Viaţa Cuviosului Arsenie cel Mare (8 mai)

Cuviosul Arsenie s-a născut în Roma cea Veche, din părinţi creştini şi dreptcredincioşi. El a crescut în învăţarea cărţii şi în frica lui Dumnezeu. Ajungând bărbat desăvârşit, s-a arătat înţelept, pentru că a trecut bine toată învăţătura retoricii şi a filosofiei, cunoscînd limba grecească şi latinească. Defăimând deşertăciunile acestei lumi şi lăsând afară înţelepciunea elinească, a intrat în rîndul clericilor, spre slujba lui Dumnezeu, căutând înţelepciunea cea duhovnicească, pe care Sfântul Apostol Iacov o lăuda, numind-o curată, paşnică, blândă, bine supusă, plină de milă şi bună de roduri”. El a fost hirotonit diacon al bisericii celei mari din Roma, unde trăia în curăţie cu întreaga înţelepciune, sârguindu-se a fi vrednic locaş al Sfântului Duh, Cel ce sfinţeşte toate. Într-acea vreme împărăţea la Răsărit, Teodosie cel Mare; iar la Apus, în Roma cea Veche, Graţian. Teodosie avea doi fii: Arcadie şi Onorie, cărora le căuta un învăţător pentru ca acela să-i înveţe, nu numai înţelepciunea cea omenească, ci şi pe cea dumnezeiască; ca să devină ei iscusiţi în filosofia păgânească şi în înţelepciunea creştinească cea îmbunătăţită, care povăţuieşte spre iubirea lui Dumnezeu. El a trimis în toate părţile şi ţările de sub stăpânirea sa, să caute pe unul ca acesta; dar nu putea să-l afle, pentru că, deşi aflau trimişii mulţi înţelepţi, totuşi nu erau cu viaţă plăcută lui Dumnezeu; şi iarăşi, a aflat mulţi plăcuţi lui Dumnezeu, dar nu erau iscusiţi în înţelepciunea cea dinafară.

Deci, a fost nevoit împăratul Teodosie să scrie lui Graţian, împăratul Apusului, poftindu-l să caute în stăpânirea sa un bărbat ca acela şi să-l trimită la dânsul să-i înveţe copiii.

Împăratul Graţian s-a sfătuit împreună cu Papa Damasus şi au zis: „Ruşine va fi împărăţiei noastre dacă nu vom afla la noi un om înţelept şi îmbunătăţit, precum voieşte împăratul Teodosie, care să poată învăţa pe fiii săi filosofia şi să-i povăţuiască în frica lui Dumnezeu, cu cuvântul, cu fapta şi cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu”. El, căutând, n-a aflat în toată Roma mai bun şi mai iscusit în amândouă înţelepciunile, în cea lumească şi în cea duhovnicească, decît pe diaconul Arsenie, care vieţuia după Dumnezeu, şi pe mulţi îi covârşea cu cuvântul şi cu lucrul, cu înţelepciunea şi cu viaţa, deşi nu era tocmai tânăr. Chemându-l, i-a spus cererea împăratului Răsăritului, poruncindu-i să meargă acolo; iar el se lepăda în tot chipul, zicînd că el a lăsat de mult înţelepciunea cea lumească, după ce a început rînduiala slujbei lui Dumnezeu şi a uitat scolasticeştile graiuri, neputând măcar a-şi aduce aminte, ci vrea ca în linişte să slujească în rînduiala Bisericii şi Altarului.

Pe cît el se lepăda, pe atît împăratul cu papa îl îndemnau, sfătuindu-l să-i asculte pe ei, într-acel lucru atît de trebuinţă împăraţilor creştini şi Bisericii lui Dumnezeu; să înveţe pe copiii împărăteşti nu numai înţelepciunea cărţii, ci şi buna credinţă cea creştinească, ca să nu creadă vorbelor păgâneşti; ci să ştie, după aceea, a apăra şi a lărgi sfânta credinţă cea creştinească. Deci, Arsenie fără să vrea s-a supus voinţei împăratului şi a papei şi a fost trimis de ei la Constantinopol, la împăratul Teodosie cu toată cinstea. Ajungând fericitul Arsenie la Constantinopol, a fost primit de împăratul Teodosie cu dragoste; pentru că, văzîndu-l şi cunoscîndu-l din chip şi din vedere că este omul lui Dumnezeu, plin de înţelepciune şi de iubire de Dumnezeu, s-a bucurat de el foarte şi a înălţat mulţumire lui Dumnezeu.

Aducînd împăratul pe cei doi fii ai săi, pe Arcadie şi pe Onorie, i-a încredinţat lui, zicîndu-i: „Tu mai mult să le fii lor tată decît mine; căci mai mare lucru este să le dai lor bună înţelegere, decît a-i naşte pe ei. Deci, ţi-i încredinţez bunei tale înţelegeri, înaintea lui Dumnezeu, Care priveşte spre noi, ca să-i faci pe ei astfel precum doresc să-i am. Pune pe chipul bunătăţii şi al înţelepciunii tale, ca un tată duhovnicesc, ca să nu se vatăme cu nici un fel de sminteli din cele tinereşti, şi pentru aceasta va fi ţie nădejde în Dumnezeu, fără de îndoială de răsplătire veşnică. O, cinstite Arsenie, dacă îi vei creşte pe dânşii fără de prihană, păzindu-i în bună învăţătură, atunci eu m-aş bucura şi aş mulţumi lui Dumnezeu. Îţi grăiesc acestea şi-ţi poruncesc înaintea lor, ca singuri să audă şi să ia aminte. Să nu cauţi la aceea, că sânt fii de împărat, ci în tot chipul să-i supui pe ei la frica învăţăturii tale, pentru că voiesc, ca în toate, să se supună ţie, ca unui adevărat părinte şi învăţător al lor şi să te asculte ca nişte fii şi ucenici”.

Astfel împăratul, încredinţînd lui Arsenie pe fiii săi, a poruncit ca şcoala lor să fie aproape de palatul său, ca să-i fie cu putinţă a merge singur adeseori la ei, să vadă şi să ştie de învăţătura şi de viaţa fiilor săi. Iar pe fericitul Arsenie l-a cinstit, dându-i loc între senatorii săi, şi a poruncit să-l cheme pe el tată, nu numai al fiilor împărăteşti, ci şi al lor.

Deci, Arsenie se numea tată al împăratului şi al fiilor lui. Se scrie şi aceasta în Pateric, că fericitul Arsenie a primit pe amândoi fiii împărăteşti, Arcadie şi Onorie, din scăldătoarea Sfântului Botez, adică le-a fost naş, pentru că s-au botezat nu în pruncie, ci după ce au ajuns în vârstă desăvârşită.

Primind Arsenie spre povăţuire pe fiii împăratului, avea mare grijă de ei, învăţîndu-i cărţile greceşti şi latineşti şi spunîndu-le lor toată înţelepciunea din dumnezeiasca Scriptură, îi povăţuia spre folos la obiceiuri bune, la calea cea dreaptă şi plăcută lui Dumnezeu. Dar, mai ales, îi învăţa pe ei în ce fel să fie, cînd va binevoi Dumnezeu, să le dea lor împărăţia pământească, pentru ca ei să nu se împodobească numai cu coroana împărătească, ci mai mult cu faptele cele bune şi milostive, cu dreapta credinţă şi cu cucernicia cea creştinească. Pentru că împărăţia au avut-o şi oamenii răi şi păgâni, precum au fost mai înainte împăraţii cei păgâni; iar a fi cu faptele bune, acesta este lucrul firesc al împăraţilor creştini, care sânt datori a plăcea şi a fi iubiţi lui Dumnezeu şi poporului; încît să rămână pomenirea lor după ei, fericindu-se de neamuri.

O învăţătură ca aceasta le dădea lor preaînţeleptul Arsenie şi-i cinstea pe ei ca pe nişte fii împărăteşti, îi punea pe două scaune şi el singur îi învăţa, stând înaintea lor. S-a întîmplat într-o vreme de a mers la ei împăratul fără de veste şi, văzînd pe fii săi şezînd pe scaune, iar pe Arsenie stând înaintea lor, s-a mîhnit foarte şi a zis către Arsenie: „Oare aşa ţi-am poruncit? Au nu ţi-am zis ca să-i ţii pe ei ca pe nişte ucenici ascultători şi fii ai tăi; iar nu ca nişte feciori de împărat?” Fericitul Arsenie a răspuns cu smerenie, zicînd: „Împărate, fiecărui lucru i se cuvine fapta cuviincioasă, tinereţile au trebuinţă de învăţătură, iar cinstea împărătească avem datoria a o împlini”.

De aceste cuvinte împăratul mîhnindu-se mai mult, i-a zis: „Au doară tu îi pui pe ei împăraţi?” Aceasta zicînd-o, a luat de la fii semnele cele împărăteşti şi a pus pe Arsenie, nevoind el, pe scaun; iar fiilor le-a poruncit ca să stea înaintea lui, zicînd: „De vor învăţa a se teme de Dumnezeu, a păzi poruncile Lui şi a-i plăcea Lui cu dreptate şi cu blândeţe, Împăratul Cel ceresc este puternic, ca să le dea împărăţie pe pământ, de vor fi vrednici pentru aceea. Iar de vor fi răi şi nevrednici, apoi mai bine le va fi lor să petreacă fără împărăţie, decît să împărăţească cu nebunie. Şi mă rog lui Dumnezeu, mai bine din copilăria lor să piară cu moarte de pe pământ, decît ar fi răi şi ar creşte spre vătămarea sufletelor lor şi a altora”. Astfel învăţîndu-i împăratul, s-a dus; iar Arsenie lăuda pentru aceea în mintea sa pe împăratul şi de atunci făcea după porunca lui, pentru că el, şezînd, învăţa pe fiii împărăteşti care îi stăteau înainte.

Petrecînd el în mare cinste şi slavă, se mîhnea foarte, întristându-se cu duhul, pentru că lui îi era urîtă slava, bogăţia şi gîlceava acestei lumi şi avea mare dorinţă ca în linişte, în sărăcie şi în smerenie monahicească să slujească lui Dumnezeu, rugându-se Lui cu dinadinsul, ca să-i arate lui o cale lesnicioasă spre a scăpa de viaţa cea din palatul împărătesc, spre câştigarea petrecerii celei deosebite şi pustniceşti.

Într-una din zile a aflat pe Arcadie căzut într-o sminteală copilărească. Deci, mâniindu-se pe el, l-a bătut tare cu nişte vergi şi l-a rănit atîta, încît să pomenească bătaia aceea până la moarte; pentru că rămăseseră pe trup semnele acelea. Aceasta s-a făcut din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca prin acea pricină să scoată pe Arsenie din lume şi să-l ducă la viaţa pustnicească dorită de el. Deoarece Arcadie a prins răutate mare în inima sa asupra învăţă-torului său pentru bătaia aceea şi, venind în vârsta cea desăvârşită, se gândea cum l-ar ucide pe el. Descoperindu-şi gândul său unui credincios spătar de-al său, îl ruga să ucidă în taină pe Arsenie cu orice chip. Spătarul, temându-se de Dumnezeu şi de împăratul Teodosie şi, nevoind să facă un lucru rău ca acela, deoarece şi pe Arsenie pentru acea faptă bună a lui, iubindu-l şi cinstindu-l, i-a spus în taină gândul cel rău al lui Arcadie şi îl sfătuia ca, precum ştie să-şi păzească viaţa. Deci, Arsenie, fiind cuprins de mîhnire şi de frică, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i îndrepte calea lui spre mântuire. Pe cînd se ruga, a auzit noaptea un glas de sus, zicîndu-i: „Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui”. Arsenie, auzind aceasta, îndată s-a îmbrăcat în haine proaste şi a ieşit din palatul împărătesc,

neştiind nimeni. Deci, mergând la limanul mării, a găsit, după rînduiala lui Dumnezeu, o corabie mergând spre Alexandria şi, urcîndu-se într-însa, a plecat lăsându-se în voia lui Dumnezeu.

Sosind în Alexandria, s-a dus îndată la schitul pustiei, unde, mergând la biserică, a rugat preoţii să-l facă monah şi să-l povăţuiască la calea mântuirii. Ei, văzîndu-l după faţă, după vedere şi din vorbă că este bărbat cinstit, l-au întrebat cine este şi de unde vine. Iar el le-a răspuns: „Sînt un om străin şi sărac!” Deci, sfătuindu-se preoţii între ei cine ar fi putut să ia pe acela lângă sine şi să-l povăţuiască la nevoinţa vieţii monahiceşti, l-au dus la părintele Ioan Colov şi i-au spus despre bărbatul care venise la călugărie. Bătrînul, făcînd rugăciune, a zis: „Voia Domnului să fie!”

Şi le-au pus masa, căci era ceasul al zecelea din zi şi, şezînd preoţii să mănînce cu bătrînul, au lăsat pe Arsenie, pentru că nimeni nu i-a zis să şadă la masă. Mâncînd aceia, el stătea înaintea lor privind în jos, părîndu-i-se că stă înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri. Deci, bătrînul, luând dinaintea sa o bucată de pîine, a aruncat-o înaintea lui, zicîndu-i: „De voieşti, mănîncă!” Bătrînul a făcut aceasta, ispitind smerenia lui şi vrînd să ştie oare cu adevărat a venit să se lepede de sine? Arsenie a gândit în sine, zicînd: Acest bătrîn este îngerul lui Dumnezeu mai înainte-văzător şi, cunoscîndu-mă că sânt mai rău decît un cîine, mi-a aruncat această pîine ca unui cîine; deci, mi se cade ca să mănînc ca un cîine, hrana ce mi s-a dat. Deci, plecîndu-se jos, a mers pe pământ pe mîini şi pe picioare, ca un dobitoc cu patru picioare şi luând cu gura acea bucată de pîine, a mers într-un colţ al chiliei şi, stând acolo pe pământ, a mâncat-o. Iar Cuviosul Ioan Colov, văzînd atîta smerenie a lui, a zis către preoţi: „Acesta va fi monah iscusit!” El a iubit pe Arsenie foarte mult pentru smerenia lui şi îndată l-a îmbrăcat în schima monahală, povăţuindu-l la nevoinţa cea duhovnicească. Apoi, după puţină vreme, i-a dat o chilie aproape de sine, poruncindu-i să petreacă ca un monah desăvârşit.

După plecarea lui Arsenie din palatul împărătesc, s-a făcut de împăratul Teodosie multă cercetare pentru el. Pentru că împăratul s-a mîhnit foarte mult după el şi a trimis prin toate părţile ca să-l caute, dar n-a putut să-l afle, acoperind Dumnezeu pe robul Său, până la vremea arătării lui spre folosul multora.

Arsenie, trăind în postire în chilia pe care i-o dăduse bătrînul, plăcea lui Dumnezeu, cu osteneli şi cu toată fapta bună şi degrabă a întrecut pe mulţi părinţi prin pustniceştile sale nevoinţe, rugându-se lui Dumnezeu şi zicînd: „Doamne, povăţuieşte-mă pe mine, cum să mă mântuiesc!” Atunci iarăşi s-a auzit un glas grăind către dânsul: „Arsenie, fugi de oameni şi petrece în linişte; căci, aceasta este rădăcina curăţiei!” Deci, sculându-se, s-a dus mai departe în pustie pentru liniştea sa şi, făcîndu-şi o chilie mică, locuia singur într-însa, sârguindu-se în tot chipul să păzească tăcerea. Pentru aceasta, totdeauna se dădea de o parte de la tot felul de vorbe, înălţîndu-şi mintea sa la cele cereşti. Adică, cu trupul era pe pământ, iar cu duhul se împărtăşea cu puterile cele de sus, venind la biserică numai Duminicile şi în zilele de praznic, de unde, după săvârşirea slujbei bisericeşti, îndată se întorcea în linişte la chilia sa cea pustnicească. El nu vorbea cu nimeni nimic, decît numai cînd îl întreba cineva de vreun lucru de trebuinţă, atunci răspundea cu cuvinte scurte şi alerga la liniştea sa. Viaţa lui era de minune tuturor părinţilor celor din schit.

Odată l-a întrebat părintele Marcu, zicînd: „Părinte, pentru ce fugi de noi?” Arsenie i-a răspuns: „Dumnezeu ştie cît vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu şi cu Dumnezeu şi cu oamenii; căci puterile cele de sus mii de mii şi întuneric de întuneric se află în ceruri şi toţi cu o voie şi cu un gând slăvesc pe Dumnezeu; iar voile omeneşti sânt multe pe pământ şi gândurile de multe feluri; pentru că fiecare îşi are voia şi gândul său; deci, nu pot să las pe Dumnezeu şi să vieţuiesc cu oamenii!” Astfel, fericitul Arsenie, unindu-se cu Dumnezeu, se depărta de oameni şi dorea ca să nu fie văzut şi ştiut de nimeni. Dar făclia nu putea să stea mult ascunsă sub obroc; căci, străbătând pretutindeni vestea despre viaţa lui cea îmbunătăţită, s-a făcut înştiinţare şi în Constantinopol despre el.

După moartea dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, împărăţind Arcadie, fiul lui, a luat înştiinţare despre Cuviosul Arsenie, unde este şi cum vieţuieşte; deci, i-a scris, cerîndu-şi iertare cu smerenie pentru păcatul său cel din tinereţe; stăruind de el ca să se roage lui Dumnezeu pentru el şi pentru fratele său, Onorie, care luase împărăţia Apusului, să le îndrepteze Domnul bine împărăţiile lor, dăruindu-i încă tot birul împărătesc, care se lua din Egipt, pentru ca el să-l împartă, precum va voi, bisericilor şi mănăstirilor şi tuturor celor ce au trebuinţă. Dar, Cuviosul Arsenie n-a voit să-i scrie, ci prin cuvinte a

răspuns trimisului, zicîndu-i: „Spune celor ce te-au trimis, că aşa grăieşte smeritul Arsenie: Dumnezeu să vă ierte pe voi, fiilor, şi împărăţiile voastre să le îndrepteze după bunăvoia Sa şi pe voi să vă povăţuiască ca să faceţi voia Lui. Iar ceea ce aţi scris pentru bir, de aceasta nu are trebuinţă Arsenie, pentru că el este mort pentru lume şi să nu-l socotească nimeni că este între cei vii”. Cu un răspuns ca acesta Cuviosul a eliberat pe trimisul împăratului, iar el se sălăşluia în pustie, în chilia sa deosebită, trăind în tăcere şi vorbind cu Dumnezeu neîncetat prin rugăciune; iar, uneori, povăţuia pe alţii la viaţa cea liniştită.

Mergând el într-un loc, care avea o mulţime de trestie, a aflat acolo pe nişte fraţi şezînd; iar trestia, clătinîndu-se de vânt, făcea zgomot mare. Şi a întrebat pe fraţi, zicînd: „De unde vine acest zgomot?” Aceia i-au răspuns: „Trestia sună de vânt, părinte”. Cuviosul le-a zis: „Apoi pentru ce şedeţi voi aici, ascultând zgomotul trestiilor? Dacă cineva iubeşte cu adevărat tăcerea, apoi nu poate suferi nici glasul cel de pasăre; căci şi din acela se tulbură pacea inimii, cu atît mai mult de un zgomot ca acesta de trestie.

Într-una din zile a venit la dânsul pentru cercetare Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, împreună cu oarecare boieri, şi voiau să audă de la el cuvânt de folos. Iar stareţul, tăcînd puţin, a zis către dânşii: „De vă voi spune un cuvânt pe care îl veţi auzi, apoi voi veţi face ceea ce voi zice eu?” Ei s-au făgăduit ca să facă aceea ce le va porunci. Şi le-a zis stareţul: „Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu veniţi”. Minunîndu-se de cuvântul lui, s-au folosit şi s-au dus.

Arhiepiscopul a voit iarăşi să vadă pe Cuviosul Arsenie şi a trimis la el, întrebîndu-l dacă îi va deschide lui chilia cînd va veni?” Iar stareţul a răspuns prin trimis: „De vei veni, îţi voi deschide; iar de-ţi voi deschide ţie, apoi voi deschide tuturor. De aceea nu voi mai şedea aici”. Auzind arhiepiscopul, nu s-a dus, temându-se să nu plece stareţul din hotarele lor aiurea.

Un frate oarecare străin a mers la chilia Cuviosului Arsenie şi a bătut în uşă, vrînd să-l vadă. Iar stareţul, socotind că a venit ascultătorul cel ce îl slujea, i-a deschis uşa îndată; dar, văzînd pe fratele cel străin, a căzut cu faţa la pământ, ca să nu-l vadă pe cel ce a venit. Fratele se ruga de stareţ ca să se scoale de la pământ, iar el nicidecum nu voia, ci răspundea: „Nu mă voi scula, până ce nu te vei duce de aici”. Rugându-l fratele mult şi neluându-i în seamă rugăciunea, a plecat.

Un alt frate de departe, mergând la schitul cuviosului, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie. Pentru aceasta ruga pe cei bisericeşti ca să-l ducă la el, zicînd: „Voiesc să vorbesc cu părintele Arsenie”. Aceia i-au zis: „Odihneşte-te, frate, până în ziua Duminicii, cînd va veni la biserică şi-l vei vedea”. Iar fratele le-a răspuns: „Nu voi mânca, nici nu voi bea, până ce nu-l voi vedea”. Atunci ei l-au trimis cu un frate, ca să-l ducă la chilia stareţului.

Chilia lui Arsenie era departe de biserică ca la 50 de stadii în pustie. Şi, mergând la el, a bătut în uşă; iar stareţul, deschizîndu-le, i-a primit în chilie, dar şedea, tăcînd şi căutând în jos. Au stat şi ei tăcuţi şi nici unul dintr-înşii n-a grăit vreun cuvânt. Deci, şezînd ei astfel, a zis fratele cel bisericesc: „Eu mă voi duce înapoi, pentru că am acolo un lucru bisericesc”. Şi, sculându-se, voia să se ducă. Fratele cel străin, neavând îndrăzneală către stareţ şi ruşinîndu-se a rămâne, a zis către fratele cel bisericesc: „Voi merge şi eu cu tine”. Şi, sculându-se, s-a închinat stareţului şi a plecat, neauzind nici un cuvânt de la dânsul. După aceea l¬a rugat pe fratele cel bisericesc să-l ducă la părintele Moise, care dintre tîlhari s-a întors la pocăinţa monahicească, şi l-a dus.

Fericitul Moise i-a primit bucurîndu-se, arătându-le multă dragoste; iar după ce i-a odihnit, i-a eliberat. Atunci fratele cel bisericesc a zis către celălalt: „Iată, am văzut pe amândoi: pe părintele Arsenie şi pe părintele Moise. Deci, care ţi se pare mai bun?” Zis-a fratele cel străin: „Cel ce ne-a primit cu dragoste, acela este mai bun”. Auzind aceasta un oarecare din părinţi, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, arată-mi lucrul acesta, cum unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar altul primeşte pe toţi pentru numele Tău? Deci, care dintre ei este mai desăvârşit şi este vrednic de mai mari daruri ale Tale?” După aceasta, a văzut părintele acela în vedenie două corăbii mari înotând pe un rîu, într-una era Cuviosul Arsenie şi duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă linişte; iar în cealaltă corabie era Cuviosul Moise şi îngerii lui Dumnezeu erau cu dânsul, care îi îndreptau corabia şi faguri de miere puneau în gura lui Moise.

Această vedenie a spus-o părintele acela la toţi părinţii iscusiţi şi, socotind, a zis că mai desăvârşit este Arsenie, cel ce tace, decît Moise, cel ce primeşte pe străini, pentru că Arsenie petrece cu Însuşi Dumnezeu, iar cu Moise petrec îngerii lui Dumnezeu. Aşa Cuviosul Arsenie, înstrăinîndu-se de vederea şi de vorbirea omenească, cu mult mai mult se ferea de vederea şi de vorbirea femeiască, precum ne va arăta cuvântul ce urmează.

O jupâneasă oarecare, bogată, dreptcredincioasă, înţeleaptă, temătoare de Dumnezeu şi cu viaţa cuviincioasă, auzind de Cuviosul Arsenie, a mers de la Roma în Alexandria, vrînd să vadă pe sfântul bătrîn. Acolo a primit-o cu mare cinste arhiepiscopul Teofil, ca pe una ce era din casa celor dintâi senatori. Jupâneasa aceea a rugat pe arhiepiscop să înduplece pe stareţ să o primească cu dragoste ca pe o străină şi să o învrednicească binecuvântării, deoarece se ostenise atît de multă cale pentru el. Deci, arhiepiscopul se sârguia în tot chipul, să-i mijlocească ei acel lucru la stareţ, dar n-a putut nicidecum, pentru că se lepăda a o vedea, dar nici nu voia să audă de femeie.

Jupâneasa, luând cunoştinţă de aceea, a poruncit să-i pună şaua pe calul său, zicînd: „Cred Dumnezeului meu că voi vedea pe Arsenie, pentru că n-am venit să văd om, fiindcă şi în cetatea noastră sânt mulţi oameni, dar vreau să văd prooroc. Şi de aceea am suferit atîtea osteneli pe mare”. Deci, s-a dus în pustia aceea. Cînd s-a apropiat jupâneasa de chilia cuviosului s-a întîmplat, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de era stareţul afară din chilie; iar ea, mergând fără de veste, a căzut la picioarele lui. El cu mîhnire a ridicat-o şi, căutând spre dânsa cu mânie, i-a zis: „Dacă ai voit să vezi faţa mea, vezi-o dar”. Iar ea de ruşine n-a putut să caute cu ochii spre faţa lui. Deci, stareţul a zis către dânsa: „Dacă ai auzit de faptele mele bune, acelea îţi erau de trebuinţă să le socoteşti şi să le urmezi. Dar de ce trebuinţă îţi era a vedea faţa mea? Şi cum ai îndrăznit să vii atîta cale depărtată? Nu ştii oare că eşti femeie şi nu ţi se cade să ieşi afară din casă? Pentru aceea ai venit aici ca, după ce te vei întoarce la Roma, să începi a te lăuda către celelalte femei, zicînd: „Am văzut pe Arsenie, şi astfel vei face mare cale femeilor, care vor vrea să vină la mine?”

Ea a răspuns: „Dacă Domnul îmi va da mie să mă întorc, nu voi lăsa pe nimeni să vină aici, să te supere pe sfinţia ta; iar eu mă rog ca tu să te rogi lui Dumnezeu pentru mine acum şi întotdeauna, să mă pomeneşti în sfintele tale rugăciuni”. Răspuns-a stareţul: „Mă rog lui Dumnezeu ca să-ţi şteargă pomenirea ta de la inima mea”. Auzind ea acestea, a plecat tulburată şi, mergând în cetatea Alexandria, s-a îmbolnăvit de necaz. Arhiepiscopul, înştiinţîndu-se că s-a îmbolnăvit jupâneasa, a mers la dânsa pentru a o cerceta şi a o întreba de pricina bolii. Iar ea i-a zis: „Mai bine mi-ar fi fost mie de n-aş fi venit aici, pentru că am rugat pe stareţul Arsenie să mă pomenească în rugăciunile sale, iar el mi-a zis: „Mă voi ruga lui Dumnezeu ca să-ţi şteargă pomenirea ta de la inima mea! Şi iată eu pentru aceea mor de necaz”. Arhiepiscopul a grăit către dânsa: „Nu te mîhni de aceasta, o, fiică, că nu fără de pricină a zis aceasta sfântul stareţ, pentru că tu eşti femeie, iar prin femei diavolul face multe ispite sfinţilor bărbaţi. Deci, stareţul a zis acele cuvinte, cu dinadinsul păzindu-se de ispitele vrăjmaşilor; iar pentru sufletul tău se roagă şi se va ruga totdeauna”. Deci, jupâneasa, mângîindu-se cu acele cuvinte, s-a însănătoşit şi s-a dus cu bucurie întru ale sale.

Cuviosul Arsenie petrecînd în liniştea sa, cu tot gândul se adâncea în rugăciuni către Dumnezeu şi se aprindea cu dragoste de serafim către El, încît cu totul era încălzit de fierbinţeala gândirii de Dumnezeu. Odinioară un frate de la schit, mergând la chilia lui pentru o trebuinţă oarecare, s-a uitat pe o fereastră şi a văzut pe stareţul, stând la rugăciune cu totul învăpăiat ca focul, şi s-a spăimântat. Şi era vrednic fratele de vedenia aceea căci, stând puţin, a bătut în uşă şi, ieşind stareţul şi văzînd pe fratele înspăimântat, l-a întrebat: „De mult stai aici? N-ai văzut ceva?” Iar fratele a zis: „N-am văzut nimic”. Iar el, vorbind cu dânsul pentru ce îi era trebuinţă, l-a eliberat.

Se mai spune de acest cuvios şi aceasta. Pe cînd era el în palatul împărătesc, nimeni din boieri nu purta mai bune haine decît el; iar după ce s-a lepădat de lume, nimeni din monahi nu purta haine mai proaste decît dânsul. Însă a păstrat încă oarecare puţină rămăşiţă din obiceiul cel lumesc; pentru că uneori punea picior peste picior cînd şedea şi-l vedeau astfel fraţii, dar nu îndrăzneau să-l îndrepteze pe el, de vreme ce era foarte cinstit de toţi. Deci, unul dintre dânşii, părintele Pimen, a zis către ceilalţi: „Să mergem la părintele Arsenie şi eu voi şedea înaintea lui astfel, după cum s-a obişnuit el a şedea; iar voi să mă certaţi

pe mine, ca şi cum nu aş şedea bine, că atunci eu voi începe a-mi cere iertare şi stareţul se va îndrepta din aceea”. Deci, au mers şi a făcut aşa. Iar Cuviosul Arsenie, cunoscînd că nu se cade ca să şadă monahul astfel, de atunci s-a îndreptat.

El era atît de smerit, încît căuta învăţătură de folos şi de la cei simpli; pentru că, odată, vorbind cu un bătrîn egiptean, cerea să-l povăţuiască pe el, cum ar fi putut să gonească de la sine gândurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Văzînd aceea alt frate, i-a zis lui mai pe urmă: „Pentru ce, părinte, fiind atît de iscusit în Scriptură, ştiind bine limba grecească şi latinească, întrebi pe un om simplu pentru îndreptarea gândurilor tale?” Răspuns-a Cuviosul: „Învăţătura cea grecească şi cea latinească o ştiu, iar alfabetul, pe care acel simplu îl ştie, încă nu am putut a-l învăţa!” Aceasta o zicea sfântul, adeverind că smerenia este începătură a tuturor faptelor bune, precum şi alfabetul este începătura cărţilor. Şi, chiar dacă ar şti cineva toată înţelepciunea lumească, dar de nu va avea smerită cugetare adevărată, acela nu va putea să afle mântuitoarea cale către Dumnezeu.

Cuviosul mai avea pe lângă smerenia sa şi umilinţă mare, pentru că în toată vremea vieţii sale, şezînd şi lucrînd lucrul mîini-lor, ţinea un şervet în sân, cu care ştergea lacrimile cele ce curgeau din ochii lui, fiindcă plângea întotdeauna. El petrecea lucrînd toată ziua şi rugându-se toată noaptea. Puţin somn primea cîteodată. Iar cînd avea nevoie să doarmă, zicea către somn: „Vino aici, robule cel rău, dar să nu zăboveşti la mine! Astfel şezînd, dormita puţin, apoi degrabă scuturînd somnul de la ochi, se scula, se ruga şi zicea către ucenici: „Monahului îi este destul să doarmă un ceas!” Iar cînd venea ziua Duminicii, se scula din seara sîmbetei la rugăciune şi, întinzîndu-şi mîinile în sus, lăsa soarele după sine, şi astfel şedea până ce soarele răsărea în faţa lui.

Cuviosul se îndeletnicea cu împletirea de coşniţe şi de funii din frunze de finic. El nu schimba apa în care îşi muia frunza cea de finic până la anul, fără numai turna cîte puţină. Şi îi ziceau lui unii din fraţi: „Pentru ce, părinte, nu schimbi apa finicului, oare nu simţi că miroare greu în chilia ta?” Iar sfântul le răspundea lor: „În locul tămîiei şi a mirurilor celor binemirositoare, pe care în lume bine le-am mirosit, acum se cade să miros putoarea aceasta, ca în ziua înfricoşatei judecăţi, să mă izbăvească Domnul de putoarea cea nesuferită a iadului”.

Pe acest părinte de multe ori îl supărau diavolii, aducîndu-i oarecare ispitiri. Deci, odată, fratele care îi slujea, apropiindu-se de chilie, a auzit pe bătrînul, strigând către Dumnezeu: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că nici un bine n-am făcut înaintea Ta! Ci dă-mi mie după darul Tău, ca măcar de acum să pun început bun!”

S-a întîmplat odată că Cuviosul Arsenie s-a îmbolnăvit. Şi, mergând clericii, l-au luat şi l-au adus aproape de biserică, în bolniţă, ca să-i slujească lui. Şi l-au aşezat pe un pat cu aşternut, punînd sub capul lui o pernă moale. Deci, a mers la dânsul un frate ca să-l cerceteze şi, văzînd pe cuviosul culcat pe pat cu aşternut şi pernă moale sub cap, s-a smintit, zicînd: „Oare acesta este părintele Arsenie? Şi oare pe acest fel de pat moale se culcă?” Şi, înţelegând aceasta preotul bisericii, a luat deosebi pe fratele acela şi l-a întrebat pe el, zicînd: „Frate, cînd ai fost în lume, ce rînduială aveai? Şi ce fel ţi-a fost viaţa ta?” Iar el a zis: „Am fost păstor de dobitoace şi mi-am petrecut zilele mele în multe osteneli şi griji”.

Iarăşi l-a întrebat pe el preotul: „Dar acum cum petreci în chilia ta?” Iar el a zis: „Vieţuiesc întru odihnă, având cele de trebuinţă şi trăind fără de grijă”. Zis-a lui preotul: „Acesta pe care îl vezi – părintele Arsenie -, cînd era în lume, a fost tată al împăraţilor şi îi stăteau lui înainte o mie de slugi. Era îmbrăcat în haine luminoase, cu brîie de aur şi cu gherdane era încins; aşternutul lui era de mult preţ şi bogăţie la dânsul era fără de număr. Iar tu ai fost unul dintre cei săraci, păscînd dobitoacele, şi n-ai avut o odihnă ca aceasta în lume, precum ai acum în călugărie. Deci, tu acum te odihneşti după ostenelile cele din lume, iar părintele Arsenie se osteneşte după odihna şi îndestularea cea luminoasă şi pătimeşte în sărăcie!” Deci, fratele acela umilindu-se, s-a închinat preotului, cerîndu-şi iertare şi zicînd: „Cu adevărat, părinte, aşa este. Eu am venit de la osteneli la odihnă, iar părintele Arsenie a venit de la odihnă la osteneli!” Şi, folosindu-se fratele acela, s-a dus.

Într-o vreme a venit năvălirea barbarilor asupra părţii aceleia, şi fugeau părinţii prin cetăţi şi prin locuri ascunse, lăsând schitul. Iar cuviosul n-a voit să iasă din pustie la cetăţi, zicînd: „Dacă Dumnezeu nu mă va păzi pe mine, apoi pentru ce vieţuiesc pe pământ?” Şi au pustiit barbarii schitul, iar pe Cuviosul Arsenie nici unul din barbari nu l-au putut afla într-acea pustie, pentru că Dumnezeu acoperea pe robul Său. Apoi, gândind în sine să nu fie lăudat de ceilalţi părinţi, că va creşte întru dânsul oarecare slavă deşartă, a apucat calea aceea pe care au fugit şi ceilalţi părinţi. El plângea pentru pustiirea schitului, zicînd: „Lumea a pierdut Roma, iar monahii au pierit schitul”. După plecarea barbarilor, iarăşi s-au întors părinţii la locurile lor şi, înnoind pe cele risipite, vieţuiau ca mai înainte. Asemenea s-a întors în chilie şi Cuviosul Arsenie.

Cuviosului Arsenie i s-a adus din Roma o diată a unui oare-care boier, rudenia lui, care, murind, i-a lăsat multe bogăţii şi averi ca să le împartă precum va voi. Stareţul, luând acea diată voia să o rupă; dar trimisul a căzut la picioarele lui, zicînd: „Rogu-te pe tine, părinte, să nu rupi diata, ca să nu fie căutată la mine de cei ce m-au trimis”. Atunci cuviosul i-a dat lui diata întreagă, zicînd: „Eu mai înainte decît acela am murit, şi cum el a murit de curînd, mă face pe mine cu diata aceasta moştenitor al averilor sale, fiind eu mort”. Şi a întors înapoi pe trimisul acela cu diata.

Cuviosul nu locuia totdeauna în acelaşi loc; ci, uneori din pustia schitului se muta la alte locuri mai liniştite, fugind de cei ce veneau şi-l supărau. El petrecea la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, în preajma cetăţii Memfis, asemenea şi în Canopul Alexandriei şi prin alte locuri pustii, şi iarăşi se întorcea la schit, dar nimeni nu putea să ajungă chipul vieţuirii lui.

Şezînd el în părţile cele de jos ale Egiptului şi, neputând să sufere supărările celor ce veneau la dânsul şi-i tulburau liniştea, a voit să-şi lase chilia şi să se ducă aiurea. Deci, neluându-şi nimic, a ieşit, zicînd către cei doi ucenici ai săi, Alexandru şi Zoil: „Tu, Alexandre, să rămîi aici, iar tu, Zoil, să mergi cu mine la rîu şi să-mi cauţi o corabie, care merge la Alexandria şi pe urmă te vei întoarce la fratele tău, Alexandru”. Deci, ucenicii lui s-au tulburat de aceste cuvinte, însă nu îndrăzneau să întrebe pe stareţ pentru ce să desparte de dânşii? Şi a plecat stareţul în părţile Alexandriei, dar a căzut într-o boală mare, în care a zăcut multă vreme. Iar ucenicii lui, Alexandru şi Zoil, cei ce rămăseseră în chilie, se întrebau între ei, dacă n-a mîhnit cineva dintre dânşii pe cuviosul stareţ cu vreo neascultare. Şi, neaflând între ei nici o pricină, se mîhneau de plecarea stareţului. După ce cuviosul s-a însănătoşit, a zis în sine: „Mă voi duce iarăşi la ucenicii mei”. Şi, sculându-se, s-a dus.

El fiind aproape de rîu şi mergând oameni mireni pe acea cale, din întîmplare, o femeie arabă s-a atins de cojocul cuviosului; iar stareţul, mîhnindu-se, a certat-o căci, fiind femeie, a îndrăznit de s-a atins de haine călugăreşti. Şi i-a zis lui aceea: „Dacă eşti monah, apoi du-te în munte pustiu!” Stareţul, umilindu-se de cuvintele ei, grăia în sine, poftind adeseori cuvintele femeii aceleia: „Dacă eşti monah, Arsenie, du-te în munte şi sălăşluieşte-te în pustie”. Şi a mers la un loc ce se numea „piatră”, unde petreceau ucenicii lui; şi acolo l-au întîmpinat Alexandru şi Zoil, care, căzînd la picioarele lui, plângeau. Şi a plâns şi stareţul, căzînd pe grumajii lor. Ucenicii au zis către stareţ: „Ducerea ta de la noi, părinte, multă mîhnire ne-a făcut nouă, pentru că ne ziceau părinţii: Nu s-ar fi dus de la chilia sa părintele Arsenie, dacă ucenicii nu l-ar fi mîhnit pe el prin a lor neascultare şi nesupunere”. Grăit-a stareţul către dânşii: „Şi eu am înţeles aceasta, fiilor, cum că părinţii astfel zic de voi, şi pentru aceasta m-am întors la voi, şi vor zice acum părinţii de mine: „Porumbelul cel ce a zburat din corabia lui Noe, neaflându-şi odihnă picioarelor sale, iarăşi în corabie la Noe s-a întors”. Şi s-au mângîiat ucenicii şi au petrecut toţi împreună până la sfîrşitul vieţii cuviosului.

Cuviosul Arsenie, şezînd în chilia sa, i s-a descoperit lui de la Dumnezeu acestea: El a auzit un glas, zicînd către dânsul: „Ieşi din chilie, ca să-ţi arăt lucrurile omeneşti”. Ieşind stareţul, s-a făcut ca într-o uimire şi a văzut pe îngerul lui Dumnezeu, luându-l de mână şi ducîndu-l la un loc şi i-a arătat lui un om arap, tăind lemne şi făcînd o sarcină mare; iar arapul se încerca să ia sarcina aceea pe spate şi s-o ducă, dar nu putea, fiindcă era grea. Deci el, în loc ca să ia lemne din sarcină şi să o facă mai uşoară, iarăşi tăia lemne şi adăuga la sarcină şi o făcea mai grea decît întâi. Şi iarăşi, încercînd s-o ridice şi neputând, mai multe lemne punea şi îngreuna sarcina.

Îngerul Domnului, ducînd pe fericitul Arsenie de acolo, i-a arătat lui un alt om care, stând la un puţ, scotea apă şi o turna într-un vas crăpat şi spart. Apa curgea afară din vasul crăpat şi spart. Apa curgea din vas şi se întorcea înapoi în puţ, iar cel ce o scotea, se ostenea în zadar. Iarăşi îngerul a arătat stareţului altă vedenie: Se vedea o biserică stând deschisă şi doi bărbaţi călări pe cai, ducînd o bîrnă în curmeziş, amândoi voiau să treacă prin uşile bisericii, dar nu puteau, fiindcă lemnul era de-a curmezişul; iar unul cu altul nu se învoia, ca să îndrepteze lemnul în lungimea drumului şi să meargă înainte pe uşă. Voind amândoi deodată să intre, mergeau în curmeziş, pentru aceea au rămas afară de uşi, neputând să intre în biserica cea deschisă.

Deci, stareţul a întrebat pe îngerul ce-l ducea pe el: „Ce este această vedenie?” Şi i-a tîlcuit lui îngerul astfel: „Aceşti oameni care au dus bîrna, cu chipul sânt bărbaţi îmbunătăţiţi, însă mândri, nevoind să se smerească unul altuia. Pentru aceea nu intră întru împărăţia cerului, ci rămân afară pentru mândria lor, prin care ei toată fapta lor cea bună o pierd. Iar cel ce scotea apă şi o turna în vasul cel spart, înseamnă omul care are fapte bune, însă de păcate nu se părăseşte; pentru aceea în deşert se osteneşte, de vreme ce cu păcatele îşi pierde plata sa, pe care era să o câştige de la Dumnezeu. Iar arapul care tăia lemne şi le adăuga la sarcină, cu chipul este un om, care în multe păcate petrece şi, în loc de pocăinţă, adaugă mai mari fărădelegi peste fărădelegile sale cele mai dinainte. Această vedenie o spunea Cuviosul Arsenie ucenicilor săi spre folos, ca şi cum era văzută de un alt stareţ, iar nu de el.

O altă înfricoşată descoperire, care se întîmplase altor părinţi pentru dumnezeieştile Taine ale lui Hristos, o spunea astfel: „A fost într-un schit un stareţ minunat cu viaţa şi slăvit între părinţi pentru faptele cele bune ale sale. Acela, din neştiinţa sa – pentru că era prea prost şi neiscusit în dumnezeiasca Scriptură – se smintea cu necredinţa pentru Preacuratele Taine, zicînd că pîinea pe care o primim din dumnezeiescul Altar şi paharul, cu care ne împărtăşim, nu este adevăratul Trup şi Sînge al lui Hristos, ci numai închipuire a Trupului şi a Sîngelui Lui. Auzind aceasta doi stareţi iscusiţi, ziceau între ei că nu cu răutate grăieşte stareţul acestea despre Sfintele Taine, ci din prostie şi din neştiinţă; şi se sârguiau să-l îndrepteze pe el în aceea. Ei s-au dus la dânsul şi, vorbind şi altele pentru folosul sufletului, au început a zice şi aceasta: „Am auzit, părinte, un cuvânt necuviincios despre un frate, că ar fi zis că pîinea pe care o primim şi paharul pe care îl bem din Sfântul Altar, nu este Trupul şi Sîngele lui Hristos, ci numai o închipuire”.

Iar stareţul a răspuns: „Eu sânt cel ce am zis aceasta”. Iar ei l-au rugat, zicînd: „Să nu crezi aşa, părinte, ci într-acest chip: Nouă ne-a dat Sfânta Biserică sobornicească a crede şi a mărturisi că pîinea este cu adevărat Trupul lui Hristos şi vinul în pahar este adevărat Sîngele Lui; iar nu închipuire a Trupului şi a Sîngelui”. Pentru aceea îi aduceau multe cuvinte din dumnezeiasca Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, dovedind necredinţa lui, dar în prostia sa zicea: „De nu mă voi încredinţa cu însuşi lucrul, nu voi crede”.

Bătrînii i-au zis: „Părinte, să ne rugăm dar lui Dumnezeu pentru aceasta. Noi toţi trei postim o săptămână, ca să-ţi descopere ţie această Taină; şi credem că-ţi va descoperi, nevoind să-ţi pierzi ostenelile tale de mulţi ani”. Stareţul a primit cu bucurie cuvântul acesta şi s-au închis fiecare în chilia sa, postind şi rugându-se toată săptămâna. Stareţul acela zicea în rugăciunea sa cea către Dumnezeu: „Doamne, Tu ştii că nu din răutate nu cred, dar cu mintea mea proastă nu pot înţelege şi pătrunde taina aceasta. Deci, arată-mi, după bunătatea Ta, singur adevărul, ca să nu mă rătăcesc cu credinţa”. Asemenea şi cei doi stareţi rugându-se, ziceau: „Doamne, arată fratelui nostru această taină a Ta, ca să nu rămână în necredinţă şi să nu-şi piardă osteneala sa cea îmbunătăţită”. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lor şi le-a descoperit această înfricoşată taină astfel: După ce s-a sfîrşit săptămâna postirii lor şi a rugăciunilor, sosind ziua Duminicii, au intrat toţi acei trei stareţi în biserică la dumnezeiasca Liturghie şi împreună au stat la un loc.

Acolo li s-au deschis ochii, cînd s-a pus pîinea pe Sfânta Masă şi au văzut un Prunc mic. Preotul, întinzînd mâna ca să frîngă pîinea, a văzut pe îngerul Domnului pogorîndu-se din cer, având în mîini un cuţit, şi, junghiind Pruncul, I-a turnat sângele în pahar. Şi cînd preotul frîngea pîinea, îngerul sfărîma trupul în părticele; iar cînd fraţii au mers să se împărtăşească cu Sfintele Taine, a mers şi părintele care nu credea şi, luând în mână carne crudă şi sângerată şi văzînd în pahar sânge, temându-se a strigat, zicînd: Cred, Doamne, că pîinea este Trupul Tău şi vinul este Sîngele Tău.

Şi îndată carnea s-a făcut pîine şi sângele vin şi s-a împărtăşit cu multă frică şi cu umilinţă. Părinţii i-au zis: „Ştie Hristos Dumnezeu că neamul omenesc nu poate să mănînce carne crudă, nici să bea sânge; de aceea îşi dă Preacuratul Său Trup sub chipul pîinii şi Sîngele Său cel făcător de viaţă sub chipul vinului, ca să-l poată primi cei ce se împărtăşesc cu credinţă”. Pentru aceasta ei au dat laudă lui Hristos Dumnezeu, că n-a lăsat pe stareţul cel îmbu-nătăţit să piară cu necredinţa.

Un frate oarecare a întrebat pe părintele Arsenie pentru folosul sufletului; iar fericitul i-a zis: „Îngrijeşte-te în tot chipul ca, cele făcute în mintea ta, să fie plăcute lui Dumnezeu şi cu înlesnire vei birui păcatele cele dinafară”. Aceasta o zicea sfântul, arătând că toate patimile păcatelor se nasc din voinţa minţii şi din gândurile cele spurcate ale ei, care, primindu-se în inimă, se ţin cu îndulcire. Iar cel ce-şi îndreptează mintea sa către Dumnezeu şi izgoneşte îndată gândurile cele spurcate, îşi taie patimile şi biruieşte poftele păcatelor”.

Stareţul a mai zis: „De vom căuta pe Dumnezeu cu adevărat, El singur va veni la noi şi-L vom vedea; şi dacă Îl vom ţine pe El la noi prin viaţă curată, va petrece împreună cu noi”.

Alt stareţ a întrebat pe părintele Arsenie: „Părinte, mie îmi zic gândurile: ce vei face, căci eşti bătrîn şi nu poţi să posteşti, nici să te osteneşti pentru bătrîneţe? Deci, du-te de cercetează bolnavii, pentru că acesta este semnul dragostei”. Iar cuviosul, înţelegând că gândul acesta este din meşteşugire diavolească, a zis acelui stareţ: „Mănîncă, bea, dormi, nu lucra, decît numai să nu ieşi din chilia ta”. Acestea le zicea, pentru că sfântul ştia că monahul, ieşind din chilie şi apropiindu-se de locaşurile mireneşti, îl încurcă vrăjmaşul cu multe curse, spre sminteală şi cădere. Deci, nu se cuvine aceluia ce a murit pentru lume, să iasă afară din chilia şi din mănăstirea sa, fără de pricină, precum cel mort nu iese afară din mormântul său. Iar monahul care umblă afară din mănăstire, după voia sa, este cu adevărat mort, pentru că a murit cu sufletul.

Sfântul iarăşi zicea: „Sînt mulţi care se sârguiesc a-şi păzi curăţia trupească, de aceea îşi omoară trupul lor cu postiri, cu privegheri şi cu multe osteneli. Dar sânt puţini cei ce-şi păzesc sufletul de spurcăciunea păcatului slavei deşarte, de iubirea de cinste, de iubirea de argint, de zavistie, de ura de fraţi, de mânie, de pomenirea de rău, de osândire şi de mândrie. Unii ca aceştia, pe afară sânt curaţi cu trupul, iar cu sufletul sânt foarte spurcaţi. Ei sânt asemenea ca mormintele cele văruite, care pe dinăuntru sânt pline cu oase împuţite. Fericiţi sânt cei ce se sârguiesc, ca atît trupul cît şi sufletul să le fie curate de toată spurcăciunea; pentru că cei curaţi cu inima, iar nu numai cu trupul, sânt fericiţi, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Un frate a zis cuviosului: „Părinte sfinte, am învăţat cuvinte din cărţi şi din psalmi şi mă sârguiesc să le citesc cu osârdie. Dar, citindu-le pe acelea, nu am umilinţă, fiindcă nu înţeleg puterea dumnezeieştii Scripturi, şi din această cauză mă scîrbesc foarte”. Răspuns-a lui fericitul: „Fiule, se cade ca neîncetat să te deprinzi la citirea cuvintelor Domnului, măcar de n-ai umilinţă şi nu le înţelegi puterea. Pentru că am auzit ceea ce zice părintele Pimen şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, că descîntătorii cei ce s-au obişnuit a descînta şerpii, ei nu înţeleg acele cuvinte pe care le grăiesc; iar şerpii, auzind puterea cuvintelor, le cunosc cu sfinţenie şi se îmblânzesc, dându-se în mîinile lor. Aşa facem şi noi. Măcar că nu înţelegem puterea cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, însă, cînd le avem neîncetat în gurile noastre, auzindu-le diavolii se înfricoşează şi fug de la noi, nesuferind cuvintele Sfântului Duh, care le-a grăit prin robii Săi, prooroci şi apostoli”.

Apropiindu-se vremea mutării lui la Dumnezeu, a zis uceni-cilor săi: „Să nu faceţi pentru mine acea pomenire, adică să puneţi masă şi să chemaţi fraţii la mâncare şi la băutură. Numai de aceasta să vă îngrijiţi, ca să se săvârşească aducerea dumnezeieştilor jertfe, pentru păcătosul meu suflet”. Auzind acestea, ucenicii s-au tulburat şi au început a plânge. Iar el le-a zis: „Nu plângeţi, fiilor, că încă n-a venit ceasul sfîrşitului meu, însă este aproape”. Deci, l-au întrebat ucenicii: „Părinte, cum te vom îngropa?” Iar el le-a zis: „Nu ştiţi oare, să mă legaţi de picioare cu o funie şi să mă aruncaţi în munte?”

După ce i s-a apropiat moartea, a început a se teme şi a plânge. Şi, văzîndu-l ucenicii plângând, l-au întrebat: „Oare şi tu te temi de moarte, părinte?” El a răspuns către dânşii: „Frica aceasta cu adevărat a fost în mine în toate zilele călugăriei mele, din ziua în care am luat asupra mea acest chip”. Şi a adormit

Cuviosul părinte Arsenie, somnul cinstitei morţi, dându-şi sfântul său suflet în mîinile Domnului, Căruia I¬a slujit cu osârdie. Auzind părintele Pimen, că s-a mutat părintele Arsenie, a lăcrimat şi a zis: „Fericit eşti, părinte Arsenie, că ai plâns în toate zilele vieţii tale! Pentru aceasta în veci te vei veseli; căci cel ce nu plânge aici de voie, va plânge acolo în munci fără de voie, dar fără nici un folos!”

Se povesteşte de Cuviosul Arsenie şi aceasta: că acesta era cuvântul lui adeseori, zicînd către sine: „Arsenie, la ce ai venit aici? N-ai venit la odihnă, ci la osteneli; nu la lenevire, ci la nevoinţă. Deci, nevoieşte-te, osteneşte-te şi nu te lenevi”. Încă şi aceasta o spunea sfântul: „De multe ori m-am căit de cuvântul pe care îl grăiam, iar de tăcere, niciodată!”

Părintele Daniil povestea despre dânsul: „Niciodată nu voia să grăiască vreo întrebare din carte, măcar deşi putea, fiindcă ştia bine dumnezeiasca Scriptură; însă, tăcea, ca să nu se arate înţelept în cărţi. Nici nu scria vreo scrisoare la cineva, socotindu-se că este prost pentru Hristos şi neştiutor. Nici de slujba altarului nu se atingea, măcar că era sfinţit pentru aceasta, ci cu monahii cei nesfinţiţi se apropia la dumnezeieştile Taine; şi aceasta o făcea din smerenia sa cea mare. Iar cînd mergea în biserică la soborniceasca cîntare, se ducea după un stîlp, ca nici el să nu vadă pe cineva la faţă, dar nici faţa lui nimeni”.

Vederea lui era îngerească, ca şi a lui Iacov cel din Legea Veche; cu totul era cărunt, curat la trup şi uscat din înfrînarea cea mare şi barba mare până la brîu; iar perii de la ochi îi căzuseră din cauza plânsului din toate zilele; era înalt la stat şi gîrbov la bătrîneţe. El a avut un sfîrşit fericit, vieţuind în călugăreştile osteneli cincizeci de ani; cu postul şi cu rugăciunile plăcînd lui Dumnezeu. În schit a petrecut patruzeci de ani, zece ani la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, în spatele cetăţii Memfis, iar trei ani a vieţuit în Canopolul Alexandriei. Întorcîndu-se iarăşi în Troghin a petrecut doi ani şi a adormit acolo întru Domnul, având vârsta de o sută de ani şi mai bine. El a fost bărbat bun, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi a câştiga iertare de păcate şi viaţa veşnică de la Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, mai