Viaţa Cuvioasei Eufrosina fecioara, egumena Mănăstirii Poloţca (23 mai)

În cetatea Poloţca era un boier, anume Vseslav. El a avut un fiu cu numele Gheorghe, din care se trage această sfântă odraslă, fericita Eufrosina. Aceasta mai înainte de a se boteza s-a numit Predislava, după numele cel boieresc, şi învăţase din copilărie dumnezeiasca Scriptură. Ea se sârguia la citirea sfintelor cărţi şi astfel s-a deprins din acelea cu frica şi cu dragostea osârdnică către Dumnezeu, Ziditorul ei. Ea era frumoasă şi, ajungând la vârsta de doisprezece ani, mulţi boieri slăviţi trimiteau la tatăl ei, sârguindu-se fiecare ca fiul său s-o ia în căsătorie. Dar, fecioara nu voia nicidecum să se însoţească cu bărbat pământesc şi muritor, fiind rănită de dorinţa lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mirele cel ceresc şi fără de moarte, deoarece toată mintea sa o avea îndreptată spre dragostea cea dumnezeiască. Tatăl ei, voind s-o logodească cu un tânăr frumos, fiu al unui boier oarecare, ea n-a voit; şi, ascunzându-se de toţi, s-a dus într-o mănăstire de fecioare la cuvioasa doamnă Romana egumena, şi cerea să fie tunsă în schima monahală. Cuvioasa Romana, văzând tinereţile fecioarei, şi temându-se de tatăl ei, a ţinut-o multă vreme, sfătuind-o la viaţa mirenească, ca pe o fată tânără şi preafrumoasă. Dar, cunoscându-i fierbinţeala cea mare a inimii ei către Dumnezeu şi dorinţa neschimbată de a păzi fecioria pentru împărăţia cerului, a poruncit preotului ce era acolo s-o tundă şi s-o îmbrace în sfântul şi îngerescul chip monahicesc şi i-a pus numele Eufrosina.

Tatăl şi maica ei, înştiinţându-se de acest lucru, s-au umplut de negrăită mîhnire şi de jale; deci, alergând la mănăstire şi, văzând pe fiica lor în chipul monahicesc, au plâns şi s-au tânguit, iar fericita fecioară nu băga în seamă lacrimile părinţilor, ci îi îndemna să se veselească de aceasta, că au fiica logodită cu Împăratul ceresc. Eufrosina petrecea ca celelalte monahii în posturi şi rugăciuni, supunându-se tuturor cu mare smerenie în toate ostenelile mănăstireşti.

După câtăva vreme, a rugat pe Ilie, episcopul Poloţchii, să-i poruncească să petreacă lângă biserica cea mare, Sfânta Sofia, într-o cămară deosebită. Prin aceasta ea voia să urmeze fecioarelor celor de demult din Ierusalim, între care a fost şi Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, care vieţuia lângă biserica lui Solomon – Sfânta Sfinţilor -, în cămară deosebită, ce era făcută pentru aceea lângă zidul bisericii. Episcopul, înştiinţându-i de viaţa ei cea asemenea îngerilor şi dragostea ei către Dumnezeu, n-a oprit-o să fie după buna dorinţă a inimii ei. Astfel, sfânta petrecea ca îngerul lui Dumnezeu, închizându-se într-o cămară lângă biserică şi, rugându-se totdeauna ziua şi noaptea, preamărea pe Dumnezeu; iar în vremea ce îi prisosea de la rugăciuni, scria cărţi cu mâinile sale şi le dădea spre vânzare, iar ceea ce lua pe dânsele, împărţea săracilor.

Petrecând ea astfel multă vreme lângă Sfânta Sofia, a văzut într-o noapte în vedenia somnului pe îngerul lui Dumnezeu care, luând-o, a dus-o afară din cetate la un loc ce se numea Selţe, unde era mijlocul Sfintei Sofia şi o biserică mică de lemn. Şi a zis îngerul către Eufrosina: „Ţi se cade să petreci aici, pentru că Dumnezeu voieşte ca în acest loc, multe femei să se povăţuiască la mântuire prin tine”. Această vedenie a văzut-o Cuvioasa Eufrosina, nu odată, ci de două şi de trei ori; deci, sfânta se minuna de acea vedenie şi mulţumea lui Dumnezeu Cel ce a învrednicit-o vedeniei îngereşti.

Ea, supunându-se bunăvoinţei Domnului, zicea: „Dumnezeule, inima mea este gata.” Şi s-a arătat îngerul în vedenie şi episcopului, zicându-i: „Pe roaba lui Dumnezeu Eufrosina să o duci la biserica Probejeniei cea din Selţe şi s-o sălăşluieşti lângă acea biserică, ca să fie acolo mănăstire de fecioare sfinţite lui Dumnezeu, pe care voieşte să le mântuiască prin această roabă a Sa, a cărei rugăciune se suie la Dumnezeu ca mirul. Ca o coroană pe capul împăratului, aşa se odihneşte peste ea Sfântul Duh. Precum străluceşte soarele prin lume, aşa a strălucit viaţa ei înaintea îngerilor lui Dumnezeu”.

Episcopul, deşteptând-se din somn, a mers la Cuvioasa Eufrosina şi i-a spus voia Domnului; iar ea a spus episcopului vedenia sa, mulţumind lui Dumnezeu pentru acestea. Drept aceea, episcopul, chemând pe voievodul Boris, unchiul ei, pe voievodul Gheorghe, tatăl ei, boieri şi bărbaţi cinstiţi şi, spunându-le voia lui Dumnezeu, a zis: „Iată, spun înaintea stăpâniei voastre: Locul sfintei mănăstiri a Probejeniei de la Selţe, îl dau Cuvioasei Eufrosina, ca să fie acolo mănăstire de fecioare; şi nimeni din cei mai de pe urmă să nu aibă a judeca dania aceasta, pe care am făcut-o ei”.

Toţi s-au învoit cu episcopul şi, ducând acolo pe Sfânta Eufrosina, a sălăşluit-o lângă biserica mănăstirii Probejeniei. Acolo a întemeiat mănăstirea fecioarelor celor ce voiau să slujească lui Hristos în curăţie.

Cuvioasa Eufrosina a fost povăţuitoarea multor fecioare şi femei, care se lepădau de lume şi veneau la călugărie. Ea era la multe conducătoarea spre mântuire, deoarece era destul ca cineva să se uite la viaţa ei îmbunătăţită şi astfel se folosea şi se îndemna foarte mult spre nevoinţele cele plăcute lui Dumnezeu.

După o vreme, Cuvioasa Eufrosina a trimis la tatăl său, zicând: „Tată, trimite pe sora mea, Gradislava, ca s-o învăţ sfintele cărţi”; iar el i-a îndeplinit dorinţa ei. Sfânta Eufrosina, învăţând citirea cărţilor pe sora sa cea mai tânără, a îndemnat-o cu multe cuvinte spre mântuirea sufletului şi păzirea fecioriei; deci, a făcut-o mireasa lui Hristos, căci a adus-o în rânduiala monahicească şi a chemat-o cu numele Evdochia. După un timp, tatăl ei a trimis la cuvioasa, zicându-i: „Trimite la noi pe sora ta”. Atunci Eufrosina a răspuns: „Lăsaţi-o să mai petreacă cu mine, de vreme ce încă nu s-a deprins bine cu Sfânta Scriptură”. Dar, înştiinţându-se degrabă tatăl său şi maica sa de tunderea celeilalte fiice a lor, s-a umplut de îndoit necaz; şi, mergând la mănăstire, striga cu mânie şi cu durere în inimă către Sfânta Eufrosina, zicându-i: „O, fiică, de ce ne-ai făcut aceasta? Ne-ai adăugat tânguire peste tânguire şi întristare peste întristare! Au nu-ţi ajungea, ca să ne laşi tu singură, ci ai luat cu înşelăciune şi altă iubită fiică a noastră? Pentru aceasta v-am născut eu pe voi? Pentru aceasta v-am crescut, ca mai înainte de moarte, să vă închideţi viaţa în mormânt, îmbrăcate în haine negre şi în închisoare mănăstirească? Aceasta este mângîierea cea aşteptată de la voi?” Deci, Cuvioasa Eufrosina, grăind din dumnezeieştile cărţi cuvinte mântuitoare de suflet, i-a mângîiat puţin, şi ei s-au întors acasă, amestecându-şi fireasca şi părinteasca lor mîhnire cu duhovniceştile bucurii.

După aceasta, a venit la Cuvioasa Eufrosina o domniţă spre rânduiala monahicească, rudenie a ei, fiica unchiului său, Boris, care se numea Zvenislava. Aceea a adus toate hainele sale cele scumpe şi podoabele cele pregătite spre nuntă şi a zis către fericita Eufrosina: „Doamnă şi sora mea, toate cele frumoase ale acestei lumi le socotesc întru nimic, iar aceste podoabe de nuntă le dăruiesc mănăstirii şi voiesc singură, ca prin nuntă duhovnicească să mă însoţesc cu Acela şi să-mi plec capul sub jugul Lui cel bun şi uşor”. Cuvioasa Eufrosina a primit-o cu bucurie şi a poruncit ca s-o tundă, punându-i numele Eupraxia. Deci, ea petrecea împreună în post şi în rugăciuni de toată noaptea, slujind Domnului cu multă cuvioşie şi dragoste.

Cuvioasa Eufrosina, văzând că din zi în zi se înmulţeau numărul surorilor şi se lărgea mănăstirea, a gândit să zidească o biserică de piatră în numele Mântuitorului. Deci, punând stăruinţă la aceea, cu dumnezeiescul ajutor s-a început lucrul, care s-a şi săvârşit degrabă, pentru că într-un an s-a zidit o biserică de piatră foarte frumoasă. La zidirea acelei biserici ajuta un bărbat însemnat, anume Ioan. Acela, odihnindu-se, mai înainte de răsăritul soarelui, de multe ori auzea un glas, zicându-i: „Ioane, scoală-te şi mergi la lucrul bisericii Atotţiitorului”. El, supărându-se într-o zi de glasul acela, a mers la Cuvioasa Eufrosina, zicându-i: „Stăpână, tu trimiţi să mă silească la lucru?” Iar ea, înţelegând că acel glas nu este omenesc, ci dumnezeiesc, a zis lui Ioan: „Deşi nu poruncesc eu să te deştepte şi să te silească la lucru, însă tu ascultă glasul ce l-ai auzit chemându-te la lucru şi fă porunca îndată, căci lucrul acesta este al lui Dumnezeu”. Biserica fiind aproape de terminare şi neajungând cărămizi spre săvârşire, Cuvioasa s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Slavă Ţie Stăpâne, iubitorul de oameni, Atotputernice Dumnezeule, care ne-ai dăruit cele mai mari, mă rog bunătăţii Tale, dă-ne şi cele mai mici cu care să săvârşim biserica cea zidită întru slava preasfântului Tău nume”.

A doua zi, prin lucrarea puterii lui Dumnezeu, s-a aflat un cuptor plin de cărămizi arse, foarte tari; pentru că erau lucrate cu mână nevăzută în puţină vreme, căci numai într-o noapte s-a făcut acest minunat lucru. Pentru aceasta, Cuvioasa s-a umplut de bucurie şi toţi au preamărit pe Dumnezeu cu mirare, că s-a terminat zidirea bisericii. După aceea a venit episcopul cu clerul şi cu voievozii să sfinţească biserica, şi tot poporul cetăţii s-a adunat şi au prăznuit cu bucurie sfinţirea bisericii. Cuvioasa, căzând cu faţa la pământ în biserică, grăia cu lacrimi către Dumnezeu: „Tu Doamne, ştiutorule de inimi, Dumnezeule Atotţiitorule, caută spre această biserică zidită în numele Tău, ca altădată spre a lui Solomon, caută şi spre turma Ta cea cuvântătoare adunată lângă biserica Ta, fii milostiv nouă, celor ce-ţi slujim şi dă-ne ajutor să purtăm jugul Tău cel pus pe noi şi să mergem în turma Ta, Mirele nostru. Tu singur păzeşte curtea aceasta a cuvântătoarelor tale oi, fii nouă păstor, portar şi păzitor, ca nici una din noi să nu fie răpită de diavolul, lupul cel pierzător. Tu, Doamne, fii nouă armă şi zid, ca să nu vină răul asupra noastră, nici să se apropie rană de trupurile noastre şi să nu ne pierzi după fărădelegile noastre, căci spre Tine mi-am pus nădejdea.

Tu eşti Dumnezeu îndurat şi milostiv, celor ce Te cunosc şi Ţie înălţăm rugăciuni până la suflarea noastră cea mai de pe urmă”.

Cuvioasa învăţa pe surorile sale, zicându-le: „Iată, v-am adunat pentru Domnul, ca găina pe pui sub aripile sale şi ca pe oile lui Dumnezeu la păşunea cea dumnezeiască; deci, păziţi-vă în poruncile Domnului şi creşteţi cu fapte bune din putere în putere, ca şi eu să mă îngrijesc de mântuirea voastră cu bucurie şi, nesuspinând, să vă învăţ şi să mă veselesc cu duhul, văzând roadele cele duhovniceşti ale ostenelilor voastre. Pentru că, iată, mă sârguiesc cu aţâtea învăţături, a semăna cuvintele lui Dumnezeu în inimile noastre; iar ţarinile inimilor noastre într-o măsură stau, necrescând întru îmbunătăţită săvârşire. Deci, vremea secerişului se apropie şi lopata pentru arie este gata ca să aleagă pleava din grâu; şi mă tem ca nu cumva să se găsească pleavă între noi, căci vă veţi da focului nestins. Sîrguiţi-vă, vă rog, surorile mele, sârguiţi-vă a vă păzi de pleava păcatelor şi a fugi de focul gheenei; faceţi-vă grâu curat al lui Hristos; măcinaţi-vă în morile smereniei prin pustniceştile osteneli, prin curăţie, prin dragoste şi prin rugăciuni, ca să fiţi lui Dumnezeu întocmai ca nişte pîini bune”.

Astfel le învăţa pe duhovniceştile sale fiice, ca o maică iubitoare de fii. Prin povăţuirea şi rugăciunile ei, toate călugăriţele au sporit întru nevoinţele duhovniceşti şi s-au făcut vase alese ale Sfântului Duh. După aceea cuvioasa a mai zidit o altă biserică de piatră, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe aceea a înfrumuseţat-o cu icoane şi cu toată podoaba şi, îngrădind-o cu ogradă, a dat-o călugărilor.

Cuvioasa Eufrosina, dorind ca să vadă şi să aibă în locaşul său icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Odighitria – una dintre acele icoane pe care Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, încă fiind în viaţă, a zugrăvit chipul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu – pentru că cuvioasa auzea că trei icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu au fost zugrăvite de Sfântul Luca; şi se află una la Ierusalim, alta la Constantinopol şi alta în Efes. Deci, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi ca să i se împlinească dorinţa, a trimis la Constantinopol pe Mihail, slujitorul locaşului său, la dreptcredinciosul împărat Manoil şi la preasfinţitul patriarh Luca, cerând, cu lacrimi şi cu rugăminţi multe, una din acele trei icoane ale Preacuratei Stăpâne, şi anume pe cea din Efes.

Împăratul şi patriarhul, cunoscându-i dragostea şi osârdia sa cea mare către Dumnezeu şi către Preacurata Lui Maică, s-au învoit la cererea ei. Deci, trimiţând în Asia, a adus din Efes la Constantinopol icoana cea minunată a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, dând-o trimisului Cuvioasei Eufrosina, l-a trimis cu scrisorile sale către acea cuvioasă, lăudând pe roaba lui Hristos cu binecuvântarea patriarhală. Iar ea, câştigând icoana dorită, s-a umplut de negrăită bucurie şi a înălţat mare mulţumire lui Hristos Dumnezeu şi Maicii Lui cea fără prihană. Astfel, ea a pus acea icoană în mănăstirea sa, în biserica Sfintei Probejenii, împodobind-o cu aur şi cu pietre scumpe de mult preţ.

După moartea părinţilor săi şi după mulţi ani ai călugăriei sale, Cuvioasa Eufrosina a dorit ca să vadă Sfintele Locuri ale Ierusalimului şi să se închine Mormântului Domnului Hristos, cel de viaţă purtător, gândind ca să-şi sfârşească viaţa acolo; pentru aceea, cu dinadinsul se ruga lui Dumnezeu. Stăpânitorii cei duhovniceşti şi mireneşti, înştiinţându-se de scopul ei, s-au cuprins de mare jale şi, adunându-se la dânsa, o rugau cu lacrimi ca să nu-i lase pe ei şi ţara lor; iar ea, prin cuvinte înţelegătoare şi de suflet folositoare, i¬a mângîiat pe toţi ca pe nişte fii ai ei.

Acolo era iubitul ei frate, voievodul Viaceslav, acela venise cu doamna şi cu fiii săi, ca să se închine ei şi, lăcrimând, zicea: „Doamnă, soră şi maica mea, lumina ochilor mei şi povăţuitoarea sufletului meu, de ce voieşti să mă laşi?” Iar sfânta răspundea: „Nu voiesc să vă las, ci să mă duc la Sfintele Locuri, ca acolo să mă rog pentru mine şi pentru voi”. Iar după duhovniceasca vorbire, voievodul, voind să se ducă de la dânsa, i-a poruncit ca fiicele lui, cele două fecioare, Kirina şi Olga, să le lase surorii sale, Evdochia. Ea avea un dar ca acesta, că de căuta spre cineva cu ochii săi, îndată îl cunoştea de este în dânsul duh de fapte bune şi de poate ca să fie vas ales lui Dumnezeu. Deci, a cunoscut şi pe fiicele cele tinere ale fratelui său că au să fie plăcute lui Hristos.

După ce a plecat fratele său de la dânsa, a zis fiicelor lui: „Voiesc să vă logodesc pe voi cu Mirele Cel fără de moarte şi să vă duc în cămara împărăţiei Lui”. Deci, fecioarele, îndulcindu-se cu sufletul de cuvintele

ei cele insuflate de Dumnezeu, au căzut la picioarele ei, zicând: „Voia Domnului să fie şi a ta sfântă rugăciune, precum voieşte de noi, să rânduiască”. Cuvioasa Eufrosina, bucurându-se cu duhul de buna voinţă a fecioarelor, le învăţa cu vorbe folositoare şi le îndulcea inimile lor cu dragostea lui Hristos. Iar după câteva zile a chemat pe fratele său şi i-a zis lui: „Pe fiicele tale voiesc să le tund în călugărie, ca astfel să fie mirese lui Hristos”.

Voievodul Viaceslav, auzind aceste cuvinte, s-a tulburat foarte mult şi a zis: „Doamnă, maica noastră, pentru ce te-ai gândit, să-mi faci aceasta? Poate voieşti să aduci plângeri sufletului meu? Voieşti să plâng pentru ducerea ta de la noi într-o ţară depărtată şi să mă tânguiesc pentru fiicele mele, lipsindu-mă de mângîierea lor?” Iar doamna lui Viaceslav şi maica fecioarelor se tânguia cu mai multă negrăită jale a inimii, însă nu putea a se împotrivi voii Cuvioasei Eufrosina, al cărui cuvânt îl asculta ca din gura lui Hristos, ştiind-o cu încredinţare că este adevărată roabă a lui Hristos şi Duhul Sfânt locuieşte în dânsa. Deci, voievodul a rugat pe Cuvioasa Eufrosina să vină la el, asemenea şi pe episcopul Dionisie ce era pe atunci. Şi, aducând pe fecioare în biserică, episcopul le-a tuns pe ele în schima monahală, numind pe Kirina, Aglaia, iar pe Olga, Eftimia, binecuvântându-le pe ele cu binecuvântarea sfinţilor părinţi şi a mâinilor celor ce din veac au bineplăcut lui Dumnezeu.

După puţină vreme a încredinţat mănăstirea surorii sale, Evdochia şi, sărutând pe toate, şi-a pus nădejdea spre Dumnezeu. Deci, după multă rugăciune şi-a luat drumul către Ierusalim, petrecând-o pe ea până departe toţi cu amare lacrimi. Ea a luat cu dânsa pe un frate al său, David şi pe rudenia sa, Eupraxia. Deci, mergând mai întâi în cetatea lui Constantin, acolo a fost primită cu cinste de către împărat şi patriarh şi, închinându-se prin sfintele biserici şi la multe sfinte moaşte, s-a dus la Ierusalim, unde, ajungând, s-a închinat Mormântului Domnului Hristos, Cel de viaţă purtător. Ea a pus pe Mormântul Mântuitorului o cădelniţă de aur şi a dat multe daruri Bisericii Ierusalimului şi patriarhului, înconjurând toate Sfintele Locuri ale Ierusalimului, se închina şi se ruga cu multă umilinţă. După aceea a locuit în mănăstirea ce se numea Rusco, ce era lângă biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Deci, mergând iarăşi la Mormântul Domnului, s-a rugat cu lacrimi şi cu suspinuri din inimă, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai născut din Preacurata şi Sfânta Fecioară Maria, pentru mântuirea noastră, Cel ce ai zis: Cereţi şi se va da…, mulţumesc milostivirii Tale, că eu, păcătoasa, am câştigat ceea ce am cerut de la Tine, pentru că m-am învrednicit a vedea aceste Sfinte Locuri, pe care Tu le-ai sfinţit cu preacuratele Tale picioare, şi a săruta Mormântul Tău cel sfânt, în care Te-ai odihnit cu preacuratul Tău trup, cel ce a suferit moarte pentru noi; ci încă, preabunule Stăpâne, cer de la Tine acest dar mai de pe urmă: dă-mi mie să mă sfârşesc în aceste Locuri Sfinte, Ziditorule; nu trece cu vederea smerita mea rugăciune, primeşte sufletul meu în sfânta Ta cetate şi rânduieşte-l în sânul lui Avraam, unde sunt cei ce Ţi-au plăcut Ţie.

Astfel rugându-se, a ieşit de la biserica zisă mai înainte, unde locuia, şi a căzut în boală trupească. Culcându-se pe patul durerii a zis: „Slavă Ţie Stăpâne al meu Iisuse Hristoase, că şi întru aceasta m-ai ascultat pe mine, nevrednica roaba Ta, şi mi-ai făcut precum ai voit”.

Ea mai dorea, să se ducă şi la Iordan, dar nu putea din cauza bolii; deci, a trimis pe David, fratele său, şi pe Eupraxia. Mergând ei la Iordan şi, întorcându-se de acolo, i-au adus apă din Iordan, pe care fericita a primit-o cu mare bucurie şi mulţumire. Şi, bând ea şi scăldându-se peste tot trupul, s-a culcat iarăşi pe pat, zicând: „Bine este cuvântat Dumnezeul nostru, cel ce luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume”. În vremea acestei boli i s-a făcut ei o arătare îngerească şi o veste de la Dumnezeu pentru fericitul său sfârşit şi pentru odihna cea gătită ei. Pentru acestea cuvioasa se veselea cu sufletul de Dumnezeu Mântuitorul ei, lăudându-L şi mulţumind bunătăţii Lui.

După aceea, a trimis în lavra Sfântului Sava ca să roage pe arhimandrit şi pe fraţi, ca să-i dea în acel locaş un loc spre îngropare Iar ei s-au lepădat, zicând: „Avem poruncă de la părintele nostru, Sfântul Sava, ca să nu îngropăm niciodată femei în locaşul lui; însă este mănăstirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, cea zidită de Cuviosul Teodosie începătorul vieţii de obşte, în care zac multe femei sfinte. Acolo este şi maica Sfântului Sava, maica Sfântului Teodosie, maica sfinţilor fără de arginţi, Teodotia şi altele. Deci, acolo se cuvine să fie pusă şi Eufrosina, plăcuta lui Dumnezeu”.

Auzind Cuvioasa aceasta, a lăudat pe Dumnezeu că trupul ei va fi pus la un loc cu moaştele sfintelor femei. Deci, îndată a trimis rugăminte în locaşul Cuviosului Teodosie, ca să-i arătate locul pentru mormânt; şi a făcut mormântul sfintei spre îngropare în pridvorul bisericii.

Cuvioasa Eufrosina, zăcând douăzeci şi patru de zile şi, apropiindu-se de sfârşit, a chemat un preot şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine; apoi, rugându-se, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în 23 de zile ale lunii lui mai; iar trupul ei s-a îngropat cu cinste la locaşul Cuviosului Teodosie, în pridvorul bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar David, fratele ei, şi Eupraxia, rudenia sa, întorcându-se în ţara lor, în cetatea Poloţca, au adus înştiinţare de fericitul ei sfârşit şi de cinstita îngropare a Cuvioasei Eufrosina. Deci, toţi, plângând, au săvârşit pomenirea ei, slăvind pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Cel lăudat de toată făptura, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, mai