Viaţa Cuvioasei Maicii Noastre Maria Egipteanca – 1 aprilie

În una din mănăstirile Palestinei s-a aflat un ieromonah bătrân cu numele de Zosima, care era atât de îmbunătăţit cu viaţa, că mulţi monahi din mănăstirile din preajmă veneau la el spre a căpăta cuvânt de aleasă învăţătură.
Şi a petrecut el cincizeci şi trei de ani într-acea mănăstire, păzind cu asprime şi cu duh puternic toată pravila monahicească şi aducând lui Dumnezeu laude, fără oprire.
Dar într-o zi, cercetat fiind de diavol, el a avut un gând de deşartă slăvire, zicându-şi: „Oare se află în această pustie vreun om sau monah care să mă întreacă?”
Atunci, i s-a arătat îngerul şi i-a zis:
— O, Zosima, mare a fost nevoinţa ta până acum, dară nimeni nu se află între oameni care s-ar putea arăta pe sine ca desăvârşit. Drept aceea, ca să afli câte căi Sunt spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum odinioară Avraam, şi mergi în una din mănăstirile ce se află lângă râul Iordanului.
De îndată, Zosima, urmând îndemnul, a ieşit din acea mănăstire şi a purces spre locul arătat lui de înger. Ajungând la mănăstirea de lângă râu, a fost primit de egumen, dându-i găzduire.
Acolo, Zosima a văzut pe monahi strălucind în faptele cele bune şi cu duhul arzând de dragostea Domnului. Cântarea lor era neîncetată, privegherea era toată noaptea.
Cuvinte deşarte nu erau între dânşii, iar gîlcevile omeneşti nici nu ştiau de ele. Se socoteau morţi cu trupul, hrana lor fiind Cuvântul Domnului.
Şi era acolo obiceiul ca monahii, în vremea marelui şi sfântului post, să iasă şi să se ducă, fiecare, singur, în pustia fără capăt din preajma mănăstirii şi acolo, în rugăciune şi-n postire, să aducă aleasă laudă lui Dumnezeu.
Aşa că, Zosima, ieşind din mănăstire, a trecut Iordanul şi a iiltrat în pustie, luând cu el puţină hrană şi haina de pe
Şi mergând douăsprezece zile, s-a oprit într-un loc aşa de pustiu, că parcă niciodată nu călcase picior de om pe acolo. A stătut şi şi-a făcut cele cuvenite rugăciuni, cântând şi închinându-se.
Cum stătea el aşa, a văzut de-a dreapta o umbră, care semăna a trup omenesc. Părându-i-se că-i o nălucire diavolească, s-a spăimântat şi s-a închinat.
Lepădând frica, s-a întors cu faţa într-acolo şi a văzut pe cineva cu trup gol, alergând încolo. Şi avea pielea arsă de soare, iar părul îi era alb, tot, ca lâna.
Zosima a alergat spre arătarea aceea, înfundându-se în pustie şi mai adânc.
După ce s-a apropiat, încât să poată fi auzit glasul, Zosima a strigat:
— De ce fugi de mine şi cine eşti tu? Arătarea a dat glas, zicând:
— Ava Zosima, iartă-mă că nu mă pot arăta ţie, căci Sunt femeie goală, ci dacă vrei să-mi dai mie, păcătoasei, rugăciunea şi binecuvântarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea…
Atunci, frică mare a cuprins pe Zosima, căci de unde femeia aceea îi cunoştea numele nevăzându-l niciodată? Şi-a dezbrăcat atunci haina ce-avea pe deasupra şi i-a aruncat-o, întorcându-şi faţa în altă parte. Femeia a luat haina şi s-a acoperit. Apoi a zis lui Zosima:
— De ce te-ai ostenit a veni să vezi o femeie păcătoasă, de la care nimic nu ai a învăţa?
Iar Zosima i-a zis, căzând în genunchi:
— Binecuvântează-mă, dar femeia a îngenunchiat şi ea, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce voieşte mântuirea sufletelor omeneşti…”
Şezând apoi întru vorbire duhovnicească, femeia a întrebat pe Zosima:
— Spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acum creştinii, cum împăraţii şi cum stau bisericile?
Zosima a răspuns:
— Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu a dăruit pace şi aşa, roagă-te necontenit pentru noi şi pentru acestea

Atunci ea a început să se roage cu putere, ridicându-şi ochii în sus şi mâinile înălţându-şi. Zosima privind către ea a văzut-o ridicată de un cot de la pământ şi foarte tare s-a înfricoşat. S-a aruncat aşadar în genunchi şi plângând zicea doar atita:„Doamne miluieşte”.
După ce femeia a stătut din rugăciune, părintele Zosima i-a zis:
— În numele Domnului nostru Iisus Christos, Cel născut din fecioară, spune-mi pentru ce porţi goliciunea aceasta şi pentru ce ţi-ai omorît trupul, neascunzând de mine viaţa ta, ci toate să-mi spui, ca să se arate mărirea lui Dumnezeu…
Iar femeia i-a răspuns:
— Ruşine mi-i de mine şi de faptele mele, părinte, şi a ţi le povesti, mare scîrbă am, dar fiindcă văzut-ai trupul meu gol, îţi voi arăta golit şi duhul meu, nu spre lauda mea cumva, ci ca să vezi ticăloasa mea alcătuire şi să te rogi pentru mine lui Dumnezeu….
Stând, a povestit astfel părintelui Zosima:
— Eu, părinte, m-am născut în Egipet şi Când eram de doisprezece ani, m-am lepădat de dragostea părinţilor mei şi m-am dus în Alexandria. Acolo, mi-am întinat fecioria şi-am început a face desfrânare. Şaptesprezece ani şi încă mai mult am făcut desfrânare în popor, având aprindere fără saţ în trupul meu păcătos. Astfel vieţuind, am văzut într-o vreme de seceriş popor mult de bărbaţi livieni şi egipteni mergând spre mare.
Atunci am întrebat pe unul de aproape:
— Unde merg oamenii aceştia?, şi acela mi-a răspuns:
— Merg la Ierusalim, unde peste puţin este prăznuirea înălţării Sfintei Cruci.
Şi i-am zis lui:
— Mă vor lua, oare, şi pe mine? El mi-a răspuns:
— De vei avea bani pentru chirie şi hrană, de ce, oare, nu te-ar lua?
Şi eu, neruşinată, i-am spus:
— N-am bani nici de chirie, nici de hrană, dar voi merge cu ei pe corabie şi le voi da trupul meu drept plată pentru acelea.
Iartă-mă, părinte Zosima, că spurc văzduhul cu vorbele mele.
Aşadar, acel tânăr auzind neruşinarea vorbelor mele, a mers spre tovarăşii lui, râzând. Atunci am mers şi eu în mijlocul lor şi, sărind, le-am spus:
— Luaţi-mă cu voi, că nu vă voi fi neplăcută. Ei m-au luat în corabie şi-am început a pluti pe mare.
Cele ce-am făcut acolo cum ţi le voi putea spune, ţie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va auzi? Că pe toţi eu i-am chemat la păcat şi încă în ce fel!… Cum de-au putut suferi marea şi văzduhul desfrânarea mea? Şi de ce nu şi-a deschis gura pământul, să mă înghită de vie în iad, pe mine, păcătoasa, care şi pe alţii am adus la păcat?!… Socotesc, părinte, că bunul Dumnezeu căuta pocăinţa mea, El care nu vrea moartea păcătosului, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.
M-am dus, aşadar, la Ierusalim şi, câteva zile înainte de praznic am făcut şi acolo multe şi mari rele, chemând spre păcat şi pe alţii, nu numai pe cei cu care venisem. Când a venit praznicul Sfintei înălţări a cinstitei Cruci, am mers şi eu, nevrednica şi păcătoasa, la biserică, şi am stătut în pridvor, cu gânduri neruşinate. Când a venit ceasul înălţării, am vrut să intru în biserică, odată cu norodul ce se îmbulzea dar o putere nevăzută ce sta înaintea mea nu mă lăsa să intru, mă împingea înapoi. Şi iâr m-am silit să intru, şi din nou puterea m-a împins înapoi. Toţi au trecut pragul, ci numai eu stăteam singură, lepădată îh pridvor. Fiind cuprinsă de ruşine şi de deznădăjduire, stăteam într-un colţ, şi am început atunci a prinde în nevrednicul meu cuget şi în putregăiosul meu duh lumina înţelegerii mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită arătându-mi că tina faptelor mele mă opreşte să intru în biserică. Deci am început a plânge şi, tânguindu-mă, mă băteam în piept, suspinând din adâncul inimii mele.
Atunci plângând în locul în care stam, am văzut sus pe perete icoana prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi am zis către Ea, ţinându-mi privirea aţintită acolo: „O, Fecioară Stăpână, care ai născut pe Dumnezeu Cuvântul, ştiu că nu se cade mie, nevrednica şi stricata, să privesc spre cinstita icoana Ta, ci se cuvine cu drept să fiu lepădată…. Dar de vreme ce am auzit că Dumnezeu, Fiul Tău, a venit să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care de la nimeni altul nu am ajutor, şi porunceşte ca să-mi fie dată şi mie intrarea în biserică, să pot vedea cinstitul lemn pe care cu trupul s-a pironit Dumnezeu cel născut de Tine. Mijloceşte Tu, Stăpâno, către Fiul Tău, să fiu şi eu primită, că de-acum nu voi mai întina trupul cu stricăciunea desfrânării. Ci, după ce voi vedea sfânta Cruce a Domnului, mă voi lepăda cu totul de lume şi voi ieşi acolo unde Tu mă vei îndruma.
Acestea zicând şi aprinzându-mă cu credinţă, am păşit spre prag şi nimeni nu m-a mai oprit să intru. Atunci, m-a cuprins o spaimă mare şi, căzând la pământ, m-am închinat cinstitului lemn al Crucii, sărutându-l cu frică. Pe urmă, am mers la icoana mijlocitoarei mele şi, plecând genunchii, m-am închinat ei, rugând-o cu mare aprindere de suflet să mă povăţuiască ce am de făcut. Am auzit atunci un glas de departe spunându-mi: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!” Am căzu t cu fruntea în pământ şi am zis: „Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa!”
După aceea am ieşit din pridvorul bisericii şi cu grabnică alergare am plecat.
Aflând poarta care ducea spre pustie, am ieşit şi am început călătoria. Când soarele s-a aplecat spre apunere, am ajuns la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, aproape de Iordan. Am intrat şi m-am împărtăşit cu cinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Christos. A doua zi, aflind o luntre mică, am trecut de cealaltă parte a Iordanului şi am venit în pustiul acesta. De atunci şi până azi, aici m-am sălăşluit, aşteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de viforul sufletului, pe mine, cea care m-am întors către El…
Atunci Zosima a zis către ea:
— Şi de când locuieşti în pustia aceasta? Iar ea i-a răspuns:
— Socotesc că vor fi ani patruzeci şi şapte de când am ieşit din sfânta cetate.
— Dar hrană şi veşminte ce-ai avut? i-a zis ei Zosima.
— Când am trecut Iordanul am avut cu mine trei pîini şi jumătate şi care, uscându-se, s-au împietrit. Din ele, gustând câte puţin, mi-au ţinut şaptesprezece ani. După aceea, m-am hrănit cu verdeţurile din pustietatea asta. Cât despre îmbrăcămintea mea, de mult s-a zdrenţuit şi a pierit, ca să pot suferi deplin zăduful verii şi îngheţul iernii. Şi aşa, de multe ori, zăceam goală şi nemâncată la pământ, ca să pot răscumpăra grelele mele păcate. Mă hrănesc cu nădejdea mântuirii mele şi mă îmbrac cu dezbrăcarea păcatului, căci scris este că nu numai cu pîine va fi omul viu, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu, iar cei ce nu aveau acoperământ, în piatră s-au îmbrăcat, când s-au dezbrăcat de veşmântul păcatului.
Auzind cuvintele din Sfânta Scriptură, părintele Zosima a grăit către ea.
— Cum de-ai învăţat psalmii şi scripturile? Şi ea a răspuns:
— Carte n-am învăţat niciodată şi om afară de tine n-am văzut de când am păşit în pustie, dar Cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă şi pe cel neştiutor…
Mult s-a minunat atunci Zosima.
Pe urmă, dorind a afla şi alte învăţături a întrebat-o astfel:
— Cum de-ai petrecut atâta vreme aici, fără ca să nu te cerce tulburarea?
Ea i-a răspuns:
— Mă înspăimânt, părinte, să-ţi spun aceasta. înde¬lungă vreme am luptat cu ispitele şi cu gândurile proaste, întocmai ca şi cu nişte fiare. Dorit-am de multe ori viaţa, vinul şi cântecele stricăciunii mele de odinioară, dar de îndată, spăimântându-mă, începeam să plâng şi să mă bat în piept, aducându-mi aminte de făgăduinţele ce-am făcut Maicii Prea Curate, de Dumnezeu Născătoare. O rugam pe Ea să gonească de la mine gândurile acelea, şi vedeam atunci o lumină care mă înconjura de pretutindeni, scoţându-mă din valuri şi alinându-mă. Şi iar venea furtuna gândurilor, clătinându-mă, şi din nou mă rugam, căzând zi şi noapte întreagă cu trupul la pământ, până ce lumina cea dulce se pogora asupra mea, gonind duhurile şi potolind duhul. Şi aşa, necontenit, Ajutătoarea mea, Născătoarea de Dumnezeu, mă povăţuieşte la tot pasul…
Zicând acestea, femeia s-a oprit, după care a spus lui Zosima:
— Iată, aici este sfârşitul povestirii celei despre mine… Mai multe nu-ţi voi spune, întrucât toate ai aflat. Ci, acum, cuvioase părinte Zosima, roagă-te pentru păcătoasa de mine.
Iar Zosima a mers către ea şi, mchinându-i-se, cu lacrimi i-a grăit:
— Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, Cel ce minunate bunuri dăruieşte celor ce se tem de El…
Ea l-a oprit, spunându-i:
— În numele lui Christos Mântuitorul, rogu-te, omule al lui Dumnezeu, să nu spui nimănui cele ce-ai auzit. Ci mergi acum cu pace şi iarăşi în anul viitor vino să mă vezi…
Zosima a mai zis:
— Slavă lui Dumnezeu, Cel ce atâtea a dăruit celor ce-L iubesc!…
În umilinţă, femeia l-a rugat:
— Rogu-te iarăşi părinte ca la sfânta şi marea Joie, în seara cinei celei de Taină a lui Christos, să iei din făcătorul de viaţă trup şi sânge al Său şi să-mi aduci, aşteptându-mă pe mine de partea cealaltă a Iordanului, ca să mă îm¬părtăşesc şi eu cu darurile de viaţă făcătoare.
Acestea zicând, s-a dus în cea mai dinlăuntru pustie.
Iar Zosima s-a închinat până la pământ şi a sărutat locul unde au stătut picioarele ei. Pe urmă, s-a întors, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu, şi a purces spre mănăstirea sa. Gândind apoi la lungimea curgerii anului, dorea ca să fie numai o zi anul acela, de-ar fi fost cu putinţă.
Iar când s-a apropiat întîia Duminică a marelui post, au ieşit fraţii, după obicei, în pustie, cântând. După ce s-au întors şi s-a apropiat seara cinei celei de Taină, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise lui: a pus într-un vas mic şi prea curat, din trupul şi sângele lui Christos, iar într-o coşniţă puţine smochine uscate şi un pumn de linte muiată în apă. Pe urmă a purces spre malul Iordanului.
Zăbovind sfânta, Zosima n-a dormit, ci cu răbdare privea spre pustie, s-o vadă venind. Şi stând aşa, se ruga lui Dumnezeu să vadă iarăşi faţa aceea plină de umilinţă şi de dragoste pentru Domnul. Apoi se gândea cum de va trece ea Iordanul, căci nici punte şi nici vreo luntre nu se afla în preajmă Tot atunci ea s-a arătat pe celălalt mal, iar Zosima s-a umplut de bucurie, preamărind pe Dumnezeu. Făcând semnul crucii asupra Iordanului, sfânta a purces pe apă umblând ca pe uscat şi a venit la el, zicându-i: „Binecuvântează, părinte, binecuvântează!…”
Spăimântat de minunea călcării apei, Zosima a zis către dânsa cu cutremur:
— Cu adevărat nemincinos este Dumnezeu, că El împlineşte toate, celor ce ascultă de El!… Slavă Ţie, Christoase Dumnezeule, Cel ce mi-ai arătat, prin această roabă a Ta, cât de departe Sunt de măsura desăvârşirii!…
A rostit apoi „Simbolul Credinţei” şi „Tatăl nostru”, după care sfânta s-a împărtăşit cu prea cinstitele şi prea curatele Taine ale Domnului Christos.
Ridicând mâinile la cer, sfânta a strigat: „Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta!”
Zosima, apropiindu-se, i-a zis:
— Gustă puţin din aceste merindini, pe care le-am adus. Sfânta a luat câteva fire de linte şi a mulţumit zicând:
— Roagă-te, părinte, pentru mine şi adu-ţi aminte de ticăloşia mea.
Şi i-a răspuns Zosima:
— Tu să te rogi pentru biserici, pentru împăraţi şi pentru toată lumea…
Şi aşa, a lăsat-o să plece.
Ea a însemnat cu crucea, din nou, Iordanul şi l-a trecut peste faţa apei. Şi a plecat în ale sale şi Zosima.
Trecând anul, Zosima a trecut iarăşi în pustie spre minunata vedenie. Privea în dreapta şi îh stânga, căuta cu ochii în toate părţile, iar după ce n-a văzut nicăieri nimic, s-a rugat, cerând să-i arate pe îngerul cel în trup, căreia toată lumea nu este vrednică a i se asemăna. Aşa rugân-du-se, a ajuns la locul din ceilalţi ani şi a aflat acolo pe sfânta moartă, cu mâinile strânse şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Plângând şi citind psalmii cei de cuviinţă la trebuinţa vremii aceleia, a făcut rugăciunea de îngropare, zicându-şi apoi în sine: „Cum oare voi săpa groapa pentru ea?” Atunci, din pustie a venit către el un leu, păşind blând spre trupul sfintei.
Zosima a zis atunci: „Sunt bătrân şi nu pot a-i săpa groapa, ce mă voi face, oare, Doamne?”
Auzind aceasta, leul, ca şi Când ar fi primit o poruncă de la Dumnezeu, a început a scurma cu putere pământul cu labele sale, făcând groapă. în ea, Zosima a aşezat trupul sfintei, acoperindu-l apoi cu pământul ce fusese scurmat de leu. Şi nu avea pe ea sfânta decât haina veche şi ruptă pe care i-o aruncase cândva cuviosul Zosima.

După aceea, leul, blând ca o oaie, s-a dus în pustie, iar Zosima s-a întors într-ale sale, binecu vântând şi lăudând pe Christos Dumnezeul nostru.
Ajungând la mănăstirea sa, a spus tuturor monahilor despre cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic. Iar ei s-au minunat şi au început a-i face pomenire cinstind ziua morţii ei.
Iar Zosima, când era aproape de o sută de ani, s-a dus spre cele veşnice către Domnul.
Şi unii de la alţii, monahii au trecut din gură în gură şi din veac în veac povestirea vieţii sfintei Măria Egipteanca, până ce sfântul Sofronie o a scris pe ea, ca să ne rămână plăcută aducere aminte despre o viaţă pe care o păcătoasă a petrecut-o în pustie, ca să-si răscumpere păcatele ce făcuse şi ca să ne rămână pildă întru aceasta.
Iar bunul Dumnezeu dulce răsplătire i-a dat, curăţind-o pe ea de toată spurcăciunea şi primind-o în ceata sfinţilor Săi, în veşnică fericire, unde se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor noastre şi întru veşnica slavă a Lui, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. III