Viaţa Cuviosului părinte Macarie Egipteanul

Naşterea cuviosului

Părinţii cuviosului Macarie locuiau în Egipt şi aveau nume Avraam şi Sara, ca strămoşii părinţi. Avraam era preot.
Nefiind roditori, trăiau uniţi numai cu duhul. Ei îşi înfrumuseţau viaţa cu înfrânarea şi cu postul, cu rugăciunile şi cu privegherile, cu milosteniile, cu primirea de străini şi cu multe alte fapte bune.
Năvălind varvarii asupra Egiptului, le-au răpit toată starea — şi ei rămânând săraci, şi-au pus de gând să iasă din locurile acelea.
Dar într-o noapte, pe cînd Avraam dormea, i s-a arătat în vis patriarhul Avraam, cinstit la vedere şi-n veştmânt strălucitor ca soarele. Şi i-a zis aşa:
— Avraame, ai nădejde în Dumnezeu şi nu te depărta cu totul de părţile Egiptului, — ci numai strămută-te în satul ce-i spune Ptinapar, care se află spre margini — şi nu te lipsi de unirea cu soţia ta, căci Dumnezeu voieşte să vă binecuvînteze cu rod fericit, precum m-a învrednicit şi pe mine cînd eram străin în pământul Canaanului, dându-mi fiu la bătrâneţe.
Preotul Avraam deşteptîndu-se din somn, a spus totul soţiei sale Sara.
Dînd amândoi slavă Iui Dumnezeu, au purces de îndată spre satul Ptinapar, care era chiar în marginea pustiei Nitriei. Rînduială dumnezeiască a fost aceasta, pentru ca astfel fiul lor, care avea să se nască, să iubească mai cu înlesnire viaţa pustnicească.
După puţină vreme însă, Avraam a căzut greu bolnav -şi aştepta să-şi dea sufletul lui Dumnezeu. într-o noapte avu o vedenie. I se părea că vede pe îngerul lui Dumnezeu ieşind din altar, — şi venind spre el, i-a zis:
-Avraam, Avraam, scoală-te de pe patul tău! Iar el i-a răspuns:
-Sunt bolnav, Doamne — şi nu mă pot scula. Atunci îngerul l-a luat de mână şi plin de înveselire i-a spus cu blândeţe:
-Dumnezeu te-a miluit. El a gonit boala de la tine -şi-ţi dăruieşte binecuvântarea Sa, că soţia ta va naşte fiu, numit cu numele fericirii. El va fi locaşul Duhului Sfânt — va vieţui îngereşte pe pământ, — şi mulţi printr-însul vor ajunge la Dumnezeu.
Avraam deşteptându-se, s-a simţit de tot sănătos – şi-a spus soţiei sale toate cele din vedenie, dând amândoi laudă lui Dumnezeu.
După aceea, Sara a zămislit la bătrâneţe — şi venind vremea, a născut fiu şi i-au zis lui Macarie, ceea ce tălmăcit vine fericit. Pe urmă l-au luminat pe el cu Sfântul Botez.

Cum se face monah Macarie

Ajungând Macarie în vârstă desăvârşită şi bine deprinzând dumnezeieştile cărţi, părinţii săi, uitând de făgăduiala dată Domnului, au voit să-i dea lui însoţire cu femeie, chiar de n-ar fi vrut el. Supunându-se voinţei părinteşti, Macarie a primit, având însă hotărâre de a nu primi să se însoţească în adevăr. Săvârşindu-se aşadar ospăţul de nuntă, Macarie a ieşit din casă, sub chip că se simte bolnav, rugându-se lui Dumnezeu să-i ajute să se dezlege în grabă de viaţa lumească şi să se facă monah.
Ducându-se într-o zi la muntele Nitriei în pustie şi stând într-un loc ferit întru puţină odihnă, Macarie a adormit şi a avut luminoasă vedenie. Un bărbat minunat, strălucând de lumină, i-a zis:
— Vezi Macarie aceste- locuri pustii: priveşte-le căci se cade ţie să sălăşluieşti în ele.
Deşteptându-se, Macarie stătea în mirare, căci pe vremea aceea încă nu vieţuia nimeni în pustie, ci numai marele Antonie, şi, mai în adâncul pustit, Pavel Tibeul, neştiut de nimeni.
Întorcându-se acasă, a găsit pe nevasta sa bolnavă de moarte, — ceea ce s-a şi întâmplat peste puţin, trecând întru feciorie curată în viaţa cea veşnică.
Atunci Macarie s-a încredinţat lui Dumnezeu, zicându-şi cu tărie:
-Macarie, ia aminte şi-ţi îngrijeşte sufletul — că peste puţin vei lăsa şi tu viaţa aceasta.
Neîngrijindu-se de nimic pământesc, Macarie era pururi în Casa Domnului, îndeletnicindu-se cu citirea cărţilor dumnezeieşti.
Peste puţină vreme, părinţii săi merseră către Domnul, aşa că Macarie era acum slobod de toate.
Împărţind la săraci toate câte-i rămăseseră de la părinţi, Macarie se ruga lui Dumnezeu să-i trimită un bun povăţuitor care să-i arate calea mântuirii.
Fiind într-o zi în biserică, la prăznuirea unui sfânt, a văzut intrând un monah bătrân, cărunt la păr, având barba până la brâu, galben la faţă de pustnicie, şi având pe chip lumina cinstită a unui suflet înfrumuseţat cu podoabele faptelor bune. El trăia departe în pustie, — şi venise acolo să se împărtăşească cu preacuratele Taine.
Pe el l-a rugat Macarie ca după săvârşirea sfintei slujbe să intre în casa lui, la masa de praznic.
După ce-au ospătat, rămânând singur cu pustnicul, Macarie i-a căzut la picioare şi i-a zis:
-Îngăduie-mi părinte ca mâine dimineaţă să viu la sfinţia ta, că vreau să te am bun sfetnic în viaţă.
Şi bătrânul i-a răspuns:
-Să vii, fiule când vei voi.
A doua zi, Macarie s-a dus la bătrân şi i-a spus taina sufletului său, adică vrerea lui de a sluji Domnului.
Bătrânul l-a povăţuit cu sfaturi de bun folos şi i-a zis să se roage împreună. Pe când se rugau ei, fiind noapte adâncă,- au avut o vedenie. Un sobor de monahi cu chipuri albe şi cu aripi, înconjură pe Macarie, şi glas limpede se auzi:
-Scoală-te Macarie şi începe slujba cea poruncită de la Dumnezeu. Nu aştepta altă vreme că bărbatul leneş nu se luptă cu isteţime, — iar cel sârguitor dobândeşte preţul celui leneş.
Dimineaţa, bătrânul a spus lui Macarie:
— Fiule, fă mai degrabă ceea ce-ţi spune duhul, căci Dumnezeu te cheamă pentru mântuirea multora. De aici încolo, să ai necontenit râvnă în cele plăcute Domnului.
L-a învăţat pe urmă multe despre rugăciune, priveghere şi post.
Întorcându-se acasă, fericitul Macarie a împărţit toate ale sale la săraci şi liberându-se de toate grijile vieţii, s-a întors iarăşi la bătrân, dându-se cu totul Domnului pentru slujirea cea bună.

Ispitele lui Macarie
Bătrânul a primit cu dragoste pe mult dăruitul tânăr şi i-a arătat începuturile -vieţii monahiceşti, învăţându-l de asemenea, să împletească coşniţe. Pe urmă i-a hărăzit chilie nu departe de a lui, dându-i cuvenite porunci pentru rugăciune, pentru hrană şi pentru lucrul mâinilor.
Şi aşa, fericitul Macarie a început a se osteni în calea cea strimtă a vieţii monahiceşti, — până într-o zi când venind în satul acela episcopul locului, şi aflând despre viaţa îmbunătăţită a-monahului, l-a chemat la el şi cu sila l-a făcut cleric. Macarie văzând că prin aceasta i se tulbură liniştea, a fugit de-acolo şi s-a sălăşluit în alt sat, unde a început a duce o viaţă şi mai pe placul Domnului.
Dar diavolul neputând suferi să se vadă învins de un monah atât de tânăr, s-a înarmat asupra lui, şi prin felurite meşteşuguri s-a abătut asupra duhului lui. Sau îi aducea gânduri necuviincioase, sau năvălea asupra lui cu năluciri şi înfricoşări, sau cutremura casa din temelie pe când monahul se afla în rugăciune, sau se prefăcea în scârboasă târâtoare şi se repezea asupra lui.
Dar fericitul Macarie, îngrădindu-se cu rugăciune şi pecetluindu-se cu semnul sfintei cruci, nimicea toate meşteşugurile diavoleşti, cântând ca David: „Nu mă voi teme de frica de noapte, nici de săgeţile ce mişună ziua şi nici de lucrul ce umblă în întuneric.”
Văzând că nu-l poate birui astfel, vicleanul a închipuit o altă cursă.
Un om din satul acela avea o fiică, pe care a îndrăgit-o un tânăr şi i-a cerut-o în legiuită însoţire. Dar tânărul fund sărac, n-a fost primit de acel om. Atunci tinerii s-au mit în taină, iar fata a purces însărcinată. Întrebând fata pe tânăr ce vor putea răspunde tatălui când va afla, duhul cel rău care se sălăşluise în tânăr, a povăţuit-o să spună că a păcătuit cu stareţul Macarie.
Aflând-o tatăl, i-a poruncit să spună cu cine a greşit Atunci fata a spus:
-Aflându-mă afară din sat, m-a întâmpinat în cale sihastrul acela pe care voi îl credeţi sfânt, — şi cu sila m-a făcut să păcătuiesc cu el.
Părinţii şi rudele, cuprinse de mânie, au pornit atunci cu toţii, spre chilia monahului, strigând şi blestemând asupra lui. L-au tras apoi afară din chilie, l-au bătut şi l-au adus cu ei în sat. I-au legat de gât şirag de oale sparte şi alte cioburi, şi aşa l-au purtat prin sat, strigând: „Veniţi toţi şi-l bateţi, că el este acela care a necinstit pe fecioara noastră. ” Şi-l băteau, călcându-l în picioare.
Trecând atunci pe acolo un vrednic şi cinstit bărbat le-a zis:
-Pentru ce bateţi fără vina pe acest monan străin, neştiind dacă pâra adusă asupra lui este sau nu adevărată? Socotesc că e o năpastă abătută peste el.
Dar nimeni nu se uita la vorbele lui, — ci mai vârtos îl băteau şi-l batjocoreau. Iar părinţii fetei ziceau:
-Să nu-l lăsăm până nu ne va da o chezăşie că va îngrjji de fecioara pe care a necinstit-o.
Abia mai putând să sufle, Macarie a rugat pe omul care îl apărase să se pună el chezaş, ceea ce acela făcu.
Şi numai aşa i-au dat drumul.
Tămăduindu-se puţin, monahul a început să lucreze zicându-şi: „Macarie, ai femeie şi copil, trebuie să munceşti zi şi noapte ca să-i hrăneşti.” Şi lucrând coşniţe, le vindea; iar ceea ce căpăta de pe ele, trimitea femeii ca să aibă ce mânca.
Venind vremea să nască, a ajuns-o dreapta judecată a lui Dumnezeu, — şi nu putea să nască. Multe zile şi nopţi s-a chinuit, strigând de durere şi neputând să se uşureze. Părinţii îşi ziceau: „Ce-o fi asta?”
Biruindu-se pe sine, femeia a strigat atunci adevărul, zicând:
-Aşa mi se cuvine, mie păcătoasa, care sunt vrednică de mii de morţi, căci am clevetit asupra dreptului acestuia şi am minţit când am spus că el este pricina stricăciunii mele.
Cei din jur, spăimântaţi, o întrebară atunci:
-Dar cine este cel ce te-a necinstit? Femeia, cu strigăt înalt a răspuns:
-El e nevinovat, dar tânărul ce-a vrut să mă ia, acela mi-a făcut aceasta!
Toţi au rămas în uimire şi, într-un glas au zis: „Vai nouă!”
Vestea a mers peste tot satul şi toţi oamenii s-au umplut de ruşine şi de teamă, pentru fapta păcătoasă ce făcuseră asupra nevinovatului sihastru.
S-au sfătuit atunci cu toţii să meargă la el şi să-i cadă la picioare, cerându-i iertare, ca nu cumva să-i ajungă mânia lui Dumnezeu.
Cel ce se puse chezaş pentru Macarie a venit la el şi i-a adus vestea aceasta, tresăltând de bucurie că dreptatea monahului ieşise deasupra.
Monahul cel smerit cu greu le-a primit acestea în auzul său, nevrând cinstea şi slava omenească. Mai cu voie îi era necinstirea, decât să primească cinstea de la oameni. Aşa că a fugit de pe locul acela şi s-a dus la muntele Nitriei, unde avusese altădată vedenia.
După ce a petrecut acolo trei ani într-o peşteră, a plecat în muntele Faran, la marele Antonie, căruia din dragoste şi cuviinţă, i s-a făcut ucenic, petrecând cu el vreme îndelungată şi desăvârşindu-se în fapte bune.
Iar pe diavol — şi toate uneltirile lui — Macarie îl învingea chemând în ajutor pe Dumnezeu şi cântând ca David: „Cei ce vin asupra mea vor cădea, iar eu, întru Dumnezeu voi avea putere.”
Într-o noapte pe când fericitul Macarie dormea, l-au împresurat o mulţime de diavoli, şi deşteptându-l, i-au zis:
-Scoală şi cântă cu noi!
Iar Macarie, cunoscând meşteşugurile diavoleşti, nu s-a sculat, ci numai le-a răspuns:
-Duceţi-vă de la mine blestemaţilor, în focul cel veşnic!
Strigând şi şuierând, diavolii s-au năpustit asupra lui şi l-au luat la bătaie. Dar sfântul a strigat: „Christoase Doamne, ajută-mă!” — şi de îndată mulţimea de diavoli a pierit cu huiet mare.
Altădată, pe când cuviosul aduna frunze de finic din pustie pentru făcutul coşniţelor, l-a întâmpinat iarăşi diavolul. Avea în mână o secere şi vrând să-1 lovească cu ea, nu putea. Atunci diavolul i-a spus:
-Mult rabd eu, Macarie, de la tine — şi nu pot să te biruiesc. Toate câte faci tu, fac şi eu. Posteşti tu — postesc şi eu; priveghezi tu, şi eu deloc nu dorm. Dar una este cu care tu mă biruieşti pe mine…
Macarie l-a întrebat atunci:
-Ce este aceea?
I-a răspuns diavolul:
-Smerenia ta…
Tămăduirile şi minunile cu care l-a învrednicit Dumnezeu pe cuviosul Macarie
Când a împlinit vârsta de patruzeci de ani, fericitul Macarie a luat de la Dumnezeu darul tămăduirilor şi-al prorociilor, cum şi stăpânire asupra necuratelor duhuri. Şi tot în vremea aceea, s-a învrednicit a fi preot, fiind conducător părinţilor care vieţuiau în schit. El stătea mereu întru înălţarea minţii către Dumnezeu, dezlipindu-se fără încetare de lucrurile lumii acestea. Apoi cerceta ades pe părintele şi învăţătorul său Antonie cel Mare, stând cu el la mult folositor sfat duhovnicesc, iar când Antonie s-a dus către Domnul, Macarie a primit de la ucenicii lui, ca o bogată moştenire, toiagul cu care sfântul om îşi sprijinea bătrâneţea si greutăţile pustniciei.
Este vremea acum a povesti unele din minunile cuviosului Macarie.
Un egiptean păcătos, rănit de pofta trupului unei ternei frumoase, dar neputând-o pleca spre desfrânare, de vreme ce ea era cu dragoste şi cu cinste pentru bărbatul ei, — s-a dus la un vrăjitor şi l-a rugat să facă pe femeia aceea să-l iubească, sau pe bărbatul ei s-o gonească. Vrăjitorul luând multe daruri de la el, a făcut obişnuitele sale meşteşuguri spre a o apleca spre desfrânare, — dar neizbutind, a lucrat farmece pentru ochii care o priveau — şi-a făcut aşa ca toţi care cătau la dânsa să o vadă nu ca pe o femeie ce era, ci ca pe un animal de fire femeiască.
Când a intrat bărbatul ei în casă, văzând o asemenea ciudată arătare, s-a spăimântat. Vrând să vorbească cu ea, n-auzea nici un răspuns, ci numai o vedea cum se mânie, scârbindu-se. Ştiind că, oricum aceea era femeia lui, omul a bănuit numaidecât lucrarea diavolească, — şi de îndată a chemat preoţii în casă. Dar şi ochii lor erau vrăjiţi, aşa că nu putură lămuri nimic.
Atunci, bărbatul acela s-a gândit să purceadă la cuviosul Macarie în pustie. Punând aşadar frâu pe femeia sa ca pe un animal, a plecat. Când a ajuns acolo, fraţii ce se aflau pe-afară începură să cârtească, zicând că ce caută omul acela în mănăstire cu un asemenea animal.
Iar el le-a răspuns:
-Am venit aici pentru că vita aceasta să câştige milă de la Domnul, cu rugăciunile sfântului Macarie.
Atunci monahii l-au întrebat:
-Ce pătimire are?
Omul a zis:
-Această vită este femeia mea — şi nu ştiu cum s-a prefăcut aşa, că a fost femeie cu adevărat.
Fraţii au mers atunci cu omul la sfântul Macarie, care auzise vorbirea lor mai dinainte, — şi se rugase pentru femeie.
Şi le-a zis sfântul:
-Voi sunteţi dobitoace — nu ea — de vreme ce aveţi ochi răi. Ea este şi rămâne ceea ce-a fost zidită de Dumnezeu, adică femeie. Şi numai ochilor voştri stricaţi de farmece se arată ea drept vită.
Atunci sfântul a sfinţit apa, a turnat pe capul femeii şi s-a rugat. De îndată ea a căpătat chipul ei dintâi — şi toţi ochii o văzură ca femeie. Apoi, sfântul a poruncit să i se dea de mâncare — şi a făcut-o deplin sănătoasă.
Mulţumire multă şi bună aduseră toţi lui Dumnezeu, iar sfântul Macarie a povăţuit pe femeie să meargă mai des la biserică şi să îndrăznească a lua sfintele Taine ale lui Iisus Christos cu mai multă râvnă.
Şi i-a mai zis:
-De aceea a venit asupra ta această ispită, fiindcă ai uitat a te împărtăşi mai des cu sfintele Taine.
Pe urmă, i-a lăsat pe ei să plece în pace.

Şi aşa, cinstita femeie a scăpat de primejdia farmecelor diavoleşti.

Un monah ce stătea prin preajma Nilului a primit la sine ispita diavolului trufiei. Mai întîi s-a rătăcit de la dreapta credinţă, primind cugetarea celor ce se numeau Ierahiteni, care ziceau că Mântuitorul n-a luat trup omenesc şi că trupul nostru nu înviază. Propovăduind o asemenea rătăcire, a atras la ea peste cinci sute de suflete.
Văzând aceasta, episcopul acelui loc a venit cu eterul său la Macarie, robul lui Dumnezeu — şi rugându-l, i-a zis:
-Vino şi ne ajută, că de nu vom curăţi vecinătatea noastră cât te afli tu în viaţă, toţi se vor alipi de el — şi se vor pierde.
Iar sfântul i-a răspuns:
-Iată că vin, — dar ce pot face eu, un om simplu? Dar episcopul stăruia, zicând:
-Eu aşa cred că de vei veni, Dumnezeu va împăca Biserica Sa, căci chiar El m-a trimis spre tine.
Atunci sfântul Macarie s-a sculat şi s-a dus cu episcopul la amăgitorul acela. I-a zis episcopul:
-Cum de n-ai venit de atâta vreme la noi, — iar amăgitorul, cu trufie, i-a răspuns:
-Pentru că nu credeţi drept. Atunci Macarie l-a întrebat:
-Dar tu crezi bine? Acela a răspuns:
-Foarte bine.
Macarie, cu răbdare, l-a iscodit:
-Ce nu cugetăm noi bine? Trufaşul a zis:
– Fiindcă ziceţi că trupul a înviat — şi că Dumnezeu a luat asupră-şi trup şi oase.
Şi, după ce alte vorbiri fură între ei, — rătăcitul a zis:
-Mie nu-mi grăiţi credinţa cea cu vorbe, — ci să mergem la morminte, — şi dacă tu, Macarie, vei învia trupul unuia care zace acolo — şi eu voi crede ca voi, ori eu scot suflet fără trup şi să vă ruşinez…
Macarie a zis către episcop:
-Ispitim pe Dumnezeu, — căci nu se cade ca pentru un îndrăcit ca acesta să se facă un semn atât de mare.
Dar episcopul nu s-a lăsat, ci a zis:
-Nu, părinte, — că se face pentru o eparhie întreagă.
Au mers atunci la morminte, dimpreună cu Ierahiteanul. Şi acesta făcându-şi rugăciunea lui cea ereticească, nu putea să scoată din mormânt niciun suflet fără trup.
La rândul său, sfântul Macarie, rugându-se cu putere în sine, nefăgăduind nimic, şi-a plecat genunchii la pământ — şi după ce-a stat scufundat un ceas în rugăciune împreună cu toţi cei de faţă, s-a ridicat — şi lovind cu toiagul său de finic în mormânt, — a înviat din el pe cel ce de mult se afla acolo.
Văzând această minune, Ierahiteanul a leşinat şi ieşind diavolul din el, a căzut după ce s-a deşteptat, la picioarele sfântului, rugându-l să-l ia cu sine, ceea ce el i-a făgăduit.
Episcopul a întrebat atunci pe Macarie:
-Nu ţi s-a suit în inimă nici un cuget de slavă omenească, văzând înaintea ta atâta popor, care stătea uimit de-o minune atât de mare?
Macarie, cu smerenie, a răspuns:
-O inimă care ar căuta spre slava oamenilor, dovedeşte că încă nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, iar cel ce s-a învrednicit de duhul lui Dumnezeu, nesocoteşte slava omenească…
Şi aşa, sfântul Macarie a făcut, în numele lui Dumnezeu, cea dintâi înviere.
Pe urmă multe altele a săvârşit…
Aşa, părintele Sisoe povesteşte despre minunile lui Macarie:
„Am fost în schit cu părintele Macarie, — şi-a venit vremea secerişului. Mergând noi, şapte, la secere, iată că o văduvă aduna spice în urma noastră, şi plângea fără curmare.
Macarie chemând pe stăpânul holdei, l-a întrebat:
-Ce are această bătrână de plânge mereu? — iar stăpânul i-a răspuns:
-Bărbatul ei a luat de la cineva un zălog — şi peste puţin a murit, nespunând femeii unde l-a pus. Şi acum stăpânul zălogului aceluia vrea s-o ia în robie dimpreună cu copiii ei.
Macarie i-a zis:
-Spune femeii să vie la noi, în locul unde ne vom odihni la amiază.
Venind femeia şi spunându-i lui Macarie necazul ei, — el i-a zis să-l ducă la mormântul bărbatului ei.
Luând pe fraţi şi pe femeie, Macarie a purces la mormântul acela. Pe urmă, trimiţând acasă pe femeie, — a căzut în rugăciune adâncă, după care a întrebat cu glas puternic:
-Unde ai pus zălogul de aur? I-a răspuns din mormânt:
-Se află ascuns în casa mea, sub piciorul patului. Pe urmă, Macarie i-a zis cu glas mângâios:
-Dormi iarăşi până la ziua învierii!
Fraţii când au văzut acestea, au căzut spăimântaţi la picioarele sfântului, iar el le-a zis:
-Nu pentru mine s-a făcut aceasta, căci eu sunt un nimic, — ci pentru văduvă, pentru necazul ei a făcut Dumnezeu aceasta!
Apoi, mergând la văduvă, i-a spus unde se află zălogul cel în bani de aur. Iar ea, aflând, l-a dus la stăpânul lui, scăpând de robie ea şi copiii ei.
Toţi au adus mulţumire lui Dumnezeu.”
Încă şi un al treilea mort a înviat cuviosul părinte Macarie. Despre acesta povesteşte astfel Rufin prezviterul:
„Odinioară făptuindu-se în apropierea locului unde stăruia sfântul Macarie o ucidere, se puse vină asupra unui nevinovat. Văzând această năpăstuire, el alergă la chilia sfântului, — dar îl ajunseră din urmă şi cei ce-l învinuiau de ucidere.
Atunci se făcu mare zarvă între ei, omul cel prigonit jurându-se că n-a ucis el, — iar ceilalţi vrând să-l prindă ca să-l ducă la judecată.
Stând la mijloc, sfântul Macarie le-a spus:
-Unde e îngropat cel ucis?
Şi, sculându-se, au mers cu toţii la mormântul celui ucis. Acolo, sfântul căzând în rugăciune, a zis către cei de faţă:
-Acum va arăta Domnul dacă acesta este vinovat sau nu de uciderea despre care ziceţi voi.
Atunci, sfântul a strigat cu glas mare, chemând pe nume pe cel ucis, iar el i-a răspuns.
Sfântul a zis:
-În numele lui Iisus Christos zic ţie să ne spui daca eşti ucis de omul acesta?
Glasul din pământ a răspuns limpede, în auzul tuturor:
-N-am fost ucis de acesta, şi degeaba îl năpăstuiţi… Auzind acestea, toţi cei de faţă au căzut cu fruntea în ţărână, mirându-se de-o minune ca aceasta.
Venind să roage pe sfânt să întrebe pe cel mort cine este ucigaşul, sfântul Macarie le-a spus:
-Destul este mie să scap de năpaste pe un nevinovat, — iar a da judecăţii pe vinovat, nu este lucrul meu.
Într-o zi a fost adus la cuviosul Macarie un tânăr care era îndrăcit. Doi oameni îl ţineau legat. Tînărul acela avea diavolul îmbuibării. Mâncă mult şi bea tot pe atât, — dar toate erau ca nimic,- de vreme ce cele mâncate şi băute se mistuiau în el ca într-un foc. Dacă mama lui nu-i dădea de mâncare cât cerea, el începea să zbiere la ea şi s-o asuprească.
De aceea, plângând,a venit la sfântul Macarie mama acelui tânăr şi i-a spus să se miluiască de fiul său şi să-l tămăduiască de boala aceea.
Cuviosul a căzut atunci în rugăciune pentru el — şi a doua zi tânărul a simţit o uşurare, cerând mai puţin de mâncare.
Pe urmă, sfântul a postit timp de şapte zile şi s-a rugat pentru el, iar tânărul s-a uşurat de tot, ieşind din el diavolul care-l chinuia.
Dându-i sfat să lucreze cu mâinile, sfântul a liberat de la sine pe om, fiind el sănătos întru totul.
Plecând într-o zi sfântul din schit la locul zis Terinut — şi prinzându-l înserarea pe drum, a intrat într-un mormânt elinesc să se culce. A luat nişte oseminte ce se aflau acolo şi punându-le drept căpătii, a vrut să adoarmă. Diavolul văzând atâta putere de duh la Macarie, a vrut să-l îngrozească, făcând pe un os de acolo să vorbească către altul:
— Tu, acela, nu mergi cu mine la baie?
Şi i-a răspuns altul:
-Nu pot căci e un străin deasupra mea. Macarie, fără teamă, zise către osul de sub cap:
-Dacă poţi, du-te. Dar nimic nu mişca. Văzând aceasta, diavolii au şuierat cu înciudare:
-Ne-a biruit cu totul — şi au fugit ruşinaţi de acolo.
Umblând prin pustie, cuviosul Macarie a aflat o căpăţână de om, uscată, zăcând pe pământ. Întorcând-o cu toiagul său, i s-a părut că aude o şoptire de glas ieşind din ea.
A întrebat-o bătrânul atunci:
-Cine eşti?
Iar căpăţâna i-a răspuns cu jale:
-Eu am fost începătorul popilor idolieşti prin locul acesta, iar tu eşti părintele Macarie, cel care, prin rugăciunile tale uşurezi pe cei ce se zbat în munci fără sfârşit.
La acestea, Macarie l-a mai întrebat:
-Care este munca în care te chinuieşti? Căpăţâna a răspuns:
-Cât este departe cerul de pământ, atât de mare este focul în mijlocul căruia noi ardem din cap până în tălpi, — şi unul altuia nu ne putem vedea faţa. Numai când tu te rogi pentru noi, începem a ne zări unul pe altul, — şi aceasta este o mare uşurare pentru noi.
Auzind acestea, cuviosul bătrân a lăcrimat şi a zis:
-Vai de ceasul în care omul a călcat poruncile lui Dumnezeu!….
Şi din nou a întrebat căpăţâna:
-Sunt alte munci mai mari? Căpăţâna i-a răspuns:
-Suunt altele cu mult mai adânci sub noi.
-Care-s acei ce se muncesc astfel?
-Cei ce după ce au cunoscut pe Dumnezeu, s-au lepădat de El, batjocorindu-i poruncile.
După acestea, sfântul Macarie a luat căpăţâna şi a îngropat-o în pământ. Pe urmă, a plecat de-acolo.

Alte întâmplări minunate şi alte tămăduiri ale sfântului Macarie
Cuviosul bătrân avea acum chilia sa în pustia cea mare, iar mai devale se afla, în altă pustie, o mănăstire cu monahi mulţi.
Stând odată Macarie lângă cale, a văzut pe diavol în chip de om, mergând spre mănăstirea aceea, având la haină mulţime de lanţuri de care atârnau nişte tidve mici.
Bătrânul i-a zis:
-Unde mergi, răule?
-Mă duc să tulbur pe fraţi — i-a răspuns diavolul.
-Şi ce ai în tidvuliţele acelea?
-Duc gustări fraţilor. Dacă nu le place din una, le dau alta — şi aşa pentru tot felul de gusturi.
Pe urmă, diavolul a plecat.
Păzindu-i calea la întoarcere, Macarie l-a întrebat:
-Ei, ţi-a mers bine?
-Nu prea…
-De ce?
-Toţi monahii îmi sunt potrivnici — şi nu m-a primit decât unul, care joacă cum îi cânt.
-Cum îl cheamă?
-Îi zice Teopempt… Şi diavolul s-a dus.
Sculându-se, ava Macarie a purces spre mănăstirea din pustia de jos. Auzind fraţii, i-au ieşit în întâmpinare cu daruri, şi fiecare se grăbea să-1 cheme să găzduiască în chilia sa, mai dinainte pregătită pentru aceasta.
Dar bătrânul a cerut să i se arate care este Teopempt şi a intrat la el zicându-i:
-Cum petreci frate?
-Bine, — cu rugăciunile tale — i-a răspuns, în chip ascuns, acela.
Macarie l-a ispitit mai departe:
-Nu te supără pe tine unele gânduri rele?
-Nu — sunt bine acum, răspunse Teopempt, ruşinându-se să-şi mărturisească gândurile necurate.
Atunci Macarie, ca să-l facă să mărturisească, i-a zis, cu chip de destăinuire:
— Postesc de mulţi ani şi mă asupresc, dar în aceşti ani ai bătrâneţii mă supără necuratul duh al desfrânării.
La acestea, monahul a răspuns:
-Cu adevărat, părinte, şi eu sunt cutreierat de acest duh al desfrânării.
Pe urmă, a destăinuit toate lui Macarie, — dar sfântul l-a sfătuit aşa:
-Să posteşti cu osârdie mare, să flămânzeşti, să înveţi pe de rost bucăţi din Evanghelie şi din alte cărţi sfinte, ca să fii necontenit cu gândul la Dumnezeu, — iar de-ţi va veni gând rău, alungă-l de la tine. Nu te pogorî cu mintea niciodată în jos, ci — totdeauna ia aminte, sus — şi Dumnezeu îţi va sta în ajutor.
Pe urmă sfântul a plecat în pustia sa.
Şi ţinându-i iarăşi calea, s-a întâlnit cu diavolul venind dinspre mănăstire şi l-a întrebat din nou ce-a făcut cu gustările din tidvuliţe. Diavolul, amărât, i-a răspuns:
-Chiar şi cel ce mă asculta s-a răzvrătit, — şi nu ştiu cine l-a întărit aşa de mult, că-mi este acum mai potrivnic decât ceilalţi.
Diavolul a plecat, iar sfântul a intrat în chilia sa.
Într-o altă zi, au venit la cuviosul Macarie doi tineri străini. Unul din ei l-a întrebat:
-Am venit să vedem pe ava Macarie, căci am auzit despre dânsul minunate lucruri.
-Eu sunt — le-a răspuns sfântul. Tinerii i s-au închinat şi au zis:
-Aici voim să petrecem.
Bătrânul văzându-i după înfăţişare că sunt avuţi, le-a răspuns:
-Nu veţi putea să şedeţi aici…
Dar tinerii se rugară din nou — şi bătrânul îşi zise în minte că de-i va goni se vor sminti, — ci mai bine să-i lase, ca ei singuri văzând nevoinţele şi asprimile pustiei, să plece singuri.
Cugetând astfel, le zise:
-Veniţi şi vă faceţi chiliuţe, de veţi putea.
Le-a dat o secure şi o coşniţă plină cu pâine şi cu sare, şi ducându-i departe, le-a arătat un loc pe-o stâncă tare şi le-a zis:
-Aici să vă zidiţi chiliuţele. Şi după ce le-a arătat cum se fac şi împletiturile, pe care vânzându-le, să aibă cu ce se hrăni, i-a lăsat acolo şi a plecat.
Iar acei tineri au stat acolo, făcând toate cu răbdare, vreme de trei ani.
Aducându-şi aminte de ei, Macarie şi-a zis: „Ce lucrare vor fi făcut de n-au venit de-atâta vreme să mă vadă?”
Rugându-se pentru ei cu tărie, bătrânul s-a dus la dânşii, şi ei, văzându-l, i s-au închinat cu dragoste până la pământ.
Făcând puţină fiertură, au stat şi au mâncat, iar de băut, a adus, cel mai tânăr, apă limpede de izvor, iar după aceasta s-au culcat laolaltă în chilie.
Sfântul Macarie se ruga lui Dumnezeu să-i arate fapta lor cea bună. Atunci s-a desfăcut acoperământul chiliuţei şi s-a făcut o lumină, iar cei doi fraţi n-o vedeau, ci li se părea că bătrânul doarme. Ridicând mâinile spre cer, s-au rugat. Atunci Macarie văzu puzderie de oameni, ca muştele, venind la cel mai tânăr şi i se aşezau pe buze şi pe ochi, — dar îngerul Domnului, având armă de foc, îi gonea. De cel mai mare nici nu îndrăzneau demonii să se apropie. Pe urmă, s-au odihnit tustrei în chiliuţă.
Când s-au deşteptat, cel mare a rugat pe Macarie să citească împreună cei doisprezece psalmi, — ceea ce au făcut. A cântat mai întâi cel mic, — şi după fiecare vers ieşea lumină de foc din gura lui şi se suia la cer. Apoi a început a cânta şi cel mare, — şi se ţesea din gura lui ca o funie de foc şi se urca în înalt.
Iar după sfârşirea psalmilor, bătrânul a plecat, spunându-le: „Rugaţi-vă pentru mine!…” Cei doi s-au închinat şi l-au petrecut până mai departe.
A cunoscut atunci cuviosul Macarie că cel mai mare era desăvârşit în bunătăţi — iar cel mai mic se lupta vitejeşte cu duşmanul.
După puţină vreme, s-au dus amândoi la Domnul, iar când trecea pe la chiliuţa lor cu alţi părinţi, Macarie le-o arăta şi le spunea: „Veniţi şi vedeţi locul în care s-au nevoit doi mari robi ai lui Iisus Christos…”

Cuviosul Macarie şi popii idoleşti

În vremea aceea împărăţind rău-credinciosul Valent arianul, s-a făcut prigonire mare asupra drept-credincioşilor. Venind în scaunul Alexandriei un episcop arienesc, numit Luchie, a izgonit din scaun cu oaste multă pe fericitul Petru episcopul, care a şezut după sfântul Atanasie cel mare. Aşa a făcut şi cu sfinţii părinţi. Pe Macarie l-au luat ostaşii noaptea şi punându-l într-o corabie, l-au dus într-un ostrov depărtat, în care nu era cunoscut numele lui Iisus Christos, dar unde erau cinstiţi idolii.
Un popă idolesc din acel ostrov, avea o fiică îndrăcită, care simţind venirea sfântului Macarie, a alergat înaintea lui zicând:
-Ce căutaţi aici, în vechea noastră locuinţă?
Iar Macarie, dimpreună cu sfinţii părinţi ce se aflau cu el, au făcut rugăciuni, izgonind din ea pe diavol şi făcând-o sănătoasă. Văzând aceasta tatăl fetei, îndată a crezut în Domnul Christos şi s-a botezat.
După el, s-a botezat tot poporul din ostrovul acela, iar templul lor l-au prefăcut în biserică sfântă.
Aflând despre aceasta rău-credinciosul Luchie s-a ruşinat de fapta sa şi a trimis de îndată slujitori de-ai lui să aducă iarăşi la locurile lor pe fericitul Macarie şi pe ceilalţi părinţi izgoniţi.

Odată, cuviosul mergând spre muntele Nitriei cu un ucenic al său, i-a spus să meargă mai înaintea lui, — el rămânând să se roage.
Mergând ucenicul, l-a întâmpinat un popă idolesc, care purta în spate un lemn greu.
Ucenicul i-a spus:
-Unde mergi diavole?
Atunci popa idolesc lăsând lemnul jos, l-a bătut aşa de tare, că ucenicul abia mai sufla. Pe urmă, luându-şi iar lemnul în spinare, a fugit în grabă din acel loc.
Pe când mergea, a întâlnit pe cuviosul Macarie, care i-a zis:
-Mântuieşte-te, iubitorule de oboseală. Omul, oprindu-se şi mirându-se, i-a răspuns:
-Ce lucru bun vezi la mine de-mi urezi asemenea cuvinte?
-Te văd ostenindu-te…
Atunci popa idolesc a zis cu dulceaţă:
-Un alt monah m-a ocărât, şi eu l-am bătut, — iar cuvintele tale m-au mângâiat, căci se vede că eşti omul lui Dumnezeu… — şi căzând la picioarele sfântului, a mai zis:
-Nu mă voi lăsa de tine, părinte, până nu mă vei face creştin şi monah.
Merseră atunci la fratele care zăcea bătut şi ridicându-l, au plecat cu toţii la muntele Nitriei, unde popa idolesc a primit botezul şi s-a făcut monah. Iar dimpreună cu el, mulţi elini au primit şi ei botezul.
Atunci cuviosul Macarie a zis:
— Vedeţi: cuvântul rău şi pe cei buni îi face răi, — pe când cuvântul bun şi pe cei răi îi face buni!…
Şi toţi au fost mulţumiţi de învăţătura aceasta.

Alte învăţături ale cuviosului Macarie
Când îl întreba vreodată un frate pe cuviosul Macarie: „Cum ne vom ruga?” — el îi răspundea aşa:
-Nu este nevoie de cuvinte multe, ci numai de a ridica mâinile şi a zice: „Doamne! precum voieşti şi precum ştii, miluieşte-mă!…” Iar de năvăleşte asupra ta puhoiul păcatului, se cuvine a zice: „Doamne, miluieşte!” că El ştie cele ce ne sunt de folos — şi ni le dă, milostivindu-ne.
Altădată, a venit la el un frate şi i-a zis:
-Părinte, spune-mi un cuvânt prin care să mă mântuiesc.
Atunci Macarie i-a spus:
-Mergi la morminte şi grăieşte de rău pe cei morţi. Şi fratele a mers şi a grăit de rău — şi cu pietre a bătut mormintele. După aceea s-a întors.
Macarie l-a întrebat:
-Nimic nu ţi-au spus?
-Nimic.
-Mergi atunci şi-i laudă.
Şi fratele a mers şi i-a lăudat pe morţi, fericându-i. Întorcându-se, a spus bătrânului, iar el l-a întrebat:
-Nimic nu ţi-au răspuns?
-Nimic…
Atunci, Macarie i-a grăit:
-Vezi: nici când i-ai vorbit de rău, nici când în laude i-ai fericit, ei nu ţi-au răspuns. Aşa şi tu: de vei voi să te mântuieşti, să fii pentru lume ca un mort, — nici de te vor ocări oamenii să nu te mâhneşti sau să te mânii, — nici de te vor lăuda, cinstindu-te, să nu te înalţi. — Şi atunci vei fi mântuit.
Spuneau fraţii despre cuviosul Macarie că dacă venea câneva la el ca la un sfânt şi om mare, el nici nu voia să-i răspundă, — iar dacă venea altul şi-i spunea: „Ţii minte, părinte, când ai fost în lume şi furai silitră ca s-o vinzi?”, — el, cu acela stătea bucuros de vorbă răspunzându-i la tot ce-l întreba.

Cuviosul Macarie acoperea totdeauna neputinţele omeneşti pe care le vedea.
Într-o zi, pe când era în Egipt, a aflat în chilia sa pe un tâlhar care-i lua lucrurile ce le avea şi el, — şi le aşeza pe asinul care stătea legat afară. Văzând aceasta, Macarie s-a prefăcut că este străin de casă — şi ajută pe tâlhar să pună lucrurile pe dobitoc. Pe urmă l-a petrecut în pace, zicându-şi în sine: „Nimic neaducând în lumea aceasta, — arătat este că nici nu putem duce cu noi de aici. Domnul a dat şi precum El bine a voit, aşa a şi făcut. Binecuvântat este Dumnezeu întru toate”.

Altădată, un ucenic al lui Macarie s-a dus la târg să vândă lucrul mâinilor sale: coşniţe şi rogojini. Acolo, l-a întâmpinat într-un loc o femeie desfrânată, care, văzând frumuseţea tânărului, s-a rănit de el şi l-a chemat la sine, ca şi cum ar fi vrut să cumpere coşniţe. Dar când a stat cu el în casă, a început a-i spune vorbe desfrânate, ca să-l facă să păcătuiască cu ea.
Fratele, văzând primejdia şi fiind un om credincios, şi-a întors cugetul spre cer, zicându-şi: „Doamne Isuse Christoase, Tu, care ai izbăvit pe prorocul Tău din pântecele chitului, izbăveşte-mă şi pe mine cu rugăciunile prea-plăcutului Tău rob, părintele meu Macarie!”
Şi, îndată, ucenicul acela a fost răpit de-o mână nevăzută, precum odinioară Avacum a fost luat de îngeri, — şi s-a trezit în chilia sa, unde a aflat pe cuviosul Macarie stând şi rugându-se lui Dumnezeu cu tot dinadinsul pentru el, pentru a fi izbăvit ucenicul din încercarea la care era supus. Sfântul ştia de la depărtare primejdia prin care trecuse ucenicul, şi văzându-l întors, i-a zis:
— Să dăm mulţumire, fiule, lui Dumnezeu, căci din gura balaurului şi din porţile iadului te-a izbăvit, răpindu-te cu dumnezeiasca Lui putere şi ridicându-te înapoi în chilie.
Este vreme acuma să povestim şi despre fericitul sfârşit al preacuviosului Macarie.
Serapion, scriitorul vieţii lui, povesteşte în acest chip: Apropiindu-se vremea morţii şi pentru el, — şi datoriei fireşti fiind supus, având nouăzeci şi şapte de ani, nu fără ştire i-a fost sfirşitul. În preajma trecerii lui, i s-au arătat în vedenie doi bărbaţi preacânstiţi şi i-au zis:
-Bucură-te, o, Macarie!
Unul din ei era sfântul Antonie povăţuitorul pustiei, iar celălalt sfântul Pahomie, învăţătorul vieţii monahiceşti. Ei i-au zis:
-Christos ne-a trimis cu bine să-ţi vestim sfirşitul tău cel cu bucurie. Peste nouă zile vei trece la viaţa cea pururea veşnică, — şi vom veni şi noi în ziua aceea la tine şi cu bucurie te vom lua cu noi, ca să te ducem înaintea scaunului Stăpânului — şi să te îndulceşti cu hrana cea fără de moarte.
Pe urmă, zicându-i „Pace ţie!”, s-au făcut nevăzuţi. Chemându-şi ucenicii, sfântul Macarie le-a grăit:
-Vremea ieşirii mele, o, fiii mei, s-a arătat — iar pe voi vă încredinţez bunătăţii Domnului. Păziţi, aşadară, rânduielile părinteşti şi predaniile pustniciei.
Celor mai vechi în monahism şi care se arătaseră buni cu faptele, le-a încredinţat pe cei ce intraseră de curând în această viaţă pustnicească.
Punându-şi apoi mâinile peste ei şi rugându-se pentru dânşii, cuviosul Macarie se pregătea de moarte.
Şi iată, în ziua a noua, s-a pogorit la el un heruvim cu mulţime de îngeri în jur — şi, cu glas mângâios, i-a zis:
-Scoală-te, cel ce-ai fost următor lui Dumnezeu — şi mergi cu noi la viaţa veşnică. Ridică-ţi ochii împrejur şi vezi câte cete de cei fără trupuri şi de sfinţi, s-au trimis ţie de la Atotputernicul, ca să te aducă la El. Vezi soborul apostolilor, adunarea prorocilor, mulţimea mucenicilor, ceata arhiereilor, şi a pustnicilor, unirea cuvioşilor şi a drepţilor. Aşadar, dă-mi sufletul tău, care mi-a fost încredinţat mie de Dumnezeu ca să ţi-l păzesc în timp, — iar acum despărţindu-se de legăturile trupeşti, să-l iau cu cinste, ca pe-o bogăţie — şi trecându-l prin puterile cele potrivnice, să-l duc înaintea scaunului Stăpânului, ca să se veselească cu toţi sfinţii cei din veac.
După ce luminatul heruvim a grăit acestea, preafericitul Macarie a sărutat pe toţi cei care se aflau lângă dânsul s-a rugat pentru ei — şi ridicându-şi mâinile spre cer, a zis cele mai de pe urmă vorbe : „În mâinile Tale, Doamne-îmi dau duhul”.
Si aşa, şi-a dat Macarie fericitul său suflet, lăsând multa plângere ucenicilor.
Iar acel suflet fiind ridicat de heruvim spre ceruri unu din părinţi privea cu ochii sufleteşti spre diavolii din văzduh, care stăteau deoparte şi strigau:
-O, de câtă slavă te-ai învrednicit, Macarie! — iar sfântul le răspunse:
-Nu, că încă mă tem, pentru că nu ştiu de-am făcut vreun bine.
Vrăjmaşii care erau mai sus, în văzduh, strigau:
-Cu adevărat a scăpat Macarie de noi! Iar el le răspundea:
-Încă îmi mai trebuie ceva…
Fiind acum înlăuntrul porţilor cereşti, diavolii, plângând, spuneau:
-A scăpat de noi, — a scăpat! Preafericitul cu mare glas le-a răspuns:
-Cu adevărat am scăpat de meşteşugurile voastre, fiind îngrădit cu puterea Christosului meu.
Astfel a fost viaţa, sfârşitul şi mersul la cele veşnice, ale cuviosului părintelui nostru Macarie.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I