Viaţa Cuviosului Martinian – 13 februarie

Sfântul Martinian monahul, cel plin de dar dumnezeiesc, era tânăr şi frumos cu trupul, când, la vârsta de optsprezece ani a părăsit cetatea Cesareei cu toată gâlceava ei cea omenească şi s-a tras în muntele de la locul Corăbiei, ca să înceapă viaţa monahicească, iubind întru aceasta cu putere pe Dumnezeu.
Acolo, el a dus un trai îngeresc, în rugăciuni şi fapte bune, învrednicit pentru aceasta de Dumnezeu, a căpăta darul tămăduirii. Cu sfintele lui rugăciuni pe mulţi a vindecat de felurite suferinţe. Alţii veneau la el ca să le scoată dracii, şi el, ajutor căpătând prin rugăciune de la Dumnezeu, izbutea să-i gonească, aducând sănătate celor chinuiţi de ei.
Şi aşa, zi de zi, sporea fericitul Martinian întru cele frumoase, iar vestea despre faptele sale se duse în toate părţile, aşa că mulţi veneau şi-i cereau sfat spre bun folos.
Dar diavolul s-a trezit asupra lui, văzându-i râvna întru cele bune, şi a început mai întâi să poarte asupra iui ispite, în chip de năluciri înfricoşătoare. Aşa, într-o zi, pe când Martinian citea psaltirea, diavolul i s-a înfăţişat sub chip de balaur mare — şi s-a băgat sub peretele chiliei, începând să sape pământul, ca să răstoarne chilia peste sfânt. Fără temere, Martinian, după ce şi-a isprăvit cântarea, s-a aplecat spre locul unde scurma diavolul şi i-a zis:
— În zadar te osteneşti, ticălosule târâtor pe pământ, de vreme ce eu am pe Domnul meu Iisus Christos, şi avându-l, n-am a mă teme de tine…
Prefăcându-se în vifor întunecos, a răspuns acela, plecând:
— Aşteaptă tu şi vei vedea ce voi aduce eu asupra ta!…
Zicând acestea, diavolul a pierit, cu zgomot mare.
Dar sfântul Martinian avea în duhul său o pace şi o neînfricoşare atât de aşezate că, în loc să se înspăimânte, sc veselea şi lăuda pe Domnul, cântându-i psalmi.
Vestea vieţii sfânte ce ducea sfântul în pustie ajungând peste tot locul, iată că în Cesareea doi oameni vorbeau despre el, lăudându-l. Şi cum vorbeau aşa, a auzit cuvintele lor o femeie desfrânată. Îndemnată de diavol, a intrat şi ea în vorbă, zicând:
— Ce? Vorbiţi de Martinian pustnicul? Ce mai ispravă mare face el? Că trăieşte ca o hiară în pustie? Ce minune e asta? Cred bine că-i neprihănit, dacă nu are aproape o femeie… Fără foc, paiele nu ard, — lucru mare ar fi ca paiele să nu se aprindă stând lângă foc… Voi merge eu spre dânsul, şi atunci să-i văd tăria…
Zicând aceste vorbe nesocotite, desfrânata a pus rămăşag cu acei doi oameni că ea va pune jos pe sfântul monah. Pe urmă, s-a îmbrăcat în haine proaste şi rupte, iar într-o traistă şi-a pus hainele cele de preţ, precum şi podoabele sale, inele, salbe, nestemate —- şi toate cele cu care amăgea ea minţile celor tineri.
Când s-a apropiat de chilia lui Martinian, a început a suspina şi a se ruga:
— Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, şi nu mă lăsa… Am înnoptat pe drum strein şi hiarele stau să mă sfâşie… Sînt şi eu roaba Domnului, şi, rogu-mă ţie, nu mă lepăda de la mila ta…
Martinian a deschis fereastra şi a văzut-o pe ea, zdrenţoasă şi udă de ploaie.
Trăeîndu-se îndărăt, şi-a zis în clătinare de gând:
— Iată că sunt ispitit. De n-o primesc, păcătuiesc împotriva milosteniei — şi o şi las pe fiinţa aceasta necăjită să răcească sau s-o sfâşie hiarele; de-o primesc, mă tem să nu fiu ispitit şi-mi voi îngreuna duhul şi trupul… Nu ştiu ce să fac…
A ridicat atunci mâinile către cer şi-a zis:
— Spre tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac şi nici să-şi râdă vrăjmaşii mei de mine. Nu mă lăsa să fiu ispitit şi stăpânit de vicleanul diavol. Păzeşte-mă în ceasul acesta, cu mâna Ta cea tare…
Pe urmă, a deschis femeii şi ea a intrat. A aprins foc şi i-a spus să-şi zbicească veşmintele şi să se încălzească. I-a dat şi câteva finice să mănânce, zicându-i:
— Mănâncă şi te încălzeşte şi mâine pleacă în pace… Apoi a lăsat-o în chilia din tindă, şi el a intrat în chilia din fund, închizând uşa. Până la ceasul al treilea a stat în cântări de psalmi şi pe urmă s-a culcat, ca de obicei, pe pământ. Dar mari ispite s-au abătut asupra trupului său în noaptea aceea.
Femeia, trezindu-se de cu noapte, a purces şi s-a îmbrăcat în veşmintele cele de preţ, punându-şi pe sine toate podoabele ce le adusese ascunse. Şi aşa, a stătut în calea monahului.
Dimineaţa, sfântul a ieşit din chilie, ca s-o libereze pe femeie, să plece. Când a văzut-o astfel împodobită, s-a spăimântat şi i-a zis:
— Cine eşti tu şi ce vrei de la mine cu chipul tău diavolesc?
Ea i-a răspuns cu supunere:
— Eu sunt, stăpâne…
— Şi ce vrei?
— Sunt din Cesareea Palestinei şi auzind de frumuseţea tinereţii tale, m-am aprins de dorinţa ta şi am venit la tine…
Sfântul s-a cutremurat şi i-a zis:
— Zadarnic ai venit… Nu vreau să te cunosc… Pleacă!…
Iar ea, cu glas mieros şi cu duh de ispită, i-a răspuns:
— De ce-ţi osteneşti trupul cu atâta înfrânare? Au oare nu îngăduie şi apostolul nunta? Toţi prorocii s-au însoţit cu femeie şi n-au fost depărtaţi împărăţiei cereşti.. Aşa şi tu.
Simţind că sfântul slăbeşte în tăria sa, femeia s-a apropiat de el şi, luându-i mâinile, a început a-l trage spre prăpastia păcatului.
Martinian s-a ferit şi i-a zis:
— Eu n-am cu ce ţine femeie, sărac şi lipsit de toate fiind…
Dar ea i-a răspuns:
— Am cu de toate: case, avere, pământuri şi slujitori… Nu vei duce grijă de nimic…
Trăgându-l cu grea ispită spre ea, Martinian a început a se aprinde de poftă trupească, întru păcătoasă cădere. Dar i-a mai zis:
— Stai puţin… Mă duc să cercetez drumul, ca nu cumva să vină cineva spre noi…
Şi a ieşit din chilie, la drum.
Stând pe un pietroi înalt, sfântul căuta cu privirea spre cale.
Atunci iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce nu voieşte pierzarea nimănui, şi-a adus aminte de toate ostenelile pe care robul Său Martinian le făcuse, şi aşa, i-a dat în clipa aceea mâna de ajutor, schimbându-i gândul său în gândul bun, de scăpare.
Martinian s-a coborât de pe pietroi, a luat nişte vreascuri din preajmă, le-a dus în chilie şi, dându-le foc, şi-a scos încălţămintele şi a stătut aşa, cu picioarele goale pe foc.
După ce astfel şi-a rănit cu mare durere picioarele, a ieşit de-acolo, zicându-şi:
— Te temi, Martiniene, de focul acesta trecător, şi nu te temi, păcătosule, de focul cel veşnic, pe care îl vei căpăta de păcătuieşti cu femeia aceasta?…
Şi iar s-a aşezat cu picioarele pe jar arzându-se tare. Şi din nou îşi zicea:
— Slabule şi trândavule, focul acesta îl stingi cu o găleată de apă, dar pe cel veşnic nu-l vei putea stinge nici cu apa mărilor…
A început atunci a plânge. şi a suspina, zicând:
— Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie, păcătosul… Tu ştii rărunchii şi inima mea, că Te-am iubit din tinereţile mele… Iartă-mă, Stăpâne, şi fii binecuvântat în veci…
Zăcând de durere la pământ, Martinian cânta: „Cât de bun este Dumnezeul lui Israel celor drepţi la inimă, iar eu, păcătosul de mine, gata am fost să alunec în păcat!…”
Văzând toate acestea, femeia s-a cutremurat şi, privind la rănile pe care fericitul şi le făcuse cu din voia lui, şi-a dat deodată seama de toate răutăţile ei, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn greu.
Şi-a rupt atunci hainele cele scumpe de pe ea şi le-a aruncat în foc, luând pe sine din nou zdrenţele de mai înainte.
Plângând, a picat în genunchi înaintea sfântului şi cu glas mare a strigat:
— Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine nevrednica şi păcătoasa, care am căzut uneltirilor diavoleşti şi am cercat să mă apropii de sfinţenia ta s-o pângăresc… Iartă-mă, tu, cel ce atâta putere ai asupra întunecatului vrăjmaş, că ţi-ai dat trupul să fie ars… Îţi zic că nu mă voi mai întoarce de-acum la ale mele… Le las şi nici aminte nu mai vreau să-mi aduc de ele… Ci şi eu, păcătoasa, vreau să fiu a lui Iisus Domnul, ca să birui şi eu pe diavolul…
Fericitul i-a răspuns:
— Domnul şi Dumnezeul meu să te ierte, femeie, mergi în pace şi sileşte-te pentru mântuirea ta, ca să ruşinezi pe cel viclean.
Femeia l-a rugat:
— Spune-mi ce să fac şi unde să mă duc ca să mă mântuiesc?
Sfântul i-a răspuns:
— Mergi la Vitleem şi caută pe sfânta fecioară Paulina, care a înălţat acolo o biserică. Întâlnind-o, spune-i toate cele ce s-au întâmplat.
Sculându-se de jos, femeia i-a zis:
—Roagă-te părinte pentru mine păcătoasa… Ridicându-se cu grea durere trupească, Martinian i-a dat câteva finice să aibă de drum, i-a deschis uşa chiliei şi i-a arătat drumul ce duce la Ierusalim, zicându-i:
— Mergi în pace, femeie şi intră în pocăinţă, întru mântuirea ta…
Femeia i-a răspuns:
— Nădăjduiesc în Acela în care au nădăjduit neamurile şi s-au mântuit.
Însemnând-o cu semnul crucii, sfântul Martinian i-a mai zis:
— Domnul Dumnezeul nostru să-ţi păzească sufletul şi să te ferească până la sfârşit…
Şi femeia a plecat, iar sfântul a intrat în chilia sa, cufundându-se în rugăciuni.
Abia după şapte luni vindecându-i-se rănile, sfântul Martinian s-a sfătuit întru sine, zicându-şi: „Se cade să plec de aici şi să merg într-un loc unde să fie cu neputinţă să
calce picior de femeie…”
Gândind astfel, s-a sculat şi s-a rugat, zicând: „Doamne, Tu, Stâpânul cerului şi al pământului, învredniceşte-mă să mă părăsesc pe mine, ca să nu-mi pierd sufletul. Ajută-mi, Doamne, şi fii mie cale, viaţă, toiag, traistă şi pîine”…
Şi-a făcut semnul crucii şi pe urmă a ieşit din chilie, mergând spre mare.
Dar neadormitul vrăjmaş s-a ridicat atunci cu şi mai mare putere asupra lui Martinian.
I s-a arătat şi, înfruntându-l, i-a zis:
— Ce, Martiniene, fugi de-aici? Oriunde te vei duce, nu te voi lăsa, şi te voi goni până ce te voi birui.
Martinian i-a răspuns:
— Ticălos neputincios ce eşti, au crezi că tu m-ai gonit de-aici, sau din lenevire? Ci ca să te birui mai tare pe tine am ieşit. Poţi veni şi cu alte ispite asupră-mi şi eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, te voi călca sub picioare.
Văzând puterea duhului său, diavolul a pierit; iar Martinian a început a cânta psalmul: „Să se scoale Dumnezeu şi să risipească vrăjmaşii mei şi să fugă de la faţa Lui cei ce-l urăsc pe dânsul.”
Cânta şi mergea spre mare.
Ajungând la ţărmul ei, a aflat acolo un corăbier temător de Dumnezeu şi i-a zis:
— Nu ştii tu, frate, vreun ostrov mic undeva, în mijlocul mării, în care nu locuieşte nimeni?
-De ce mă întrebi?
-Vreau să mă depărtez de lumea cea deşartă şi să mă liniştesc.
Corăbierul l-a lămurit:
– Cunosc un loc înfricoşat în mijlocul mării, ca o piatră mare, de unde nu se vede uscatul.
-Aceasta voiesc… — a zis Martinian.
-Dar de unde-ţi vei lua hrana? Martinian a zis corăbierului:
-Fac legământ cu tine. Să-mi aduci hrană şi eu să mă rog lui Dumnezeu pentru tine. Vom face aşa: îmi vei aduce acolo stâlpări de finic, din care eu voi face împletituri, pe care ţi le voi da să le vinzi, şi cu banii aceia, să-mi aduci de două-trei ori pe an hrană şi apă…
Corăbierul văzând că are de-a face cu un om duhovnicesc, a făgăduit că asa va face.
S-au suit amândoi în corăbioara omului şi au plutii spre acel loc, fiind ajutaţi şi de un vânt prielnic. Când au ajuns, mult i-a plăcut lui Martinian locul acela, că era numai o piatră mare în mijlocul apelor.
A cântat aşadar lui Dumnezeu psalmul: „Am aşteptat pe Domnul, care a cântat spre mine şi a auzit rugăciunea mea, scoţându-mă din groapa patimilor şi din noroi, şi punând pe piatră picioarele mele…”
Pe urmă, a slobozit în pace pe corăbier, şi a rămas acolo, pe piatră, arzând de zăduful zilei şi suferind de răceala nopţii.
Şi îndelungată vreme aşa a vieţuit pe acea piatră, iar corăbierul venea de câteva ori pe an şi-i aducea pîine şi apă.
Dar diavolul cel viclean nici acolo nu a încetat a da război asupra cuviosului.
Aşa, într-o noapte ridicându-se marea în valuri volburoase, a trecut cu apele sale peste piatra lui Martinian. Din văzduh, diavolul i-a strigat:
— Te voi îneca, Martiniane…
Fără tulburare, Martinian i-a răspuns:
— Te osteneşti nebuneşte, neputinciosule!… Nălucirile tale nu mă înfricoşează, căci eu nădăjduiesc în Domnul meu Iisus Christos…
Şi pe dată, Martinian a început a cânta: „Tu Doamne, care eşti stăpânul a toate celea, ceartă marea şi porunceşte valurilor, cum odinioară pe Tiberiada, ca să ruşinezi pe diavolul care a ridicat ispită asupra mea!”.
Şi valurile au stătut, ceea ce diavolul văzând, a fost cuprins de ruşinare şi a pierit în văzduhuri.
Vreme de şase ani, fericitul Martinian a trăit acolo, pe piatra aceea dezgolită ploilor şi arşiţelor, neducând lipsă de nimic.
Dar diavolul s-a pornit atunci cu şi mai mare mânie asupra sfântului om, aducându-i o supărare mai mare decât toate cele mai dinainte.
Într-o zi, diavolul văzând pe luciul mării o corabie a purtat, vrăjmaş, spre ea, furtună mare. Cuprinsă de valuri şi izbindu-se de-o stâncă, s-a sfărâmat, iar toţi cei de pe ea s-au înecat, afară de-o fecioară, care stând pe-o seîndură, a putut să plutească până în marginea pietrei lui Martinian.
Agăţându-se de piatră, fecioara a strigat spre pustnic cu deznădejde:
— Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, şi dă-mi mâna, ca să scap de la moarte…
Martinian, văzând-o, a zîmbit spre diavol şi i-a zis:
-Tot de la tine e şi meşteşugul acesta, ticălosule, dar nu vei birui hotărârea mea…
Şi se gândea în sine: „De n-o scap, se îneacă şi păcatul e asupra mea, iar de-o scap, cu ea aici nu pot rămâne, — Doamne, Dumnezeul meu, învaţă-mă ce să fac!…
A întins mâna spre femeie şi a urcat-o pe piatră, zicându-i:
— Rămâi aici şi nu te teme. Curând va veni un corăbier care-ţi va aduce de mâncare… Eu mă duc în voia Domnului…
Şi s-a rugat, zicând: „Doamne, nu mă lăsa să pier, căci, iată, în numele Tău, mă arunc în mare…”
Făcând acestea, s-a aruncat în valuri.
Dar Dumnezeu care cunoaşte duhul omului, în care citeşte ca într-o carte deschisă, a trimis celui ce lupta cu valurile doi delfini care, luându-l pe spinările lor, l-au scos la uscat.
Căzând în genunchi, a mulţumit Domnului, zicând: „Pe Tine Te laud, Doamne, că ai arătat mila Ta spre nevrednic fiul Tău acesta.”
Apoi şi-a zis în sine: „în munţi şi în pustietăţi n-am fost cruţat de diavol, pe-o piatră în mijlocul mării asemenea, — de-acum e bine să învăţ cuvintele Evangheliei şi să le fac pe ele…”
A început atunci a umbla din loc în loc, din cetate în cetate înstrăinându-se şi zicându-şi: „Fugi Martiniane, ca să nu te ajungă ispita!”
Şi nu avea cu sine nimic: nici toiag, nici traistă, nici pîine, nici două haine, nici bani, ci în orice loc ajungea, întreba ce om bun se află acolo şi trăgea la el, primind puţină hrană; iar de-l prindea noaptea pe drum, acolo se sălăşluia pe pământ, odihnindu-se.
Vreme de doi ani a bătut astfel peste o sută şi cincizeci de cetăţi — şi pe urmă a mers la Atena, unde a simţit că se apropie sfârşitul său.
Îmbolnăvindu-se, cuviosul a intrat în biserică şi s-a culcat jos, zicând celor ce se aflau acolo:
— Rogu-vă, mergeţi şi chemaţi degrabă pe episcop la mine.
A mers unul la episcop şi i-a zis:
— Este un om care zace în biserică şi nu ştim de e sănătos sau nebun. El te cheamă acolo…
Episcopul, care primise mai înainte descoperire de la Dumnezeu despre venirea acestui sfânt în Atena, le-a răspuns:
— Mai degrabă voi sunteţi nebuni, — acela e mai bun ca toţi, — şi decât mine… şi sculându-se, a plecat la biserică.
Fericitul, văzând pe episcop, întinse mâinile spre el, neputându-se scula de jos, ca să-i dea cuvenită închinare.
Ci, mai vârtos, episcopul îi dădu lui cinstire mare, zicându-i:
— Iată că Dumnezeu mi-a împlinit făgăduinţa ca să-mi arate pe robul său. Adu-ţi aminte şi de mine, sfântule, când vei fi în împărăţia cerească.
Fericitul Martinian îi răspunse:
— Binecuvântează părinte şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine, să fiu cu îndrăznire când mă voi înfăţişa Lui.
După aceea, a ridicat ochii spre cer şi-a zis:
— Doamne Iisuse Christoase, în mâinile Tale îmi dau duhul…
Făcându-şi semnul crucii, a mai spus episcopului:
— Părinte, dă-mă lui Dumnezeu.
Faţa i s-a înveselit, un zîmbet curat i s-a sălăşluit pe chip — şi aşa sfântul s-a despărţit de trupul cel chinuit şi s-a dus în braţele lui Dumnezeu.
Cu mare cinstire şi cu rugăciuni de slăvire, episcopul a îngropat trupul sfântului în biserică.
Întorcându-ne acum ia cele două femei prin care diavolul a vrut să ispitească pe sfântul Martinian, aflăm minunate povestiri.
Femeia aceea de la peşteră, după ce-a plecat de la Martinian, a mers vreme de-o zi până în marginea pustiei şi acolo a stat şi s-a rugat. Ajutată de Dumnezeu şi rugându-se fără oprire, a poposit la Vitleem, unde a tras la mănăstirea fericitei fecioarei Paula, căreia i s-a închinat, cerându-i îndrumare.
Fericita Paula, auzindu-i istorisirea faptelor sale, a preamărit pe Dumnezeu şi a primit-o în mănăstire, punându-i numele Zoe. Şi atât de mare era râvna în cele plăcute Domnului, că adesea fericita Paula o ţinea de rău, spunându-i să-şi mai cruţe trupul. Dar femeia mai vârtos se nevoia, cerind necontenit lui Dumnezeu să-i arate un semn că-i primeşte pocăinţa. Şi Dumnezeu răspunzându-i, i-a dat ei darul tămăduirii, căci venind într-o zi la ea o femeie pe care o dureau cumplit ochii, s-a tămăduit prin rugăciunile înălţate de ea.
Petrecând o asemenea viaţă mult îmbunătăţită, fericita Zoe a stat acolo mai bine de doisprezece ani, după care, curăţită prin aspră pocăinţă, a mers la Domnul.
Iar cu cealaltă fecioară pe care sfântul Martinian a lăsat-o pe piatra din mijlocul apelor, s-a întâmplat aşa:
Venind acolo, ca de obicei, corăbierul să aducă pîine şi apă pustnicului, a văzut în locul lui, o fecioara. Spăimântându-se de acest lucru neaşteptat, a dat să se depărteze de acolo. Fecioara a strigat:
— Nu te speria, omule, sunt femeie cu adevărat, nu vedenie. Vino şi-ţi voi spune cum s-a întâmplat…
Dar corăbierul nu voia să se apropie, iar fecioara i-a chemat cu glas rugător, făcându-şi cruce.
Atunci corăbierul s-a apropiat, şi fecioara i-a spus cum s-a petrecut întâmplarea cu ea şi cu monahul.
Corăbierul i-a zis:
-Vino să te duc în cetatea ta. La acestea, fecioara a răspuns:
-Ba nu, frate, ci rogu-mă ţie, fii bun şi adă ca mai înainte pîine şi apă, că vreau să rămân aici. Şi te-aş mai ruga să mergi în sat să-mi aduci o haină bărbătească de lână, căci astfel vreau să vieţuiesc aici. Şi plinea ta nevoind s-o mănânc degeaba, împovărându-te, te rog, asemenea, adă-mi aici lână s-o lucrez şi vânzându-o tu o să iei preţul trudei tale…
Asemenea grăind, fecioara se închina şi se ruga lui Dumnezeu să-i primească jertfa, spre a ajunge la mântuire.
Corăbierul a înţeles şi de data aceasta că fecioara era duhovnicească şi i-a făgăduit că aşa va face.
Şi a venit, dimpreună cu femeia sa, şi i-a adus pîine, apă, lână şi haină bărbătească.
Rămânând singură pe piatră, fecioara s-a îmbrăcat cu haina cea bărbătească, aruncând apelor veşmântul ei cel vechi, mulţumind lui Dumnezeu că şi în duh a dezbrăcat-o de omul cel mai dinainte.
Vreme de şase ani de zile, fecioara a stătut pe piatra iflntului Martinian, rugându-se şi bucurându-se în Domnul. Numele ei era Totinia.
Venind sfârşitul, fecioara a stat cu faţa spre cer şi, împreunându-şi mâinile, şi-a încredinţat lui Dumnezeu duhul.
Când a venit corăbierul cu femeia sa, au găsit-o moartă, cu mâinile făcute cruce, cu gura strânsă şi cu faţa luminoasă, ca şi cum ar fi dormit.
S-au închinat şi, luând-o ca pe o floare a dimineţii, au pus-o în corabie şi au plutit spre Cesareea Palestinei.
Arătându-i-se corăbierului în vedenie tot ce făcuse sfânta pe piatra aceea din mijlocul apelor, a mers la episcopul Cesareei şi i-a spus.
Atunci episcopul cu tot clerul au îngropat-o cu cinste In loc sfânt, cu psalmi şi cântâri, slăvind pe Iisus Christos Domnul, pentru tot ceea ce face El în nevrednicii lui păcătoşi.
Şi astfel, acele femei prin care diavolul a vrut să piardă pe sfântul Martinian, nu numai că n-au izbutit a face neagra ispravă a diavolului, dar s-au curăţit şi ele de păcate prin lumina dragostei lui Iisus Christos Mântuitorul nostru, căruia se cuvine toată slava şi închinarea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I