Viaţa Cuviosului Părinte Iosif, scriitorul de cântări şi alcătuitorul de canoane – 4 aprilie

Sfântul Iosif s-a născut în Sicilia, din Plotin şi Agatia, drept-credincioşi ai Domnului Iisus. El a crescut în bună învăţătură de carte şi în păstrare de obiceiuri frumoase. Era blând, smerit şi se îndepărta de petrecerile copilăreşti, postind si înfrânându-se chiar din vremea aceea. Şi repede a sporit in învăţătura sfintelor Scripturi.
În vremea aceea a venit asupra ţării năvălire de barbari, aşa că părinţii lui fură nevoiţi să fugă aiurea. Au mers aşadar în ţinutul Peloponezului.
Ajungând în cuvenită vârstă, Iosif, lăsându-şi părinţii pentru slujirea lui Dumnezeu, a mers în Tesalonic şi a intrat într-o mănăstire, fiind tuns întru monahie. Acolo a dus viaţă îmbunătăţită şi aspră. Dormea pe jos, se îmbrăca în veşminte ponosite, postea cu sârguinţă, cânta şi se ruga, citea fără ostenire cărţile dumnezeieşti, umplându-se de înţelepciunea şi de înţelegerea duhovnicească. Aşa că strălucea între fraţi ca un înger şi curind, chiar nevrând, fu hirotonisit preot de însuşi episcopul Tesalonicului.
Venind în mănăstirea aceea cuviosul Grigorie Decapolitul şi văzând pe Iosif, a cunoscut prin duh că este un bărbat sfânt şi, iubindu-l foarte tare, l-a făcut sieşi prieten şi împreună-vieţuitor.
Plecând cuviosul Grigorie la Vizantea ca să lupte împotriva ereticilor care tulburau biserica atunci, a luat cu sine şi pe Iosif. Având de pildă pe cuviosul Grigorie, Iosif punea în inima sa în toate zilele suişuri spre săvârşirea faptei bune. Şi amândoi se osteneau învăţând pe cei bine credincioşi cum să se ferească de vătămarea ereticilor. Se ridicase atunci şi eresul luptării împotriva sfintelor icoane de cătră rău-credinciosul împărat Leon Armeanul. Atunci, sfântul Grigorie, întovărăşit de sfântul Iosif, umbla pe uliţele cetăţii, prin târg şi prin casele credincioşilor, îndemnându-i şi rugându-i să nu se amăgească de vicle¬şugul rătăciţilor. Cuvintele lor erau ca roua dimineţii, care învie florile şi iarba, moleşite de zăduful zilei.
Pe urmă, monahii au rugat pe cuviosul Grigorie să trimită pe Iosif la Roma, ca pe un iscusit în cuvinte ce se afla a fi, să spună împăratului despre prigonirea ce se făcea în Constantinopole asupra sfintei biserici.
Cuviosul Grigorie a îndemnat cu sfatul pe Iosif astfel:
— Este vremea, fiule, să-ţi arăţi dragostea ta către Dumnezeu… Mergi la Roma cea veche, vesteşte acolo blândului păstor şi celor din Apus credinţa cea dreaptă şi primejdia purtată asupra Bisericii de cătră răi-credincioşi, spune-le că Biserica lui Christos este învăluită de mânioasa furtună a stăpânitorului, care şi-a trimis lupii hrăpăreţi să mănânce şi să risipească oile. îndeamnă să se scoată sabia cuvântului lui Dumnezeu împotriva prigonitorilor…
Cuviosul Iosif, deprins cu ascultarea, şi-a plecat cu smerenie capul şi, suindu-se în corabie, a plecat.
Judecata lui Dumnezeu a voit însă în alt chip. Ereticii luptători împotriva icoanelor aflând despre aceasta plecare, au ieşit înaintea corăbiei care purta pe Iosif şi, spărgând-o, au prins pe cei din ea şi i-au trimis în Crit, unde Iosif, în lanţuri, a fost pus în temniţă. Dar el se bucura zicând: „Ce poate fi mai dulce decât aceste lanţuri purtate pentru Christos?!…”, şi se gândea la sfintele lanţuri ale prea sfântului Pavel. Cu înţelepte şi bune vorbe mângâia şi întărea şi pe cei laolaltă cu dânsul închişi şi înlănţuiţi.
Şase ani a petrecut sfântul în acea temniţă, până ce-a sosit cumplitul sfârşit al împăratului celui rău, Leon Armeanul, căci venind noaptea praznicului Naşterii lui Christos, a fost ucis de către ostaşii săi, la cântarea utreniei în biserică. Şi tot în ceasul acela, cuviosul Iosif a fost înştiinţat prin duh de această năpraznică moarte şi a fost liberat prin minune din lanţuri, de către arhiereul Nicolae, care a venit în arătare la el. Căci în noaptea aceea, sfântul Iosif petrecând fără somn şi cântând cu sârguinţă cântările praznicului, înspre zori a strălucit în temniţă o lumină şi a stătut înaintea lui un bărbat cu sfinţită cuviinţă, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, grăindu-i: „De la Mira-Lichia am venit la tine, trimis de Dumnezeu, ca degrabă să-ţi aduc veste de bucurie, căci vrăjmaşul care a tulburat Biserica, risipind oile lui Christos, a fost chemat la judecata lui Dumnezeu. Se cade acum să te întorci la Constantinopole şi cu darul Sfântului Duh, care locuieşte în tine, pe mulţi să-i întăreşti!”
După aceea, i-a dat o hârtie şi i-a zis:
— Ia hârtia aceasta şi citeşte-o!
El a luat-o şi a citit-o: „Grăbeşte ca un milostiv spre ajutorul nostru, că poţi dacă vroieşti…” Atunci arhiereul i-a mai poruncit:
— Cântă aceste slove!…
Iosif, cu suflet plin de îndulcire duhovnicească, a început a cânta acele cuvinte şi, cântându-le, îndată a văzut lanţurile căzând de pe grumajii săi.
Arhiereul i-a grăit:
— Scoală-te şi-mi urmează!…
Sculându-se, a ieşit din temniţă, uşile deschizându-se singure iar temnicerii nevăzând nimic. Apoi, o putere nevăzută l-a ridicat prin văzduh şi în puţin timp s-a aflat pe calea cea mare, aproape de Constantinopole.
Când a ajuns acolo, n-a mai aflat pe părintele său Grigorie Decapolitul, dar întâlnind pe Ioan ucenicul său, au mers la mormântul lui şi au plîhs după el, aducându-şi aminte de vremea petrecută împreună odinioară.
După aceea, cuviosul Iosif s-a mutat din cetate, într-un loc liniştit, aproape de biserica Sfântului Ioan Gură de Aur, şi acolo sălăşluindu-se, a zidit o biserică în numele arhiereului Nicolae şi a adus sfintele moaşte ale lui Grigorie Decapolitul, întemeind mănăstire şi adunând fraţi. Şi multă lume, duhovnicească sau mireană, venea la el, ca să-i asculte învăţăturile cele insuflate de Dumnezeu, căci darul Duhului Sfânt izvora ca un râu din gura lui. Şi tot acolo a adus şi o parte din moaştele sfântului apostol Vartolomeu, zidind întru aceasta o biserică deosebită. Şi ades era învrednicit a-l vedea în vis, căci avea pentru el o mare dragoste şi-o aleasă credinţă. Şi dorea să împodobească prăznuirea acelui sfânt apostol cu laude de cântări. Dar se îndoia de va fi pe placul sfântului apostol aceasta. Aşadar, se ruga şi-i cerea să-i dea înştiinţare în vreun chip, ca să poată să scrie bine stihurile cântării. Deci, rugându-se pentru aceasta patruzeci de zile cu postire şi cu lacrimi, la vecernia praznicului sfântului apostol, a văzut pe sfântul Vartolomeu în altar, îmbrăcat în haine albe şi chemându-l. Atunci Iosif s-a apropiat, iar sfântul luând Evanghelia de pe altar i-a pus-o pe piept şi i-a zis:, JDreapta atotputernicului Dumnezeu să te binecuvânteze ca de pe limba ta să izvorască cereştile ape ale înţelepciunii, inima ta să se facă scaun al Duhului Sfânt, iar cântările tale să îndulcească toată lumea!” După aceea sfântul apostol Vartolomeu s-a făcut nevăzut.
Din acel ceas cuviosul Iosif a început a scrie cântări bisericeşti şi pesne de canoane, împodobind cu ele praznicele sfinţilor, dar mai ales cinstind pe Prea Curata Fecioară şi pe sfinţii Nicolae şi Vartolomeu.
Venind la împărăţie Teofil, aduse din nou vrajbă în biserică, asuprind pe cei ce nu voiau să-i urmeze eresul împotriva sfintelor icoane. Atunci cuviosul Iosif a suferit din nou surghiunul, mergând în Cherson, unde şi-a petrecut vremea până la trecerea din viaţă a rău-cre-dinciosului Teofil, când s-a întors iarăşi la Constan¬tinopole, primind o aleasă rânduială duhovnicească, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Dar Borda, fratele împărătesei Teodora, trăind în nelegiuire şi Iosif ridicându-se împotriva lui, a trebuit să sufere din nou izgonire. Şi abia Când s-a statornicit pe tron împăratul Vasile Machedonul, a putut cuviosul Iosif să se întoarcă la îndeletnicirile sale de mai înainte.
Şi atât de preţuit şi iubit era cuviosul Iosif de către prea sfinţitul patriarh Fotie, încât el îi încredinţă toată rânduiala bisericească şi a poruncit la tot clerul său ca pe cuviosul Iosif să-l aibă ca părinte duhovnicesc. Şi cuviosul fiind învrednicit de Dumnezeu a fi înainte văzător, ştia greşelile celor ce veneau la el şi, îndemnându-i, îi punea pe calea cea adevărată a mântuirii.
După ce astfel a petrecut mulţi ani în slujba lui Dumnezeu, Iosif a slăbit şi a avut vedenia plecării sale din pământeasca vieţuire.
Deci, în sfânta Vinerea cea mare a Patimilor Domnului Christos, cuviosul Iosif se pregătea de ieşire, rugându-se astfel: „Mulţumesc Ţie Doamne că sub umbra aripilor Tale m-ai păzit în toate zilele vieţii mele. Acum Când sfârşesc alergarea, păzeşte-mi duhul meu şi dă-mi parte ca fără vătămare, să scap de diavolii întunericului, ca nu cumva să se bucure de mine vrăjmaşul meu. Păzeşte, Doamne, turma Ta si dă Miresei Tale, Biserica, pace veşnică şi alinare neinviforată. Goneşte de la Biserica Ta toate eresurile vătămătoare de suflet. Iar duhului meu dăruieş-te-i ca în pace şi blândeţe să se despartă de trupul acesta. Tu, bunătate nemăsurată, nu căta la greşelile mele, ci, mai vârtos, mă iartă, Doamne!…”
După aceea, cuviosul Iosif s-a împărtăşit cu prea cinstitele şi prea curatele Taine ale lui Christos, împăratul cel fără de moarte, a ridicat mâinile spre cer şi cu chip luminos a înveselit şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Şi era un prieten iubit al său, locuind mai departe de locul acela, care a avut vedenia ridicării sufletului cuviosului Iosif la ceruri, astfel:
Stând prietenul acela în casă, în clipa Când duhul lui Iosif s-a despărţit de trup, a auzit glas zicându-i:
— Ieşi din casă şi vezi Tainele cele luminate ale lui Dumnezeu! Şi el a ieşit. Privind la cer, a văzut crugul ceresc desfăcându-se în două şi ieşind de-acolo cetele de îngeri. Deodată, din mijloc s-au desfăcut patru îngeri, unul mai luminos la trup ca altul, iar între ei mergea chiar Prea Curata şi binecuvântata Maică a lui Christos. Mergând, Ea poruncea cetelor sfinţilor să primească şi pe acel suflet sfânt care le-a lăudat faptele.
Şi prietenul gândea atunci în sine: „Oare, cine este acesta atât de bine cinstit?”, şi a auzit atunci glas de înger strigând:
— Acesta este Iosif, scriitorul de cântări, împodobitor a toată Biserica, învrednicit de darul Sfântului Duh, următor vieţii apostolilor şi ucenicilor, faptele lor scriindu-le…
Pentru o slăvită vedenie ca aceasta, prietenul a dat mulţumire lui Dumnezeu, iar sufletul cel sfânt a intrat în oastea cerească a sfinţilor bine plăcuţi lui Dumnezeu.
Şi iată, astfel a căpătat slavă cuviosul Iosif de la bunul Dumnezeu pentru ostenelile sale, iar acum stă înaintea Scaunului ceresc şi se roagă pentru greşalele noastre, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. III