Viaţa Cuviosului Părinte Nichita Mărturisitorul, cel ce a fost Egumenul Mănăstirii Midichia Din Bitinia – 3 aprilie

Cuviosul Nichita s-a născut în Bitinia din părinţi drept-credincioşi. Rămânând curând fără de tată, mama sa îl crescu în bunele învăţături. Când a ajuns la cuvenita vârstă, el fu dat spre slujba lui Dumnezeu, ca paracliser la biserică. După o vreme, s-a dus la un sihastru, Ştefan, de la care a luat povăţuiri îndestul, după care a mers la mănăstirea Midichiei, zidită de cuviosul Nichifor, care era şi egumenul ei. Nichifor a primit cu dragoste pe Nichita, văzând mai dinainte în el darul lui Dumnezeu. Şi l-a tuns pe el în monahicească rânduială. Şi atâta de îmbunătăţită îi era viaţa în pustniceştile nevoinţe, că pe toţi i-a întrecut. Peste puţină vreme, a fost rânduit preot, încredinjîndu-i-se purtarea de grijă a mănăstirii, cuviosul Nichifor fiind ajuns din bătrâneţe. Mulţi, auzind de chipul cuviincios în care oblăduia mănăstirea, cum şi viaţa curată ce însuşi ducea, se lăsau de lume şi veneau să intre în mănăstire, căutând calea mântuirii.
Între aceşti fraţi, se afla unui, numit Atanasie, care ducea o viaţă asemănătoare îngerilor. Este bine să pomenim cum a ajuns el în această mănăstire. Vrând să înceapă viaţa monahicească, el a ieşit în taină din casa părintească. Tatăl său înştiinţându-se despre aceasta, a alergat cu mânie la mănăstire şi luând pe fiul său, l-a dezbrăcat de haina cea mohorîtă silindu-l să îmbrace o haină de preţ, fiind oameni cu aleasă stare.
Tânărul a zis tatălui său:
— Tată, mai de preţ sunt pentru mine hainele ce mi-ai luat, pentru că lumea aceasta îmi este urîtă şi ce folos voi avea de voi cîştiga toată lumea, dacă voi pierde sufletul meu?
Tatăl, neînţelegându-i vrerea şi simţirea, s-a tulburat de mânie şi bătându-l, l-a asuprit tare. Dar tânărul îşi zicea cu tărie: „Chiar şi în bucăţi de m-ar rupe tatăl meu, nicidecum nu mă va despărţi de dragostea lui Dumnezeu şi nici nu mă va întoarce de la ţinta mea”.
Acestea zicând, iubea şi respecta pe tatăl său, care astfel văzând, fii biruit, şi-i zise:
— Mergi fiule pe calea ce ţi-ai ales şi Domnul Christos să-ţi fie într-ajutor, izbăvindu-te de toate încercările vrăjmaşului.
Şi astfel, Atanasie a purces la mănăstirea de unde îl scosese tatăl său, unde a început o viaţă asemenea în¬gerilor, precum am arătat mai înainte, fiind smerit şi nelumesc, blând şi cu cuvântul lin, necunoscând moleşeala sau trândăvia în slujba Domnului.
Şi a fost fericitul Atanasie dimpreună cu Nichita întru îmbunătăţirea mănăstirii aceleia, cu un suflet şi o înţe¬legere în două trupuri, străjuitori ai curăţiei trupeşti şi sufleteşti, sprijinitori celor neputincioşi şi împătimaţi la suflet, învăţători şi sfătuitori pentru toţi.
Dar vrerea Domnului a fost ca după câţiva ani cuviosul Atanasie să se mute la ceruri, rămânând Nichita cu lacrimile sfintei prietenii. Şi din mormântul curatului Atanasie a crescut, după porunca Celui înalt, un chiparos de ale cărui frunze, dacă cineva se atingea, căpăta tămăduire de boală.
Şi trecând altă vreme, după multe osteneli şi dureri trupeşti, s-a dus la Domnul şi cuviosul Nichifor, şi aşa a rămas Nichita, lipsit de dragostea lor, dar cu mâhnirea mângâiată, că amândoi căpătaseră darul şi fericita viaţă la Stăpânul Christos, căruia slujiseră amândoi în pământeasca trecere.
Rugat de fraţi şi nevrând, cuviosul Nichita a luat egumenia mănăstirii, în locul lui Nichifor.
Şi-atâta de îmbunătăţită i-a fost viaţa, că Dumnezeu i-a binecuvântat cu drarul tămăduirii bolilor şi a izgonirii diavolilor. Aşa, pe un prunc care era mut din naştere, cu însemnarea sfintei cruci, l-a făcut să grăiască. Pe un frate, care-şi ieşise din minţi, i-a tămăduit, ungându-l cu untdelemn sfinţit. Pe un începător prins în îndărătnicie diavolească, l-a izbăvit cu rugăciunea, iar pe diavolul care se prefăcuse într-un balaur, cu puterea duhului l-a izgonit.
Şi aşa, cu dumnezeiască putere vieţuind, a ajuns la anii bătrâneţilor sale, când s-a arătat pentru el şi vitejeasca pătimire pentru mărturisirea credinţei în Domnul Christos. Şi anume, el a pătimit cinstind şi apărând sfintele icoane, asupra cărora se năruise răutatea rătăciţilor.
În acea vreme, eresul luptării împotriva sfintelor icoane nu luase sfârşit împăratul Leon, zis Isaurul, întărise acest eres, poruncind lepădarea icoanelor, izgonind pe sfântul drept-credincios patriarhul Gherman şi ridicând în scaun pe Anastasie ereticul. După el, a venit Constantin Copronimul, şi mai aspru în prigonire, care a hulit şi pe Maica Preacurată, zicând că ei nu se cade să ne închinăm. Iar pe cei care i se împotriveau, îi pedepsea cu felurite munci şi asupriri, arzându-i sau înecându-i. Pentru acestea toate, greu a fost pedepsit de Dumnezeu, căci apropiindu-se moartea, striga cu mare zdrobire de duh: „Vai, de viu Sunt dat focului nestins!…” – şi îndemna pe toţi să cinstească pe Maica Preacurată, că aşa se cade. Izbăvire însă n-a aflat, ci aşa osândit a plecat din pământeasca viaţă. După el a venit alt Leon, tot eretic, iar pe urmă Irina, nevasta lui, cu fiul ei Constantin, care a adus pacea, chemând cel de-al şaptelea sobor a toată lumea, spre blestemarea şi gonirea eresului luptării împotriva sfintelor icoane. Şi au urmat alţi împăraţi, până la Leon al cincilea, care a început iarăşi a goni pe drept-credincioşi şi a arunca sfintele icoane.
După ce multe şi felurite rele a făcut în această privire a chemat la sine pe toţi arhiereii în frunte cu sfinţitul patriarh Nichifor, vrând a-i batjocori. Aşadar le-a vorbit lor ca un drept-credincios, prefăcându-se, scoţând din sân icoana răstignirii lui Christos, i s-a închinat, a sărutat-o si a zis către sfinţii părinţi: „Nu mă deosebesc întru nimic de voi, căci iată cinstesc sfânta icoană, dar s-au sculat alţii care învaţă într-ah chip. Socotesc că ar fi bine să vină şi ei aici şi să căutaţi, prin întrebări şi răspunsuri, a vedea dreptatea de partea cui este. Eu voi sta judecător între voi, şi acelora voi urma cu care va fi dreptatea.”
Soborul s-a tulburat şi n-a vrut, zicând că nu stă de vorbă cu ereticii, iar sfântul Emilian, episcopul Cizicului, a strigat către împărat, cu îndrăzneală:
— Dacă întrebarea ce ne faci este bisericească, atunci se cade ca ea să fie pusă nu aici, ci în chiar sfânta Biserică!…
Şi altă nouă tulburare s-a făcut, iar sfântul Eftimie, episcopul Sardichiei a strigat:
— Ascultă împărate!… De când s-a pogorît pe pământ Christos, Domnul nostru, acum opt sute de ani, pre¬tutindeni acelaşi, se închipuieşte în biserici, prin zugrăvirea icoanelor şi în al său fel se cinsteşte. Care-i trufaşul care să îndrăznească a strica această crezare?!…
împăratul, văzând şi ascultând acestea, se prefăcea că ascultă cu răbdare, arătându-se blând, dar înlăuntru era numai iuţime şi mânie.
Dar urmându-se vorbire, sfântul Teodor Studitul a izbucnit cu glas mare:
-Nu ţi se cade ţie, împărate, a te amesteca întru aceasta. Ţie îţi rămân mireneştile treburi, dar bisericeştile îndreptări să le laşi păstorilor, după învăţătura cea apostol icească… Iar de nu, să ştii, chiar şi îngerul din ceruri de¬ar aduce vreo învăţătură potrivnică credinţei noastre celei drepte, nu-l vom asculta, cu atât mai vârtos pe tine, care eşti un om de lut!…
Atunci împăratul s-a mâniat foarte tare, socotind aceste purtări şi cuvinte ca o hulă lui. Dând atunci la iveală mânia ce sta ascunsă, cu necinste şi cu ocări a gonit din palat pe tot sfinţitul sobor, scoţând din scaun pe păstorul cel drept, prea sfinţitul patriarh Nichifor. Asemenea a făcut şi cu ceilalţi drept-credincioşi arhierei, trimiţându-i în temniţă. Iar în locul dreptului Nichifor a ridicat pe unul din sfetnicii săi, mirean, zis Teodot Cositer, cu credinţa eretic, iar cu viaţa necurat. Sfintele icoane au fost lepădate din biserici.
După aceea, împăratul a chemat la sine şi pe egumenii mănăstirilor celor mai vestite, între care şi pe cuviosul nostru părinte Nichita, despre care povestim aici. Luându-l la început cu îmbunări, iar mai pe urmă cu asupriri, nu l-a putut clinti din dreapta credinţă. După care l-a trântit în temniţă. Acolo, împăratul îi trimise nişte oameni ticăloşi şi răi, care îl huleau şi-1 asupreau, aruncând asupra lui cuvinte ruşinoase şi nepotrivite.
După ce-a suferit aşa mai mult timp, împăratul a poruncit să fie pornit în surghiun spre părţile Răsăritului, într-o cetate ce se chema Masaleon. Şi era iarnă cumplită, iar sfântul era îmbrăcat abia, iar paznicul care-1 însoţea era rău şi cîinos, mânându-l repede şi neţinându-i în seamă neputinţa bătrâneţii.
Împăratul văzând că surghiunia nimic nu face, că, dimpotrivă, surghiuniţii şi mai tare se învrednicesc în credinţă, şi-a schimbat gândul şi a poruncit ca egumenul Nichita să fie adus în grabă la Vizantea.
La Vizantea i-a închis pe toţi, dându-le pe cap, să-i chinuiască din întrebări şi din asupriri de tot felul, pe ritorul Ioan grămăticul. Ii ţinea fără foc, nu le da de mâncare, îi lăsa însetaţi, socotind că prin aceasta îi va aduce la credinţa cea rea.
După o trecere de vreme, împăratul a scos din temniţă pe cuviosul Nichita şi l-a trimis din nou în surghiunie, în¬tr-un ostrov ce se cheamă Gliheria, după numele unei sfinte, unde se afla o mănăstire pusă sub rânduiala unui egumen eretic, Antim, căruia din pricina relelor multe ce avea în firea lui, locuitorii îi ziceau Caiafa.
Nu se pot spune prin slabele cuvinte toate asupririle şi chinurile pe care sfântul Nichita le-a suferit vreme de şase ani în acest ostrov, apărând fără oprire şi cu putere dreapta credinţă.
Iar după şase ani, pierind împăratul Leon, cel potrivnic lui Dumnezeu, s-a liberat din surghiunie şi părintele nostru Nichita, trăgându-se, sfărâmat de chinuri şi apăsat de bătiîneţe, într-un loc ferit, spre hodină şi întru aşteptarea ceasului Când avea să-şi încredinţeze duhul lui Dumnezeu.
După puţină vreme, s-a apropiat şi sfârşitul său. Şi iată că, într-o zi de sîmbătă, pe când se lumina de ziuă, după ce în ajun se împărtăşise cu sfintele Taine, s-a mutat cuviosul părintele nostru Nichita către Domnul.
Şi îndată s-a auzit despre sfânta lui adormire peste tot locul, şi de pretutindeni s-a adunat popor mult. Au venit şi doi sfinţi episcopi şi în raclă punându-l l-au aşezat în corabie şi-l-au purtat la mănăstirea din Midichia. La ţărm, l-a întâmpinat fericitul Pavel, episcopul Plusiadiei, cu mulţime de monahi şi de mireni şi luându-i racla pe umeri, l-au purtat la mănăstire, iar pe drum multe minuni s-au săvârşit. O femeie care avea de mult o scurgere de sânge s-a vindecat atingându-se de marginea raclei.
Şi în cântări şi psalmi, au pus pe cuviosul în mormântul celui mai înainte odihnit sfântul părinte Nichifor, întîiul egumen al mănăstirii.
Iar după îngropare, multe alte minuni s-au săvârşit în acel loc, ca să se arate puterea şi slava lui Dumnezeu, căruia se cuvine toată închinarea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. III