Viaţa Cuviosului David din Tesalonic (26 iunie)

Acest mult lăudat părinte, îngerul cel pământesc şi omul cel ceresc, s-a născut şi a crescut în strălucita şi marea cetate a Tesalonicului. El de mic a defăimat toată odihna trupească, lepădându-se de lume şi de cele din lume. A părăsit prietenii şi rudeniile, cinstea şi slava cea vremelnică, banii, averile şi orice altă norocire vremelnică, dar încă şi sufletul său, după porunca Evangheliei, şi a urmat Stăpânului, luând crucea din tinereţe, fiindcă inima lui se rănise cu totul de dumnezeiasca dragoste. Deci, şi-a tăiat perii capului, călugărindu-se, şi a rămas în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, care se numea Cunuliaton.
Acolo a petrecut în linişte, nevoindu-se mai presus de om şi păzind toată fapta bună cu multă sîrguinţă. Lui îi plăceau îndeosebi înfrânarea şi smerenia decît celelalte, ştiind bine, că săturarea pântecelui goneşte privegherea şi întreaga înţelepciune, iar slava deşartă prăpădeşte toate faptele bune în chip desăvîrşit. Pentru aceasta se sîrguia să cîştige smerita cugetare ca un înţelept. Citind dumnezeieştile Scripturi ziua şi noaptea, se minuna de faptele bune ale sfinţilor mai dinainte de Lege şi după Lege, cum i-a slăvit Dumnezeu pe dânşii, pentru că I-au slujit şi I-au bineplăcut, cum se cuvine. Adică, pe Abel l-a făcut minunat pentru jertfă, pe Avraam pentru credinţă, pe Iosif pentru înţelepciune, pe Iov pentru răbdare, pe Moise l-a arătat puitor de lege, pe Daniil şi pe cei trei tineri i-a păzit nevătămaţi de foc şi de lei.
Cuviosul David, socotind petrecerea acestora, se sîrguia cu tot sufletul a le urma cu toată puterea, ca să se facă împreună cu dânşii moştenitor în împărăţia cerească. Citind şi vieţile cuvioşilor care s-au pustnicit după întruparea Mântuitorului şi au săvîrşit atîtea minunate nevoinţe şi vitejii, se înspăimânta şi mai ales de Simeon din minunatul munte şi de cel de un nume cu dânsul, de Daniil şi de Patapie, stîlpnicii, care şi- au petrecut viaţa, fără acoperământ, muncindu-se de vânturi, de ploi şi zăpezi. Vieţile acestora citindu-le, plângea şi se umilea atîta, încît a luat hotărîre să petreacă cu aceeaşi strîmtoare, cîtă vreme va putea pururea pomenitul, ca astfel să afle lărgime după moarte.
Într-o zi s-a înfierbîntat atît de tare şi s-a umplut inima lui, încît, suindu-se într-un migdal, care era în partea dreaptă a bisericii, s-a aşezat pe o cracă a copacului, pe care şi-a făcut un pat mic, cum a putut; şi acolo se pustnicea cu îngrădire şi cu minunată răbdare, muncindu-se de vânturi, de ploi şi zăpezi, arzîndu- se de căldura soarelui din timpul verii şi de alte strîmtorări chinuindu-se cumplit. O, ce îngăduire şi ce răbdare minunată a mult pătimitorului mucenic! Cum răbda el atîta pătimire rea! Ceilalţi stîlpnici, aveau cel puţin întărire, căci stîlpii erau zidiţi şi stătea; iar când dormea, ori îşi făcea altă trebuinţă de care avea nevoie, erau nemişcaţi. Dar acest diamant se mişca totdeauna pe lângă copac şi nu avea odihnă niciodată, muncindu-se de ploi, de vânturi şi chinuindu-se cumplit de zăduf.
Astfel pătimind cel cu sufletul răbdător nu s-a lenevit cîtuşi de puţin, nu s-a împuţinat cu sufletul şi nu s-a trândăvit; iar faţa lui de înger nu s-a schimbat, nici s-a prefăcut, ci era frumoasă ca un trandafir. Cu adevărat în acest fericit s-a împlinit proorocescul cuvânt. Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul din Liban se va înmulţi. El a înflorit cu faptele şi ca finicul, dând rod primit lui Dumnezeu, mai dulce şi mai mirositor decît migdalul şi finicul. Avea şi cîţiva ucenici evlavioşi şi iubitori de Hristos, ostenindu-se şi trudindu-se împreună cu dânsul. Aceia de multe ori îl rugau să se dea jos din copac, să-i zidească o chilie unde îi va plăcea, ca să-i păstorească la păşune mântuitoare. Iar el le răspundea, zicând: „Fraţilor şi fiii mei, eu sânt om păcătos şi nevrednic, dar Stăpânul Hristos, Păstorul cel bun, Care îşi pune sufletul pentru oi, Acela, ca un bun ce este, să vă păzească de bîntuielile diavolului şi să mă învrednicească Împărăţiei Sale cele veşnice; iar eu, viu este Domnul Dumnezeul meu, Iisus Hristos, că nu mă cobor din acest copac, până ce se vor sfîrşi trei ani, şi atunci numai cu porunca Lui; că fără de voie nu mă pogor nicidecum de aici”. Atunci ei, văzînd neschimbarea voinţei lui, nu l-au mai supărat pentru această pricină.
Când s-au împlinit trei ani, îngerul Domnului s-a arătat către dânsul şi i-a zis: „Davide, Domnul a ascultat rugăciunea ta, şi-ţi dă darul acesta pe care de mult l-ai cerut, adică să fii smerit cugetător, să te temi de El şi să-L cinsteşti cu evlavie cuviincioasă; de aceea, pogoară-te din copac şi linişteşte-te într-o chilie, binecuvântând pe Dumnezeu, până vei sfîrşi şi altă iconomie; după aceea vei afla odihnă de ostenelile trupeşti şi sufleteşti”. Cît timp a vorbit îngerul cu dânsul, cuviosul a ascultat cu frică şi cu cutremur; iar după aceea, îngerul făcându-se nevăzut, cuviosul mulţumea lui Dumnezeu, zicând „Bine este cuvântat Dumnezeu, Care a primit rugă-ciunea mea şi m-a miluit!”
Atunci, chemând pe ucenicii săi, le-a arătat vedenia şi le-a spus să-i zidească o chilie după stăpâneasca poruncă; iar ei au făcut cu sîrguinţă după cum li se poruncise, înştiinţînd despre aceasta pe prea sfinţitul arhiepiscop Dorotei. Acesta, luând pe cei mai cucernici clerici, bucurându-se şi suindu-se la Cuviosul David, l-au sărutat şi l-au dat jos din copac cu multă cucernicie şi, slujind, l-au dus în chilia lui, săvîrşind mare prăznuire. După aceea, ei s-au întors, veselindu-se; iar cuviosul a rămas în chilie liniştindu-se şi binecu-vântând neîncetat pe Dumnezeu, care i-a dăruit atîta dar, încît gonea diavolii, lumina orbii şi orice boală nelecuită o tămăduia, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos. Din semnele cele mai multe care le-a făcut, scriu două sau trei spre încredinţarea celorlalte, precum leul se cunoaşte după unghii şi ţesătura după margine.
Un tânăr oarecare avea diavol. Acela a venit într-o zi la chilia cuviosului şi stând afară la uşă, striga: „Eliberează-mă, Davide, rob al veşnicului Dumnezeu, că foc iese din chilia ta şi mă arde pe mine”. Atunci cuviosul, întinzînd mâna prin fereastra sa, a zis, apucându-l pe tânăr: „Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, îţi porunceşte ţie, duh necurat, să ieşi din zidirea Lui”. Acestea zicând, l-a însemnat pe el cu semnul Sfintei Cruci şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Cei de faţă, văzînd o minune ca aceea, au slăvit pe Dumnezeu, ca pe Unul ce slăveşte pe cei ce-L slăvesc cu lucruri plăcute Lui. Mai ascultaţi şi o altă minune, tot asemenea.
O femeie oarecare era cu totul oarbă. Auzind de faptele cele bune ale cuviosului şi minunatului David, a venit la el, fiind purtată de mână; şi, mergând la chilia lui, a căzut la pământ afară de uşă, plângând şi zicând cu smerenie acestea: „Robul lui Dumnezeu cel binecuvântat, ajută-mi, urmând bunătatea Stăpânului Hristos. Izbăveşte-mă de această muncă mult chinuitoare şi-mi dăruieşte lumina ochilor, cea de bucurie tuturor şi cu totul veselitoare”.
Acestea şi multe altele zicând, a plâns cu suspinuri şi cu lacrimi fierbinţi. Cuviosul, fiindu-i milă de chinuirea ei, ca un pătimitor şi milostiv ce era, a făcut mult timp rugăciune către Domnul. Apoi, i-a zis să se scoale de la pământ, de unde zăcea plângând, şi să se apropie de fereastră. Atunci el şi-a întins mâna dreaptă şi, pecetluind ochii ei cu Sfânta Cruce, s-a rugat iarăşi către Domnul, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, Care Te-ai întrupat din pururea Fecioară Maria şi din Duhul Sfânt, ca să scoţi din întuneric pe om şi să-l aduci la lumina cea veşnică, iar pe orbul din naştere l-ai luminat; Însuţi şi acum, Stăpâne, luminează pe roaba ta aceasta, ca un Atotputernic, că Tu eşti luminarea sufletelor noastre şi pe Tine Te slăvim totdeauna, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt”. Astfel rugându-se, îndată s¬au luminat ochii ca mai înainte şi vedea luminat şi curat, mulţumind cuviosului şi slăvind pe Dumnezeu.
Această mare facere de minuni auzind-o tesalonicenii, toată cetatea îl avea întru mare evlavie, cinstindu-l ca pe un înger dumnezeiesc. Iar dacă cineva avea oarecare neputinţă, venea la dânsul şi cum îşi apropia dreapta de bolnav, îndată fugea toată neputinţa şi se împrăştia, precum piere întunericul de lumină.
Deci, multe şi nenumărate minuni săvîrşind el, a fost slăvit şi cinstit foarte mult de oameni. Iar după cîţiva ani, murind Dorotei, mitropolitul Tesalonicului, a fost ales altul cu numele Aristid, care şi acesta era om îmbunătăţit. În acel timp se făceau în Tesalia mari pagube şi multă tulburare de către barbari. De aceea, eparhul Iliricului a scris mitropolitului să meargă la împărat sau să trimită pe un om oarecare îmbunătăţit, să-l roage să aleagă şi să hotărască la Tesalonic eparh, căci în Tesalonic se afla numai epitrop. Deci, Prea Sfinţitul Aristid, arhiepiscopul Tesalonicului, citind scrisoarea eparhului înaintea clericilor şi boierilor cetăţii, le-a zis să aleagă pe un om iscusit şi cuvântăreţ, ca să-l trimită la împărat pentru această pricină.
Deci, adunîndu-se toţi cetăţenii în biserică, au strigat toţi, cu o împreună glăsuire, să trimită pe Cuviosul David, ca să se cucerească de dânsul dreptcredinciosul împărat, ca de un om îmbunătăţit şi sfânt. Aceasta s-a făcut cu iconomie de pronia dumnezeiască, ca să se împlinească mai înainte cuvântul îngerului, care a zis cuviosului să se pogoare din copac, ca să se facă şi altă iconomie şi atunci să meargă către Domnul.
Arhiereul, luând pe cei mai cucernici din clerici şi din mireni, s-a dus la cuviosul şi i-a vestit pricina, rugându-l să meargă la stăpânitor pentru cererea cea de sus. Cuviosul însă a spus că nu poate să meargă din pricina bătrâneţilor; apoi, văzînd că toţi îl sileau să meargă, a primit, ca să nu se facă neascultător arhiereului şi tuturor iubitorilor de Hristos. Aducându-şi aminte de grăirea de mai înainte a îngerului, a zis către arhiepiscop: „Stăpâne, sfinte, facă-se voia Domnului; să ştiţi că împăratul îmi va dărui cu ajutorul lui Dumnezeu cîte voi cere pentru rugăciunile voastre, dar pe David nu-l veţi mai vedea viu! Căci, întorcându-mă către voi de la împărăţie, când va lipsi încă o sută douăzeci şi şase de stadii să ajung la această săracă chilie a mea, atunci mă voi duce către Stăpânul meu”. Arhiereul, socotind că aceasta o zice ca să nu-l silească să se ducă, îl sfătuia iarăşi, zicându-i: „Urmează pe Păstorul şi Învăţătorul nostru, Hristos, Care S-a omorît pentru noi ca un om; mori şi tu pentru poporul tău ca să iei de la oameni mulţumire, iar de la Stăpânul Hristos laudă şi slavă nemărginită, ca un următor al patimii Lui”.
Atunci, ieşind din chilie, toţi i s-au închinat; căci faţa lui era cu totul minunată la vedere, perii capului său îi ajugeau până la brîu şi barba până la picioare, iar cinstitul lui obraz era frumos ca al lui Avraam. Deci fiecare, văzîndu-l, se minuna: Cuviosul David luând pe doi ucenici ai săi, pe Teodor şi pe Dimitrie, bărbaţi cucernici şi îmbunătăţiţi, asemenea lui nu numai la suflet, ci şi la trup, s-a pogorît la malul cetăţii şi, coborând în corabie, au plecat. Şi, ajungând în Vizantia, s-a auzit vestea în toată cetatea despre venirea cuviosului.
Într-acea vreme era împărat stăpânitor dreptcredinciosul Iustinian care era dus atunci într-alt loc, iar împărăteasa Teodora a trimis nişte postelnici şi nişte purtători de suliţi şi l-au primit cu multă cinste şi evlavie. Ea, văzînd acea strălucită faţă de înger, cu nişte cărunteţe ca acelea, s-a minunat şi i s-a închinat cu multă osteneală, cerând rugăciune şi binecuvântare de la dânsul. Cuviosul s-a rugat pentru împărat, pentru dânsa şi pentru toată cetatea. Împărăteasa l-a primit cu atîta bucurie şi veselie, încît nu pot să povestesc mai pe larg cît de frumoasă primire i-a făcut pururea pomenita, socotind că a primit pe un înger al Domnului, iar nu pe un om. Împăratul întorcându-se, Augusta i-a vestit despre venirea cuviosului, zicând: „Stăpâne, preabunul Dumnezeu S-a milostivit spre noi şi a trimis la stăpânirea ta pe îngerul Său, care a venit de la Tesalonic şi mi s-a părut că văd în adevăr pe Avraam.
Deci, a doua zi, împăratul a poruncit să se adune toată suita. Cuviosul, venind înaintea împăratului, a pus în palmele sale cărbuni aprinşi şi tămâie; deci, a tămâiat pe împărat şi pe toată suita, fără a se vătăma de foc mâna lui cîtuşi de puţin, trecând mai mult de un ceas până a tămâiat tot poporul. Văzînd acest lucru minunat, toţi s-au înspăimântat; iar împăratul, sculându-se de pe scaun, l-a primit cu multă cucernicie. Deci, primind anaforele mitropoliei, dreptcredinciosul şi iubitorul de Hristos împărat, le-a ascultat pe toate. Şi a împlinit nu numai cele scrise în scrisori, ci şi altele cîte a cerut cuviosul prin grai, le-a săvîrşit cu toată osîrdia, le-a iscălit după rânduială cu slove roşii, le-a dat cuviosului cu mâna sa şi a zis: „Cinstite părinte, roagă-te pentru mine!”
Astfel, l-a eliberat cu multă cinste, precum se cuvenea. El a plecat la Tesalonic, însă n-a ajuns până la cetate, ci, când era în dreptul farului, a zis ucenicilor săi acestea: „Fiii mei, a sosit vremea sfîrşitului meu! Să îngropaţi moaştele mele în mănăstirea unde locuiam, şi să îngrijiţi de sufletele voastre, ca să aflaţi odihnă veşnică”.
Zicând acestea şi alte cuvinte folositoare de suflet, au ajuns la marginea care se numeşte Emboli, şi de acolo se vedea mănăstirea lui, la care privind şi-a făcut cruce şi, sărutând pe ucenici, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Atunci când a murit, era vânt groaznic, încît mai înainte corabia plutea în plin, dar, o, minune, corabia a stat multă vreme, cu tot vântul, şi nu s-a clintit din loc cîtuşi de puţin. A venit şi miros de tămâie nepovestit şi se auzeau glasuri în văzduh care lăudau pe Domnul cu cântări. Trecând multă vreme, glasurile au încetat, apoi s-a pornit şi corabia. Dar nu s-a dus după obicei la mal, ci s-a îndreptat către partea despre apus a cetăţii, la locul unde păgânii aruncaseră mai înainte moaştele Sfinţilor Teodul şi Agatopod.
Atunci, auzindu-se de adormirea şi venirea cuviosului, a ieşit înaintea lui toată cetatea cu arhiepiscopul şi, purtând cu multă evlavie sfintele lui moaşte, le-au dus în mănăstire şi le-au făcut o raclă de lemn în patru colţuri, în care le-au pus şi le-au îngropat cu cinste. Apoi a mutat eparhia acolo la Tesalonic, după porunca împărătească; iar pe cuviosul îl prăznuiau în tot anul în numita mănăstire. Trecând o sută cincizeci de ani, era acolo egumen un om îmbunătăţit cu numele Dimitrie, care avea multă evlavie către cuviosul. Acela, având dor să ia o părticică din sfintele lui moaşte, ca să o aibă spre sfinţenie, a pus să sape mormântul; dar îndată lespedea cea deasupra s-a crăpat în patru şi văzînd că sfântul nu voieşte, s-a lăsat de lucru. Ucenicul acestui egumen, cu numele Serghie, care s-a făcut asemenea egumen şi, mai pe urmă, pentru faptele lui cele bune, arhiepiscop al Tesalonicului, cinstea mult pe acest cuvios şi avea multă evlavie către el. Acela de multe ori îl ruga, făcându-şi rugăciunea, să-l ierte, a lua o părticică din sfintele lui moaşte.
Adeverindu-se deplin de la Dumnezeu, că Cuviosul David a primit, a dezgropat mormântul şi îndată a ieşit o minunată mireasmă şi, văzîndu-l întreg, n-a îndrăznit a lua vreo părticică dintr-însul, ci numai puţin peri din cap şi din barbă. Acei peri iubitori de Hristos îi păzeau şi îi sărutau în ziua sărbătorii lui, care se săvîrşea în ziua de 26 ale lunii iunie. Ziua aceea o prăznuiesc în tot anul cu veselie, lăudând pe cuviosul, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iunie