Viaţa Cuviosului Părinte Atanasie (închis în Pecersca) (2 decembrie)

Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Mântuitorul a împlinit acest cuvânt, pe care L-a zis, pentru Lazăr cel mort de patru zile şi pentru Cuviosul părintele nostru Atanasie, închis în Pecersca, dorind ca şi noi să împlinim cuvântul bogatului, zis către Lazăr cel sărac, adică: Dacă va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi.
Acest cuvios Atanasie era călugăr în Sfânta Mănăstire Pecersca, având viaţă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu şi mult bolind, a murit. Iar fraţii au îngrijit trupul lui şi l-au înfăşat după cum se obişnuieşte la moartea călugărului; dar din neîngrijire, mortul a rămas două zile neîngropat. Atunci s-a făcut noaptea arătare egumenului, zicând aşa: „Omul lui Dumnezeu Atanasie zace de două zile neîngropat şi tu nu bagi seamă”. Iar egumenul a venit a treia zi împreună cu fraţii, la cel mort ca să-l îngroape, dar l-au aflat pe el şezând şi plângând.
Deci s-au înspăimântat toţi dacă au văzut că a înviat şi-l întrebau: „Cum ai înviat şi ce ai văzut sau ai auzit?”. Iar el nu le răspundea lor altceva decât numai atîta: „Mântuiţi-vă!”. Însă aceia mai mult îl rugau pe Atanasie, vrând a auzi ceva de la dânsul prin care şi ei să se folosească. Atunci le-a zis lor: „De voi spune vouă, nu veţi crede şi nici mă veţi asculta pe mine”. Iar fraţii i-au răspuns cu jurământ că vor păzi toate oricâte va zice. Drept aceea a zis lor cel ce înviase: „Să aveţi supunere în toate către egumen, pocăiţi-vă în tot ceasul şi vă rugaţi Domnului Iisus Hristos şi Preacuratei Lui Maici, ca şi cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, ca să vă săvîrşiţi viaţa voastră bine şi să vă învredniciţi a fi îngropaţi aici în peşteră, împreună cu sfinţii părinţi. Pentru că aceste trei lucruri sunt mai mari decât toate faptele cele bune. Şi dacă cineva va ajunge să săvîrşească acestea toate, după rânduială, fericit va fi, dar să nu se înalţe cu mintea. Iar mai mult să nu mă mai întrebaţi, ci vă rog, iertaţi-mă”. Acestea zicând, a intrat în peşteră şi astupând uşa după sine a petrecut acolo doisprezece ani, neieşind nicăieri, încât niciodată n-a văzut soarele. Ci plângea neîncetat ziua şi noaptea, gustând puţină pîine şi apă la două zile, iar în toţi anii aceia n-a grăit nimănui nimic.
Apoi, când era să se mute la Domnul, a chemat pe toţi fraţii şi le-a zis aceleaşi cuvinte de mai sus, pentru ascultare şi pocăinţă. Şi a adormit cu pace în Domnul, apoi s-a aşezat cu cinste acolo în peşteră, unde s-a şi nevoit.
Iar după adormire, a adeverit sfinţenia sa prin facere de minuni. Pentru că un frate anume Vavila, fiind bolnav de şale de mulţi ani, a fost dus la moaştele acestui fericit şi, sărutând trupul lui, îndată s-a vindecat. Din ceasul acela până la moartea sa, niciodată n-a mai bolit de şale, nici de altă boală. Deci Vavila mărturisea despre aceasta fraţilor (dintre care era şi Sfântul Simon, scriitorul vieţii acestuia), adică, despre arătarea doctorului său, într-acest fel: „Eu, zice el, pe când zăceam în mare durere, a intrat deodată acest fericit Atanasie şi mi-a zis: „Vino la mine şi te voi vindeca!” Iar eu am vrut să-l întreb când şi cum a venit? Dar el îndată s-a făcut nevăzut. Drept aceea, crezând celui ce mi s-a arătat, m-am sîrguit a fi adus către dânsul şi aşa m-am vindecat”.
De atunci, au priceput toţi, că acest cuvios Atanasie este fericit şi plăcut lui Dumnezeu. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim a învia şi noi din moartea păcatelor şi să vieţuim cu plăcere de Dumnezeu în pocăinţă. După aceasta să dobândim viaţa cea veşnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă, împreună cu izvorul vieţii, adică Dumnezeu Părintele, şi cu făcătorul de viaţă Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, decembrie