţi Iustin şi Elezvoi, le-a părut rău pentru nevinovata vărsare de sânge. Atunci a scris Iustin către Elezvoi, îndemnându-l spre război împotriva nelegiuitului Dunaan, ca să facă izbândă pentru sângele nevinovat. Iar prealăudatul împărat Elezvoi, umplându-se de râvnă şi adunând toată puterea sa, a mers asupra evreului Dunaan. Făcându-se război mare, cu ajutorul lui Hristos l-au biruit pe Dunaan şi toată puterea lui au sfărîmat-o până la sfîrşit, iar pe Dunaan cu rudeniile sale i-au tăiat cu sabia. Apoi, luându-i împărăţia, au
curăţit-o de nelegiuirile idoleşti şi păgâneşti şi slava numelui Domnului nostru Iisus Hristos o răspândeau în tot ţinutul, încât mulţi din evrei şi din alte neamuri care vieţuiau în Omiriţi căutau să se boteze. Însă atunci nu era nici episcop, nici preot, nici diacon şi nici un fel de cleric, căci toată rânduiala duhovnicească o prăpădise nelegiuitul Dunaan, din toată împărăţia Omiriţilor. Pentru aceea a trimis fericitul Elezvoi la Asterie, patriarhul Alexandriei, vestindu-i toate cum i-a ajutat bunul Dumnezeu şi rugându-l să aleagă un bărbat înţelept, cu trăire şi cu fapte bune, care să cunoască bine legea veche şi cea nouă, apoi, hirotonindu-l episcop, să-l trimită la dânsul în Omiriţi, cu toate trebuinţele bisericeşti.
Patriarhul Alexandriei s-a bucurat de o scrisoare ca aceea şi de ajutorul lui Dumnezeu dat creştinilor împotriva păgânilor şi căuta acel om care trebuia acolo, pentru a-l face episcop, pe care să-l trimită îndată la Elezvoi. Atunci mulţi se aduceau la preafericitul Asterie, dar nici unul nu s-a găsit plăcut înaintea sa. Deci, s-a întors patriarhul spre rugăciune şi spre priveghere de toată noaptea ca însuşi Domnul să aleagă şi să arate pe cel care ştie că este vrednic spre o slujbă ca aceea. Acestea făcându-se, s-a arătat patriarhului în vedenie Sfântul Apostol Marcu, poruncindu-i să caute pe Grigore diaconul, care nu demult a venit în cetate şi găzduieşte la un oarecare Leontie. Pe acela să-l sfinţească şi să-l trimită la Elezvoi ca arhiepiscop, că pentru această trebuinţă l-a adus Dumnezeu de departe în acea cetate.
A doua zi, patriarhul, trimiţînd degrabă, a căutat casa lui Leontie şi, găsind-o, a chemat la dânsul pe Grigore, pe care l-a întrebat cine şi de unde este. Apoi descoperindu-i arătarea cea despre dânsul şi spunându-i trebuinţa Bisericii, îl sili să primească treapta arhieriei. Grigore, aducându-şi aminte de proorocia bătrânului purtător de semne de lângă Mediolan, că va primi treapta arhieriei prin punerea de mâini a Cuviosului Asterie, patriarhul Alexandriei, umplându-se de lacrimi, a zis: „Voia Domnului să fie; fă, stăpâne, ceea ce voieşti, după porunca Domnului”. Şi îndată a sfinţit patriarhul pe Grigore în preot, apoi arhiepiscop şi s-a făcut minune înfricoşată în vremea slujbei şi a sfinţirii, căci s-a schimbat faţa lui Grigore şi se arăta în chipul luminii, ca focul luminându-se cu darul Preasfântului Duh. Iar din veşmintele lui ieşea fum de mir de bună mireasmă şi de aromate de mult preţ, încât toată biserica s-a umplut de bună mireasmă. Aceasta s-a făcut în toată dumnezeiasca slujbă şi ochii tuturor priveau la Sfântul Grigore, minunându-se de acea preaslăvită minune. Acea minune o vedeau şi trimişii împăratului Elezvoi şi se minunau, care lucru l-au spus mai pe urmă împăratului lor. Iar după sfinţirea şi îndestulata mângîiere duhovnicească cu patriarhul, a fost eliberat Sfântul Grigore cu trimişii lui Elezvoi, având cu sine şi tot clerul ce se cuvenea treptei sale, cum şi toate trebuinţele bisericeşti.
În puţine zile a ajuns în Etiopia, apoi în părţile Omiriţilor şi a avut o bucurie foarte mare binecredinciosul împărat Elezvoi de venirea arhiepiscopului Grigore. Mai vîrtos când a aflat că dumnezeiasca arătare l-a ales la acea treaptă şi că în minunat semn s-a arătat în vremea hirotoniei lui darul Duhului Sfânt, care vieţuia într-însul. Deci, l-a întîmpinat pe el cu cinste şi cu dragoste şi toată stăpânirea sa a dat-o lui. Apoi înconjura împăratul cu dânsul toate cetăţile cele din ţara Omiriţilor, zidind sfinte biserici şi împodobind mormintele sfinţilor mucenici omorîţi pentru Hristos de către necuratul Dunaan şi aducând pe cei necredincioşi către Sfântul Botez.
În cetatea Negran a pus domn pe fiul Sfântului Mucenic Areta şi a zidit o biserică preafrumoasă a Sfintei Învieri a lui Hristos, alta în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a treia în numele Sfântului Mucenic Areta şi al celor împreună cu dânsul, aproape de casa lui. Apoi a zidit şi prin alte cetăţi biserici, pe care singur Sfântul Grigore le sfinţea şi le punea preoţi şi diaconi, încredinţîndu-le păstoria cea deşteptată asupra oilor lui Hristos celor cuvântătoare.
Fericitul împărat Elezvoi, după uciderea lui Dunaan, mai zăbovind în pământul Omiriţilor destulă vreme, ca la treizeci şi şase de ani şi, toate rânduindu-le şi îndreptându-le bine, a voit a se întoarce la scaunul său din Etiopia. Deci, chemând împreună cu Sfântul Grigore pe toţi boierii, domnii şi sfetnicii, se sfătuiră pe cine să aleagă împărat al Omiriţilor, care să fie bărbat binecredincios şi priceput, blând şi temător de Dumnezeu. Iar sfetnicii au zis către împărat: „Pe care îl ştie stăpânirea ta şi pe care îl va descoperi ţie Dumnezeu, pe acela pune-l, că între noi nu este nici unul care să-ţi semene ţie întru înţelepciune şi vrednic de cununa împărăţiei”.
Împăratul, căutând la arhiepiscop, a zis: „Acest lucru este al tău, cinstite părinte şi învăţătorul nostru. Iată, înaintea feţei tale sunt toţi boierii, căpeteniile şi ostaşii mici şi mari. Pe acela pe care voieşti, cheamă-l în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi unge-l pentru împărăţie. Pentru că noi toţi cei din Etiopia, Dumnezeu binevoind, voim a ne duce”. Iar sfântul arhiepiscop a zis: „Bine ai socotit, binecredinciosule împărat, că precum inima ta este în mâna lui Dumnezeu, aşa şi cuvântul tău de la Dumnezeu s-a dăruit. Pentru că este bine ca totdeauna în tot lucrul, mai întîi a întreba pe Părintele nostru, Care este în ceruri şi precum El porunceşte, aşa se cuvine a face”. Acestea zicând fericitul şi sculându-se de la locul său, s-a depărtat de dânşii şi, plecându-şi genunchii la rugăciune, spre răsărit, cu ochii şi mintea înălţîndu-le la cer, s-a rugat cu sârguinţă şi în destul ca însuşi Dumnezeu, Cel ce ştie viaţa şi cugetul fiecăruia, să le arate pe bărbatul cel vrednic de împărăţie.
Rugându-se arhiepiscopul, deodată puterea Domnului nostru Iisus Hristos cea nevăzută a răpit în văzduh pe un oarecare bărbat cu numele Avramie, vrednic de acest lucru şi, aducându-l, l-a pus înaintea împăratului Elezvoi, încât toţi strigau cu spaimă: „Doamne miluieşte!” Iar arhiepiscopul a zis: „Iată, pe care trebuie să-l ungem pentru împărăţie. Pe acesta lăsaţi-l aici împărat şi voi fi cu dânsul, precum va binevoi pentru noi Domnul”. Şi s-a făcut bucurie mare tuturor pentru o purtare de grijă ca aceea a lui Dumnezeu.
După aceasta împăratul Elezvoi luând pe Avramie, bărbatul cel de Dumnezeu arătat, l-a dus în soborniceasca biserică a Prea-sfintei Treimi, care era în cetatea cea împărătească a Farului şi l-a îmbrăcat în porfiră împărătească, i-a pus coroană pe capul lui şi s-a săvîrşit de Sfântul Grigore, arhiepiscopul, ungerea cea împărătească. Apoi s-a adus jertfa cea fără de sânge pentru împăraţi şi pentru tot poporul şi sau împărtăşit amândoi împăraţii cu dumnezeieştile Taine din mâna arhiepiscopului.
După săvîrşirea tuturor acestora, a strigat poporului: „Lui Elezvoi, sfinţitul împărat al Etiopiei, mulţi ani! Lui Avramie, iubitorul de Hristos împărat al Omiriţilor, mulţi ani! Şi iarăşi amândorura împreună, lui Elezvoi şi lui Avramie binecredincioşilor şi iubitorilor de Dumnezeu împăraţi, mulţi ani!” Aceasta s-a cântat de câte trei ori. Apoi a glăsuit: „Lui Grigore, sfinţitului arhiepiscop nostru, povăţuitorului şi dascălului, pace şi sănătate, întru mulţi ani!” După aceasta „tuturor oştilor creştineşti şi tuturor popoarelor credincioşilor, mulţi ani! Şi aşa a intrat în palatul împărătesc, dănţuind, ospătându-se, benchetuind şi veselindu-se de Domnul Dumnezeu, Mântuitorul său şi de binecredincioşii lor împăraţi.
Apoi a petrecut Elezvoi încă treizeci de zile în pământul Omiriţilor, învăţînd şi povăţuind pe împăratul cel tânăr ca să-şi rânduiască bine şi să-şi îndrepteze împărăţia sa cu cinste, cu dreptate şi să asculte întru toate pe părintele său duhovnicesc, Grigore. După aceea, alegând din oastea Etiopiei cincisprezece mii de bărbaţi viteji, i-a lăsat împăratului cel nou, spre ajutor şi pază împărăţiei. Apoi s-a întors în Etiopia, unde după puţine zile, lăsându-şi împărăţia cea pământească, s-a dus în pustie şi s-a închis într-o chilie întunecoasă, lângă oarecare mănăstire şi n-a ieşit dintr-însa până la fericitul său sfîrşit. Iar hrană primea pe o ferestruică de la monahii care vieţuiau acolo. Aşa, după dulceţile cele împărăteşti, având viaţă aspră vreme îndelungată, a trecut în împărăţia cerurilor.
Un împărat ca acesta, atît de slăvit şi de bogat, acest fel de smerenie şi de sărăcie de bunăvoie, a lăsat tuturor. După mutarea lui, se povestea de monahii de acolo, un lucru ca acesta: Un frate oarecare tânăr, trimiţîndu-se la ascultare, a intrat într-o cârciumă şi s-a îmbătat de vin, apoi a căzut în păcatul necurăţiei trupeşti. Şi a fost într-una din zile, făcând păcatul cel obişnuit, apoi întorcându-se prin pustie la mănăstire, a intrat într-o pădure şi, iată, un balaur mare s-a repezit asupra lui, vrând să-l înghită. Monahul fugea şi se abătea încoace şi încolo, vrând a scăpa de balaur, dar acela îl gonea. Deci, strîmtorându-se fratele de pretutindeni şi nemaiputând să fugă undeva, l-a ajuns balaurul să-l mănânce. Şi, aducându-şi aminte de fericitul Elezvoi, s-a întors şi a zis către balaur: „Te jur cu rugăciunile preasfinţitului şi dreptului Elezvoi, depărtează-te de la mine”. Iar balaurul, ca şi cum s-ar fi ruşinat de numele celui pomenit, a stat şi, prin porunca lui Dumnezeu luând glas omenesc, a zis către monah: „Cum te voi cruţa pe tine? Pentru că îngerul lui Dumnezeu venind, mi-a poruncit să te mănânc pentru necurăţiile tale, fiincă te-ai făgăduit a sluji Domnului întru curăţie, iar acum petreci spurcând trupul tău şi mâniind pe Duhul Sfânt”.
Monahul, auzind pe balaur grăind omeneşte şi vădindu-i faptele lui, a rămas fără răspuns şi, tremurând, ruga cu jurământ pe balaur ca să-l cruţe. Iar balaurul i-a zis: „Ce mă juri pe mine aşa? Tu singur mai întîi te jură mie, că de acum nu vei mai săvîrşi necurata faptă trupească şi atunci te voi lăsa pe tine”. Iar fratele se jura, zicând: „Mă jur pe Dumnezeu Cel ce locuieşte în cer şi pe rugăciunile cinstitului împărat Elezvoi, că de acum nu voi mai mânia pe Domnul meu, pe Care acum rău l-am mâniat cu necurăţia trupească”. Aceasta zicând monahul, îndată s-a pogorât foc din cer şi a mistuit pe balaur înaintea monahului. Iar el, fiind cuprins de frică şi de cutremur, s-a dus în mănăstirea sa şi după aceea n-a mai greşit înaintea Domnului cu păcatul desfrânării şi s-a săvîrşit întru pocăinţă bună.
Împărăţind în pământul Omiriţilor binecredinciosul împărat Avramie, fericitul arhiepiscop Grigore, punând prin cetăţi episcopi, bărbaţi iscusiţi, l-a sfătuit ca să poruncească tuturor celor de sub stăpânirea lui, iudeilor şi elinilor sau să se boteze sau să fie sub pedeapsă de moarte. Ieşind o aşa poruncă împărătească, mulţime de iudei şi de păgâni, cu femei şi cu copii, veneau la baia dumnezeiescului botez, dar nu de voie ci, temându-se de moarte. Iar iudeii cei mai aleşi şi mai învăţaţi în lege, adunându-se de prin toate cetăţile şi făcând sobor pe ascuns, se sfătuiau ce vor face şi ziceau: „De nu ne vom boteza, după porunca împăratului, toţi vom fi omorîţi şi femeile şi copiii”.
Unii dintr-înşii ziceau: „Să facem voia împăratului, ca să nu fim omorîţi fără de vreme, iar în taină să ţinem credinţa noastră”. Alţii se sfătuiau ca nu cu făţărnicie, ci pe faţă să-şi ţină legea evreiască, „ca nu cumva, scăpând din mâinile oamenilor, să cădem în mâinile izbânditorului Dumnezeu, căci mai amar vom pieri”. Alţii ziceau: „Vedem că de acum noi nu mai trebuim Dumnezeului nostru, căci binecinstitorul nostru împărat Dunaan şi toată oastea lui a dat-o în mâna lui Elezvoi spre moarte şi ce vom face nu ştim”. Iar alţii ziceau: „De voim să păzim legea noastră şi sănătatea întreagă, apoi să ieşim în taină din hotarele acestea, unul câte unul, fiecare luându-şi ale sale, pentru ca nu împreună cu trupurile să ne pierdem şi sufletele noastre”. Iar alţii au zis: „De vom vrea să fugim, se vor înştiinţa creştinii şi cu totul ne vor pierde pe noi”. Deci nu se pricepea nici unul din ei ce vor face.
Unul dintre dânşii, preaînţelept învăţător de lege, cu numele Ervan, care ştia toată legea veche şi era învăţat bine şi în filosofie, a zis către dânşii: „Voi toţi grăiţi cele deşarte, care nimic nu folosesc. De voiţi să mă ascultaţi, apoi veniţi toţi împreună cu mine şi să grăim împăratului şi lui Grigore episcopul, ca să ne dea dintre dânşii dascăli, care ar vrea să se întrebe cu noi despre lege şi despre credinţă. Dacă ne vor birui, atunci cu pricină binecuvântată, ne vom face creştini. Iar de nu ne vor birui, apoi singuri vor cunoaşte, că ne silesc cu nedreptate a ne depărta de legea noastră. Însă să vedem ce va fi, să-i ispitim pe dânşii şi să aflăm ce fel de credinţă au. De va fi adevărată, să credem, căci poate a venit acum Mesia şi noi nu am priceput. Iar de se va afla credinţa lor mincinoasă, apoi vom fi adeveriţi, căci pentru Dumnezeu murim şi cu osârdie să primim moartea”.
Acestea zicând Ervan, s-au temut toţi şi au zis: „Vedem că ajuţi creştinilor; au nu ştii că a noastră credinţă este adevărată? Cum o vom lăsa?” Ervan a zis: „Nici un cuvânt viclean n-am zis înaintea voastră, fraţilor. Să ştiţi că ori aşa, ori într-alt chip, siliţi vom fi de dânşii să ne botezăm. Deci, de nu mă veţi asculta, nevinovat sunt faţă de voi, pentru că, deşi nu veţi cerca credinţa lor însă şi fără de ispitire, o veţi primi şi veţi face precum poruncesc ei. Iar de nu veţi primi credinţa lor, apoi desăvîrşit vă vor omorî”.
Acestea auzind, toţi s-au supus lui Ervan şi, făcând scrisoare de rugăminte, au mers şi au dat-o împăratului. împăratul citind-o, s-a mâniat foarte asupra lor, voind să-i dea morţii pe toţi. Dar s-a oprit să nu facă aceasta fără sfatul arhiepiscopului, căruia dându-i acea scrisoare şi citind-o, fericitul a zis: „Frumos şi bine grăiesc iudeii, pentru că a crede din bunăvoire, mai mare lucru este, decât de nevoie”. Lasă-i, o! împărate, ca mai întîi să se întrebe cu noi şi după aceea vei face cu dânşii ce vei voi”. Şi s-a învoit împăratul cu sfatul arhiepiscopului. Apoi s-a dat iudeilor vreme spre a se pregăti de întrebare patruzeci de zile, în care să-şi caute dascăli pentru dânşii, care ar voi să vină fără temere la întrebare.
După împlinirea acelor zile s-a adunat mulţime de iudei, având cu ei mulţi din rabinii cei mai înţelepţi, care ştiau bine legea şi care erau pregătiţi spre întrebare. Deci s-a făcut întrebarea cea de obşte în cetatea Farului, venind împăratul cu toată suita, sfinţitul arhiepiscop cu tot sfinţitul sobor, mulţime mare de popor
creştinesc, ca să audă întrebarea aceea. Era şi soborul evreiesc, cu cărturarii şi cu învăţătorii lor de lege, cu cei puternici în cuvinte. Şi au pus pe Ervan înaintea episcopului, ca pe un domn al ritorilor şi începător al cuvântului, care ştia bine legea şi cărţile proorocilor şi era iscusit şi în filosofie. Apoi, poruncind să fie tăcere, s-a început între arhiepiscop şi Ervan această întrebare, care se află în cartea Mineiului; însă aici nu s-a scris prea multe de aceasta, pentru mulţimea cuvintelor.
Făcându-se tăcere şi toţi, cu gurile deschise, luând seama la vorbe, a început sfântul arhiepiscop a grăi către Ervan, preaînţeleptul învăţător al legii evreieşti şi către toată adunarea, zicând: „Noaptea trecând şi soarele dreptăţii răsărind, pentru ce voi staţi împotriva Luminii Lui şi nu credeţi întru Dânsul?” Ervan a zis: „Dacă Soarele dreptăţii a răsărit şi noi ne împotrivim precum zici tu, crezând în Dumnezeul legii, apoi cu cât mai vîrtos voi, neamuri fiind, care ţineţi cele străine vă împotriviţi luminii dreptăţii, ocărând dumnezeiasca lege, cea dată nouă de la Dumnezeu”.
Arhiepiscopul a zis: „Noi, cei ce suntem din neamuri, a cui făptură suntem?” Ervan zise: „Arătat este că a lui Dumnezeu făptură sunteţi”. Arhiepiscopul a zis: „Dacă şi noi ca şi voi suntem făptură a lui Dumnezeu, ce cinste mai mare decât noi aţi câştigat?” Ervan a răspuns: „Aceea pe care am avut-o mai mult decât egiptenii”.
Arhiepiscopul atunci a zis: „Bine ai adus la mijloc pe egipteni; dar arată-mi cinstea voastră mai mare decât a acelora”. Ervan zise: „Au n-ai citit minunile cele mari pe care le-a făcut Dumnezeu prin Moise în pământul Egiptului, în Marea Roşie şi prin pustie? Cum după ieşirea lui Israil a înecat pe egipteni, iar pe acela l-a mântuit?”
Arhiepiscopul a spus: „Nici o deosebire nu este între cinstea voastră şi cea a egiptenilor. Căci pe aceia i-a înecat Dumnezeu în mare, iar pe voi, pentru răutatea voastră, v-a pierdut pe uscat şi, trecând Marea Roşie, v-aţi înecat la mal, cumplit sfîrşindu-vă în pustie, de vreme ce din şase sute mii de popor şi mai mult, numai Halev şi Isus a lui Navi s-au învrednicit a vedea pământul făgăduinţei. Vezi dar cum v-au cinstit pe voi Dumnezeu, mai mult decât pe egipteni?” Ervan zise: „Dar cui a plouat mană în pustie, lui Israil sau neamului din Egipt?” Arhiepiscopul zise: „Dar ţi se pare că erau mai cinstite mâncările ce aveaţi în Egipt sau mana cea din pustie?” Ervan zise: „Arătat este că mana a fost mai cinstită”. Arhiepiscopul zise: „Apoi pentru ce v-aţi întors cu cugetele înapoi, poftind cărnurile cele de porc din căldări, usturoiul, ceapa şi toată hrana egipteană, iar mana aţi urât-o?”.
După acestea s-a început întrebarea pentru Sfânta Treime. Ervan zicea: „Creştinii au trei dumnezei, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Dumnezeu însă a grăit în Sinai: Ascultă, Israile, Domnul Dumnezeul nostru, Domnul Unul este şi afară de Dânsul alt Dumnezeu nu este. Deci, împotriva legii lui Dumnezeu fac creştinii, cinstind trei dumnezei, iar nu Unul. Arhiepiscopul îi răspunse: „Numai un Dumnezeu avem, Făcătorul tuturor, însă în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, într-o dumnezeire”. Apoi îi aduse acest grai al lui David: Cu cuvântul Domnului, cerul s-a întărit şi cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor, a cărui înţelegere este aşa: Domnul este Dumnezeu Părintele; Cuvântul Lui este Dumnezeu Fiul; Duhul gurii Lui, este Dumnezeu Duhul Sfânt. Intr-acest chip se arată trei feţe dumnezeieşti, iar dumnezeirea este una, căci Fiul şi Duhul sunt de o fiinţă cu Părintele, împreună fără de început, pururea de o fiinţă şi de un scaun”.
Despre Cruce şi despre moartea Domnului se aduceau împotriva evreilor, scrierile Legii vechi, proorociirile şi vorbele cele întunecate ale umbrei, precum sunt acestea: Şi va fi viaţa ta spânzurată înaintea ochilor tăi. Apoi acestea: Veniţi să punem lemn în pâinea lui, corabia lui Noe a fost chipul Crucii zicând: Copacul cel din Savec, în care berbecele a schimbat junghierea lui Isaac. Apoi toiagul lui Iosif, la al cărui vîrf s-a închinat Iacov: Şi schimbarea mâinilor bătrânului în binecuvântarea celor doi fii ai lui Iosif. După aceea, toiagul lui Moise, cu care a despărţit marea: întinderea mâinilor la înălţime, spre a birui pe Amalec. Şarpele cel înălţat în pustie despre care se zice: Lemnul care a îndulcit apele în Mera. În fine multe altele care se află în Lege şi cele care cu taină s-au scris mai înainte.
Deci s-au întins întrebările până seara, de amândouă părţile, tare împotrivindu-se, însă, în toate cuvintele, arhiepiscopul se arăta biruitor, căci Duhul Sfânt vorbea într-însul după cele scrise: Căci nu veţi grăi voi, ci Duhul Părintelui vostru, Care grăieşte întru voi.
Sosind seara şi întrebările încă nesfîrşindu-se, s-a sculat împăratul de pe scaunul său, asemenea şi arhiepiscopul şi s-a risipit soborul, amânând întrebarea pe a doua zi. Iar iudeii au înconjurat pe Ervan al lor, bucurându-se şi sărutându-l, îl fericeau ca pe unul care putea sta împotriva creştinilor. Iar Ervan a zis: „Rugaţi-vă ca să ne ajute Dumnezeul Legii, de vreme ce vedeţi pe episcop, că este om maestru şi nu este cu putinţă a-l birui”. Iar ei ziceau să îndrăznească şi să nu se teamă.
A doua zi, adunându-se iarăşi soborul, împăratul şi arhiepiscopul şezând cu iudeii şi cu Ervan, nici în ziua aceea şi nici în următoarea, ci tocmai în a cincea zi s-a făcut întrebarea aceea. împăratul, cu toată suita, stătea cu dulceaţă ascultând cele ce se vorbeau şi se mângîia de înţelepciunea dată de Dumnezeu sfinţitului lor arhiepiscop. Căci cu adevărat asculta multe cuvinte ale proorocilor, tălmăcindu-le şi arătând multe taine, precum se scrie în cartea cea deosebită pentru întrebarea aceasta, care este de folos a o citi şi a-i lua seama.
Făcându-se vorbă despre întruparea lui Hristos şi despre Preacurata Fecioară, se aduceau de arhiepiscop cuvintele lui Isaia, proorocul: „Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu”. Stând împotrivă Ervan, zicea că Maria a născut numai om simplu, iar nu un Dumnezeu. Dar îl biruia arhiepiscopul cu aceste cuvinte: Şi numele Lui se va chema Emanuel, care se tîlcuieşte: cu noi este Dumnezeu. Ervan a zis: „Cum a cuprins pântecele cel femeiesc pe înfricoşata mărire a dumnezeirii?” Arhiepiscopul a răspuns: „Aşa precum a încăput cortul lui Avraam pe Dumnezeu, sub stejarul Mamvri, când S-a pogorât să mănânce cu dânsul”. Iar Ervan a zis: „Dar cum n-a ars focul dumnezeirii trupul cel femeiesc?” Arhiepiscopul zise: „Precum n-a ars focul rugul în Sinai, aşa şi pântecele Fecioarei, nu l-a vătămat dumnezeirea. Fecioară a născut şi fecioară a rămas”. Ervan a zis: „Cu nălucire s-a născut dintr-însa, iar nu cu adevărat, pentru că este cu neputinţă a nu se vătăma pântecele întru naştere şi tuturor este cu totul necrezută aceasta”. Arhiepiscopul zise: „În vremea aceea, când a intrat Avacum la Daniil în groapa leilor, prin uşa gropii cea strânsă cu legături şi întărită cu peceţi, spune-mi, cum a intrat el şi cum a ieşit, nici uşile deschizând, nici peceţile rupând?”
După întrebarea din ziua a treia, căuta Ervan să fugă şi nu-l lăsau ceilalţi iudei, zicând: „De ne vei lăsa pe noi, apoi toţi vom pieri. Deci rămâi, în tot chipul luptându-te, doar ne va ajuta nouă Dumnezeu. Iar de vom fi biruiţi în cuvinte, apoi mai avem alte chipuri de împotrivire, întru care nu pot să ne biruiască”. Deci, fiind înduplecat de rugăminţile lor, se pregătea de a patra întrebare, la care a început a ocărî pe creştini, pentru sfintele icoane, că se închină lor, numindu-le idoli, iar pe cei ce se închină lor, îi numea închinători de idoli şi potrivnici legii lui Dumnezeu. Apoi zicea că a poruncit Dumnezeu a nu face idoli nici orice fel de asemănare. Atunci l-a întrebat arhiereul: „Când a fost potopul în zilele lui Noe, în ce chip s-a mântuit el?” Iar Ervan a răspuns: „Cu corabie făcută din lemn”. Arhiepiscopul a zis: „Dar putea Dumnezeu şi fără corabie a-l izbăvi din potop sau nu putea? Cum ţi se pare?” Ervan a zis: „Socotesc că putea, pentru că scris este, că toate sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Arhiepiscopul zise: „Dacă putea Dumnezeu a face aceea, apoi de ce folos era corabia, spre a mântui pe dreptul Noe? De aceea se cuvenea ca Noe să dea mulţumire, pentru a sa mântuire, corăbiei, nu lui Dumnezeu”. Ervan zise: „Să nu fie aceasta, ci Domnului se cuvine aI da laudă, ca unui ziditor, iar nu materiei celei fără de suflet”.
Arhiepiscopul zise: „Iată, mărturiseşti singur, că prin materia cea fără de suflet – prin corabie – i-a rânduit Dumnezeu mântuirea. Aşa ne face şi nouă, prin aceste icoane văzute, care, deşi sunt neînsufleţite, totuşi sunt puse înainte, spre mântuirea noastră. Privind la dânsele, ne ridicăm mintea către chipul cel dintîi, pentru dorire dumnezeiască şi spre râvnă plăcută lui Dumnezeu. Şi zugrăvim nu un idol, ci pe Domnul nostru Iisus Hristos, după a Sa omenire, iar nu după dumnezeire, care este nedescrisă. Precum Noe a adus mulţumire lui Dumnezeu pentru corabie şi pentru mântuirea sa, ridicând jertfelnic, aşa şi noi mulţumim lui Hristos Dumnezeu, zugrăvind chipul Lui. Căci cu trupeasca Lui rânduială, ne-am izbăvit de potopul cel sufletesc. Şi ca o altă corabie socotim omenirea Lui, prin care a purtat greutăţile noastre, a ridicat păcatele noastre şi, îndumnezeindu-ne cu a sa dumnezeire, ne-a înălţat la cer. Pe Hristos, care a fost văzut cu ochii trupeşti, Îl zugrăvim cu vopsele, închipuind asemănarea cea preacurată a omenirii Lui, şi, în umbra
asemănării celei trupeşti, ne închinăm împreună şi Dumnezeirii Lui şi cinstim întru El, cu cuviincioasă închinăciune şi pe Tatăl şi pe Sfântul Duh”.
Ervan a răspuns: „Mă minunez de basmele voastre creştineşti, de vreme ce ziceţi, că Dumnezeu dă darul Său chipurilor celor zugrăvite pe pereţi şi pe scânduri, care nici nu umblă, nici nu vorbesc”. Atunci l-a întrebat arhiepiscopul: „Spune-mi, Ervane, pentru ce a dat Dumnezeu darul Său cojocului lui Ilie, pe care deşi l-a dat lui Elisei, a cinstit mai mult cojocul cel neînsufleţit, decât pe proorocul cel viu? Căci apele Iordanului, pe care n-a putut să le treacă proorocul, pe acelea le-a despărţit cu cojocul şi a trecut ca pe uscat. Iar minunea pe care n-a făcut-o Elisei cel viu, pe aceea a făcut-o cojocul cel neînsufleţit.
Apoi şi lui Moise, care făcea minuni în pământul Egiptului, pentru ce nu lui, ci toiagului său a dat Dumnezeu puterea facerilor de minuni şi cu acela a prefăcut apele în sânge, a despărţit Marea Roşie şi a făcut alte înfricoşate şi slăvite minuni? Încă şi cortul mărturiei, sicriul Legii şi năstrapa cea de aur, care avea mana, tablele şi toiagul lui Aaron, masa, cădelniţa şi sfeşnicul, toate acestea oare nu aveau mare dar de la Dumnezeu, măcar că erau neînsufleţite, făcute de mâini omeneşti, din materiile acelea văzute şi pipăite? Însă erau strălucite cu mărirea lui Dumnezeu şi pline de dar. Deci, afară de preoţi şi de leviţi, erau neatinse de altcineva, ca sfinte şi dumnezeieşti.
Dacă acestea erau aşa în Legea cea veche, pentru ce te minunezi de darul lui Dumnezeu, care s-a dat în Legea cea nouă sfintelor icoane?” Ervan răspunse: Se scrie în psalmi: Idolii păgânilor, aur şi argint, lucruri de mâini omeneşti.
Arhiepiscopul zise: „Nu mă împotrivesc la aceasta, că idolii păgâneşti, care nu ştiu pe Dumnezeu, sunt asemănări ale celor care au vieţuit fără Dumnezeu întru toate nelegiuirile, vrăjitori, fermecători şi ucigaşi, care au pierit din viaţa aceasta şi spre a căror pomenire, unii din oameni le-au făcut idoli. Apoi neamurile, cele mai de pe urmă, înşelate şi orbite fiind de satana, au socotit acele chipuri, ca idolii lor, cărora s-au închinat, ceea ce şi voi aţi făcut, închinându-vă celor ciopliţi, jertfind pe fiii şi pe fetele voastre diavolilor şi aţi vărsat sânge nevinovat, adică sângele fiilor şi fiicelor voastre, pe care le-aţi jertfit celor ciopliţi ai lui Hanaan. Asemănările ce le zugrăvim noi acum, ale sfinţilor lui Dumnezeu, acestea nu sunt idoli, ci icoane cinstite, pentru că zugrăvim asemănarea acelora care au cunoscut pe Dumnezeu şi au crezut în El, care au plăcut Lui în cuvioşie şi dreptate şi au fost cinstiţi ca sfinţi şi plăcuţi lui Dumnezeu. Apoi cu darul lui Dumnezeu au făcut multe minuni: morţi au înviat, bolnavi au vindecat, ochii orbilor au luminat, şchiopilor au dat umblare şi surzilor auzire; pe cei slăbănogi i-au îndreptat, pe leproşi i-au curăţat şi dracii din oameni i-au izgonit. Aceştia sunt al căror sfîrşit s-a făcut cinstit şi pomenirea lor este lăudată şi veşnică. Pentru că este cinstită înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui, iar pomenirea dreptului cu laude şi întru pomenire veşnică va fi dreptul.
Ervan iarăşi bîrfind sfintele icoane, de parcă n-ar fi auzit nimic până acum, arhiepiscopul a zis: „Haina ta, Ervane şi cortul mărturiei, amândouă fiind de lână şi de in, oare au deopotrivă putere? Toiagul tău şi toiagul lui Aaron, care a odrăslit, oare au cinste deopotrivă? Ulciorul cel din casa ta şi năstrapa în care este mana, oare deopotrivă sunt amândouă? Sicriul tău, în care îţi pui cele de trebuinţă trupului şi sicriul Legii Domnului au deopotrivă mărire? Focul şi untdelemnul pe care îl arzi în casa ta pentru lumină, oare se aseamănă cu sfeşnicul de aur cel cu şapte lumini? Casa în care petreci şi biserica pe care a zidit-o Solomon, oare deopotrivă sunt? Nicidecum! Ci fără asemănare le cinsteşti pe acestea mai mult, de vreme ce prin acestea venea odinioară darul lui Dumnezeu. Deci în acest chip înţelege şi pe ale noastre: că alta este idolul unui nedrept şi afundat în iad şi alta este chipul sfântului şi plăcutului lui Dumnezeu, căci prin acesta ni se dă darul Domnului, cu rugăciunile celui închipuit pe icoană”.
Apoi a zis Ervan şi despre îngeri, că sunt fără trupuri, după cum se scrie: Cel ce face pe îngerii săi duhuri, însă creştinii nu se ruşinează a-i zugrăvi pe icoane ca pe nişte trupuri”. La aceasta a răspuns arhiepiscopul: „N-ai ce să zici, Ervane, pentru că de la voi ne-am învăţat a zugrăvi pe îngerii lui Dumnezeu”. Ervan zise: „Nicidecum de la noi, căci n-a fost acest lucru niciodată la noi”. Iar arhiepiscopul zise: „Toată Legea cea veche ai învăţat şi aceasta n-ai ştiut”. Ervan zise: „Viu este Domnul, că nu ştiu să fi fost cândva la noi zugrăvite chipurile îngereşti”.
Arhiepiscopul zise: „Cu adevărat voi aţi început acest lucru. Căci când a zidit Solomon biserică Dumnezeului Celui preaînalt, oare n-a făcut deasupra scăldătoarei heruvimii slavei, care umbreau altarul?
Asemenea şi deasupra uşilor celor dintîi şi celor de al doilea, au n-a făcut heruvimii? încă şi în cortul mărturiei cel făcut de Moise, nu era asemănare de heruvimi peste chivotul legii? Asemenea şi pe catapeteasmă, oare nu erau închipuite cu cusătură, chipuri de heruvimi? Şi toate aceste asemănări îngereşti, nu erau cinstite de voi, împreună cu cortul şi cu biserica? De aceea şi voi aţi închipuit şi firea cea fără trup aţi cinstit-o. Apoi pentru ce ne defăimaţi pe noi, care închipuim şi cinstim feţele acelor sfinţi bărbaţi, care fiind în trup, au bineplăcut lui Dumnezeu?” Unele ca acestea şi altele asemenea acestora, precum se scrie în cartea cea deosebită, grăind, s-a scurtat ziua a patra şi s-a făcut seară.
Sculându-se împăratul şi arhiepiscopul, s-a risipit şi soborul, aşteptând ca dimineaţa să fie sfîrşitul învingerii şi prăznuirea biruitorului. Deci jidovii, bucurându-se pentru Ervan, că era puternic la întrebări şi răspunsuri împotriva arhiepiscopului, îl numeau îndrăzneţ, zicând: „Bine te nevoieşti, nu te teme, ci încă mai tare să stai, pentru că vedem că Dumnezeu este cu tine. Să nu se înfricoşeze inima ta, căci vedem că şi împăratul vă ascultă cu plăcere pe voi amândoi”. Iar Ervan a zis către dânşii: „Fraţilor, bărbatul acesta, precum văd, mult mă covîrşeşte cu înţelegerea şi cu graiul şi nu este cu putinţă a-l birui. Aţi auzit cum toate graiurile gurii mele dezlegându-le, le-a făcut de nimic”. În ziua următoare, foarte de dimineaţă, iudeii cei mai înţelepţi, venind iarăşi la Ervan, acesta zise către dânşi: Vă mărturisesc vouă acum, fraţilor, fără minciună, că voi fi biruit de arhiepiscop; căci am avut vedenie în noaptea aceasta pe proorocul nostru Moise şi pe Iisus, despre care ne este întrebarea. I-am văzut pe ei stând şi vorbind pe aripa unei biserici; apoi am văzut pe Moise, închinându-se lui Iisus, avându-şi mâinile sale strânse la piept, ca şi cum ar fi fost legate şi cu frică stând înaintea lui Iisus, ca înaintea Domnului Dumnezeului său. Minunându-mă de acest lucru şi deschizând gura mea, am zis: Domnul meu Moise, dar oare bune sunt acestea care le faci? El, întorcându-se, m-a certat, zicându-mi: Încetează! Eu nu greşesc închinându-mă Stăpânului meu, că nu sunt dintre cei asemenea ţie, pentru că cunosc pe Făcătorul meu şi Domnul! Şi tu, pentru ce faci atîta osteneală dreptului arhiepiscop, împotrivindu-te adevărului? Iată, în ziua viitoare vei fi biruit de dânsul şi te vei închina ca şi mine Domnului nostru Iisus Hristos. Acestea am văzut, fraţilor şi ce sunt acestea nu ştiu. Însă nu voi slăbi luptând pentru legea noastră, până când va rândui Dumnezeu ceea ce va voi”.
Acestea auzindu-le, mulţi s-au îndoit şi au fost întru nepricepere. Făcându-se ziuă şi iarăşi adunându-se soborul, a venit împăratul cu suita sa. Apoi arhiepiscopul cu clerul şi tot poporul adunându-se, Ervan, cu mulţi învăţători de lege care îl ajutau, au început din nou întrebările ca şi în celelalte zile. Un logofăt al arhiepiscopului, pe care îl adusese împreună cu dânsul din Alexandria, şi care scria foarte iute, stând acolo, scria toate graiurile şi ale lui Ervan şi ale arhiepiscopului. Dar cu ajutorul Sfântului Duh, care lucra prin gura arhiereului se biruia ceata potrivnicilor, iar a noastră se împuternicea întru Domnul. Arhiepiscopul se arăta biruitor în toate cuvintele, iar Ervan slăbea din ce în ce, ca şi mulţi învăţători de lege, care îi ajutau lui, însă îi orbise răutatea lor; căci cu urechile greu auzeau şi ochii lor se închiseseră împotriva adevărului. Acum era nevoie, ca la cuvintele arhiereului să-i urmeze puterea credinţei, cum şi lucrul cel cu minune, prin care să mustre răutatea celor împietriţi şi să ruşineze necredinţa lor, lucru care s-a şi făcut într-acest chip.
Slăbind Ervan cu totul, a strigat: „Pentru ce cheltuim vremea întru lungimea graiului şi a ghicitorilor? Eu să dezleg aceasta? De voieşti, o! arhiepiscope, ca fără de vicleşug să cred în Iisus al tău, cum că Acela este Dumnezeu adevărat, arată-mi-L pe El viu, ca să-L văd şi să vorbesc împreună cu El. „Atunci voi mărturisi, că voi, creştinii ne-aţi biruit pe noi!” Acestea zicând Ervan, adunarea evreiască a strigat asupra lui: „Te rugăm învăţătorule, să nu te înşeli şi să nu te faci creştin; ci mai vîrtos te îmbărbătează şi te întăreşte pentru adevăr; pentru că ştii că nimic nu este mai adevărat, decât Însuşi Dumnezeul părinţilor noştrii”. Iar Ervan a zis către dânşii cu mânie: „Ce bîrfiţi voi? Ascultaţi acum, de mă va încredinţa că Acela este, de Care mai înainte au vestit proorocii, după aceea ce voiţi a mai aştepta?”
Văzând arhiepiscopul că grăieşte cu adevărat, iar nu cu vicleşug, a zis către dânsul: „Mare ispită faci, o! Ervane şi o cerere mai presus de putere, căci nu oamenilor te împotriveşti, ci lui Dumnezeu. Dar pentru încredinţarea ta şi a celor ce sunt cu tine şi pentru ca şi inimile celor ce sunt cu credinţă să se întărească,
puternic este Domnul, ca şi aceasta să o facă. Deci spune-mi clar, cum voieşti să te încredinţezi?” Ervan a zis: „Roagă pe Stăpânul tău, dacă este în cer, precum zici tu, să se pogoare aici şi să se arate mie ca să vorbesc cu El. Viu este Domnul, că îndată voi crede în El şi mă voi boteza”.
Acestea zicând Ervan, au strigat toţi iudeii: „Cu adevărat, o! arhiepiscope, adevereşte-ne cu fapta meşteşugul cuvintelor tale; arată-ne pe Hristosul tău, ca neavând după aceea ce mai răspunde, cu frică să credem în El”. Deci, a strigat Sfântul Grigore ca să le arate pe Hristos simţitor, de este viu după răstignire şi după moarte. După aceea jidovii grăiau deosebit între dânşii: „Dar de ne va arăta nouă arhiepiscopul pe Hristos, apoi, ce va fi? Vai nouă, căci nevrând ne vom face creştini?”. Unii ziceau: „De-L va arăta, apoi pentru ce să nu credem în El?”. Alţii ziceau: „Cum este cu putinţă să se arate Acela, Care, ca un om fiind ucis, a murit şi atîţia ani au trecut până astăzi de când s-a săvîrşit? Unde se va afla trupul şi duhul Lui? Căci de mult s-au risipit şi oasele Lui în mormânt?”
Arhiepiscopul, socotind mărimea lucrului şi văzând lupta potrivnicilor, s-a ridicat cu toată mintea la Domnul şi cugeta în sine că, de nu va ruga pe Mântuitorul Hristos, ca într-o împotrivire ca aceasta să împlinească cererea lor, apoi foarte mult se va bucura partea celor potrivnici şi se vor arăta evreii biruitori, iar creştinii, biruiţi şi vor batjocori şi vor defăima vrăjmaşii pe creştini. Deci, a zis cu nădejde către adunarea evreilor: „De va voi Hristosul meu, desăvîrşit Îl voi arăta vouă. Însă voi cu dinadinsul să ştiţi că, dacă Îl voi arăta şi nu veţi crede într-Însul, apoi îndată sabia vă va mânca pe voi toţi. Iar dacă, pentru necredinţa mea, nu voi putea să vi-L arăt pe Domnul meu, apoi mergeţi de aici după voia voastră”.
Auzind acestea, unii s-au întristat, iar alţii s-au bucurat, unii s-au întristat ca nu cumva să li se arate Hristos şi atunci vor crede într-Însul chiar nevrând, iar alţii se bucurau, nădăjduind că nu le va putea arăta şi vor rămâne întru rătăcirea lor. Deci au plăcut lui Ervan cuvintele arhiepiscopului şi celorlalţi înţelepţi şi învăţători de lege care erau acolo, zicând între dânşii: „Este cu neputinţă ca după cinci sute şi mai bine de ani să fie viu omul acela, care s-a omorât de părinţii noştri, s-a îngropat şi s-a pecetluit în mormânt, apoi sa furat de ucenicii Săi”.
Sfântul Grigore, părintele nostru, ştiind cuvintele Domnului cele zise în Evanghelie: Că de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acesta: treci de aici acolo şi va trece şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Aceste cuvinte ale Domnului avându-le în mintea sa şi având către Dumnezeu credinţă nestrămutată şi tare şi nădăjduind spre El, s-a sculat de pe scaunul său şi s-a depărtat puţin de dânşii la un loc lesnicios, puţin mai departe şi s-a rugat. Împăratul, cu tot poporul cel credincios, se minuna şi se înspăimânta de îndrăzneala şi de credinţa lui cea mare către Dumnezeu, căci spre un lucru înfricoşat ca acela îndrăzneşte.
Deci, cu spaimă luau aminte să vadă ce va fi, iar arhiereul, mergând puţin mai departe de sobor şi însemnându-se cu semnul Sfinte Cruci, s-a rugat, plecându-şi genunchii cu smerenie şi cu umilinţă. Apoi, cu totul înălţîndu-şi mintea, s-a rugat mult în auzul tuturor. Atunci pomenea în rugăciune toate tainele întrupării Cuvântului Lui Dumnezeu şi toată viaţa lui Hristos cea împreună cu oamenii, de la naştere până la patima cea de bună voie: crucea, moartea şi învierea cea de a treia zi, şi înălţarea cu trupul la cer. Iar la sfîrşit a zis: „Arată-Te, Stăpâne, de faţă acestor împietriţi şi orbiţi cu răutatea; arată-Te pentru slava numelui Tău celui sfânt şi cu ochii cei trupeşti să vadă omenirea Ta, cea făcătoare de viaţă, întru care Te- ai îmbrăcat pentru noi smeriţii şi cu care Te-ai înălţat la ceruri, pentru ca, văzându-Te, să creadă întru Tine, Dumnezeul cel adevărat şi întru Părintele cel adevărat Care Te-a trimis, cum şi întru Duhul Tău cel Sfânt”.
Săvîrşind el rugăciunea şi toţi căutând la dânsul cu sârguinţă, îndată s-a făcut cutremur mare şi fulger înfricoşat dinspre răsărit, încât şi pământul s-a cutremurat şi toţi au căzut de frică. După puţin timp, sculându-se şi ridicându-şi ochii spre răsărit, iată s-a deschis cerul şi un nor luminos, cu văpaie de foc şi cu raze de soare, cobora de acolo pe pământ, iar în mijlocul focului se vedea un bărbat cu podoabă mai frumoasă decât fiii omeneşti. Acela era Domnul nostru Iisus Hristos, strălucind la faţă şi hainele se luminau ca de fulger, păşind în nor cu o mişcare preaminunată şi se apropia către cele de jos. Apoi a stat în dreptul arhiepiscopului, deasupra norului, atrăgând către sine ochii şi inimile tuturor, prin podoaba Sa,
pe care nu este cu putinţă a o spune limba omenească. Însă de frica slavei Lui, pe care nu sufereau să o vadă odinioară ucenicii în Tabor, au căzut toţi cu feţele la pământ: împăratul, boierii şi tot poporul de la mare până la mic. Iudeii, fiind cuprinşi de mare cutremur se întorceau într-o parte şi într-alta şi căutau să fugă, pentru că-i ardeau razele strălucirii celei dumnezeieşti şi slava Domnului, pe care nu puteau să o vadă, căci mare frică căzuse peste dânşii şi nu le era cu putinţă a fugi, nici a păşi din loc înapoi, fiindcă erau ţinuţi cu putere nevăzută.
Arhiepiscopul, întărindu-se, a strigat cu glas mare către Ervan: „Iată, Ervane, Acela de Care multe cuvinte ai auzit, vezi-L şi te încredinţează: că unul este Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!” Ervan, ca un mort, nu putea să mai răspundă nimic. Şi a venit glas de la încuviinţata slavă a Domnului, zicând: „Pentru rugăciunea episcopului, vă vindecă pe voi Cel ce S-a răstignit de părinţii voştri”. Iar de glasul acela mai vîrtos s-au cutremurat şi au căzut la pământ, fiind cuprinşi de frică, precum odată Saul, mergând către Damasc, l-a strălucit lumină din ceruri şi glas venind de sus, a căzut la pământ, iar cu ochii deschişi nu vedea pe nimeni.
Săvîrşindu-se acestea astfel, s-a făcut înaintea Domnului un sunet dumnezeiesc şi norul cel mai luminos care era sub Dânsul, l-a ascuns de la vedere. Şi se strângea acest nor din toate părţile în urma Lui, înălţîndu-se cu El în sus, până când toată slava Domnului a intrat în cer şi apoi toate cele văzute s-au ascuns de la ochii lor. Împăratul cu toată mulţimea creştinilor au luat îndrăzneală şi au început a striga în urma Domnului, multă vreme: Doamne miluieşte. Iar cinstitul arhiepiscop era cu faţa la pământ, aducând rugăciuni cu lacrimi către Domnul pentru popor.
După aceasta, toţi cei ce erau în sobor, cu împăratul şi tot poporul, cu multă cucernicie şi cu frică cinsteau pe Sfinţitul Arhiepiscop Grigore, minunându-se de atîta sfinţenie şi de puterea rugăciunilor lui. Iar iudeii se întrebau unul pe altul: „Oare vezi, frate?” Şi răspundeau unul către altul, că nu văd deloc. Atunci au strigat către Ervan: „Amar nouă, învăţătorul nostru, ce vom face?” Iar Ervan a zis: „Oare numai noi singuri am orbit, văzând pe Dumnezeul creştinilor? Ori şi creştinii au pătimit aceasta?” Creştinii, auzind, au zis: „Noi cu darul Domnului nostru vedem bine şi mai sănătoşi sunt ochii noştri, decât mai înainte, dar numai voi sunteţi orbi pentru necredinţa voastră, pentru că Domnul Dumnezeul izbândirilor a tăiat vederea ochiului vostru evreiesc, căci fiind nevrednici l-aţi văzut pe El”.
Atunci Ervan, cu mulţimea evreilor, ruga cu lacrimi pe arhiepiscop să deschidă ochii lor cei orbiţi şi să le dea Sfântul Botez. Iar arhiepiscopul i-a întrebat dacă cu adevărat cred întru Domnul nostru Iisus Hristos şi toţi adevereau că cred fără îndoială. Învăţîndu-i pe ei episcopii care erau împreună cu dânsul, preoţii slujeau taina Sfântului Botez. Când au intrat evreii în Sfânta baie a Botezului, îndată au căzut de pe ochii lor ca nişte solzi şi vedeau cu ochii cei trupeşti şi cu cei sufleteşti, cu inima crezând întru dreptate, iar cu buzele mărturisind pe Domnul nostru Iisus Hristos, spre mântuirea lor.
Deci s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, începând de la Ervan, căruia însuşi împăratul i-a fost naş şi i s-a pus numele din Sfântul Botez, Leon, pe care l-a unit împăratul cu suita sa şi sfatul său, făcându-l patriciu, ca pe un om cu bună înţelegere şi vrednic de cinste. Atunci se căia Ervan foarte mult de rătăcirea sa cea mai dinainte şi se minuna cu spaimă, având totdeauna în mintea sa arătarea Domnului, căci zicea: „Viu este în ceruri Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care părinţii noştri L-au răstignit şi L-au îngropat şi L-au socotit că este mort!” Apoi zicea cu lacrimi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui viu, iartă-mi câte am greşit Ţie, întru neştiinţa mea”! Iar pe sfinţitul arhiepiscop îl cinstea ca pe îngerul Domnului, nevrând a se despărţi de dânsul.
Astfel s-a luminat toată ţara Omiriţilor cu lumina sfintei credinţe, botezându-se prin toate cetăţile şi satele, nu numai iudeii ci şi elinii. Şi s-a făcut bucurie mare peste tot pământul acela, încât şi îngerii din cer se bucurau de întoarcerea şi de pocăinţa atîtor suflete şi slăveau pe Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.
După aceasta, preasfinţitul arhiepiscop Grigore a sfătuit pe împărat să poruncească să nu fie casele şi locuinţele evreilor împreună, ci să locuiască printre creştini, pentru ca să nu facă pe ascuns între ei
adunări şi sfaturi. Deci a poruncit să scrie carte împărătească într-acest chip, ca nimeni dintre evrei să nu dea fetei sale bărbat din neamul evreiesc, ci din fiii creştinilor să-şi ia soţ. Iar fiului evreiesc să nu i se dea mireasă dintre fetele evreice, ci din cele creştine să i se caute; şi cine ar îndrăzni a încălca acea poruncă, să fie tăiat cu sabia. Aceasta a făcut-o arhiepiscopul ca neamul evreiesc să se amestece cu creştinii, să-şi uite după oarecare vreme credinţa şi obiceiurile cele de demult ale legii vechi.
Apoi, făcându-se linişte şi pace adâncă şi dreaptă credinţă strălucind pretutindeni, împăratul şi cu preasfinţitul arhiepiscop Grigore slujeau lui Dumnezeu fără lenevire, înălţînd laude, toată noaptea, Stăpânului Hristos, îngrijindu-se pentru mântuirea neamului creştinesc şi îndreptând împărăţia cu mila şi cu adevărul.
Acest dreptcredincios împărat, Avramie, a domnit treizeci de ani în împărăţia Omiriţilor şi a adormit întru Domnul, având ziua sfîrşitului său vestită mai înainte de Sfântul Grigore şi a fost îngropat cu mare cinste în împărăteasca cetate a Farului.
După mutarea împăratului, nu după multă vreme, cel întru sfinţi părintele nostru Grigore, bine păscându-şi turma şi întărind credinţa pe temelia apostolilor şi a proorocilor, făcând multe semne şi minuni, întru slava lui Dumnezeu, a trecut din viaţa aceasta, în a nouăsprăzecea zi a lunii decembrie şi a fost aşezat cu cinste în aceeaşi cetate, în locul de îngropare al bisericii celei mari. Şi s-a tânguit pentru dânsul tot pământul omiriţilor, dar mai ales iudeii cei botezaţi, pentru că tuturor le era ca un părinte bun şi milostiv, iubit oamenilor şi bineplăcut lui Dumnezeu. Acum şade înainte în cetele sfinţilor ierarhi, cu care slăveşte împreună pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.