Viaţa Cuviosului părintelui nostru Meletie Mărturisitorul – 9 februarie

Părintele nostru Meletie mărturisitorul a văzut lumina zilei în satul Teodot, prin părţile Mării Negre. Părinţii lui erau Gheorghe şi Maria, buni cinstitori de Dumnezeu şi milostivi. Uşa casei lor era deschisă străinului trecător pe acolo, iar pe cei săraci îi ajutau cu îmbelşugare. Tatăl său era şi cinstită căpetenie de oaste, iar mama sa atâtea fapte bune făcea, că numai limba lui Solomon ar putea fi volnică să le laude. Dar mai presus de toate, Maria se ruga, cu mare osârdie, zi şi noapte.
Din nişte născători ca aceştia ieşind Meletie, s-a luminat cu sfântul Botez, numindu-se la început Mihail.
Când fiul său a primit această a doua naştere prin Botez, tatăl său Gheorghe a avut în somnul său o vedenie. Se făcea că a venit la dânsul un bărbat cu mare cuviinţă şi aleasă cinste, ca şi cum ar fi fost un trimis împărătesc, şi i-a cerut iconiţa de aur, zisă engolpion. După ce s-a deşteptat, Gheo09rghe a înţeles că vedenia aceasta era pentru fiul său, că adică va fi vas ales şi cinstit al lui Dumnezeu.
Întru acesta, el şi-a dat şi mai mare osteneală să crească cum se cuvine pe Mihail. L-a încredinţat aşadar unui dascăl cu bun nume, să-l înveţe sfintele cărţi precum şi bunele făptuiri. Apoi, îl îndemna pe copil a merge în fiecare zi la biserică, ca să-şi adape sufletul acolo întocmai ca pomul lui David răsădit lângă izvoarele apelor.
Înţelept fiind şi aplecat spre bune şi frumoase obiceiuri, covârşea în faptă aleasă şi în sporirea învăţăturii pe cei de-o seamă cu dânsul.
Trăind o viaţă astfel îmbunătăţită, tânărul a fost învrednicit cu o vedenie în care a primit poruncă de la Dumnezeu să plece din locul său şi de lângă rude şi să meargă acolo unde, tot într-o vedenie are să i se arate.
Urmând poruncii, tânărul s-a pregătit spre acele locuri. Mai întâi a cugetat să păşească spre locul unde Mântuitorul a dus crucea, adică la Ierusalim.
Când a plecat era vreme grea de iarnă şi el mergea pe jos, singur şi fără cele trebuincioase la drum. Îl întâmpinară ploi, ninsori, noroaie şi revărsări de ape. Dar el le răbda pe toate şi mergea cu putere spre ţinta călătoriei, deşi, fecior de om cu stare fiind, nu era deloc obişnuit cu asemenea asprimi. Şi alte primejdii se puteau ivi în drum, oameni răi şi tâlhari, care, crezându-l bogat, puteau să-l ucidă lesne. Dar el pe toate le socotea nimic, întru multă dragoste şi neostenită sârguinţă, pe care le avea către Christos Domnul. Când dorul acesta dumnezeiesc cade în vreun suflet viteaz, chiar focul căldură este, — iar gerul şi îngheţarea mângâiere dulce se fac.
Când a ajuns la râul Pactolului din Lidia, l-a găsit peste măsură de mare şi de revărsat. Şi-a zis: „Ce voi face?” Nimeni nu era împrejur, şi nu se găsea nici luntre. Drumeţul a alergat atunci spre Dumnezeu şi, ridicând mâinile şi ochii spre cer, s-a rugat: „Doamne, Stăpâne, Cela ce dintru nefiinţă toate ai făcut, Tu, carele pentru cei ce cred întru Tine netezeşti toate cele colţuroase şi aspre, iar pe cele grele le uşurezi în calea lor, Tu, carele, cu mâna ta ai oprit râul Iordanului, iar pe Elizeu l-ai trecut neudat apa râului, — însuţi, mărite Stăpâne şi bunule purtător de grijă, vino şi acum şi ajută neputinţei mele, dăruindu-mi nebiruitul Tău ajutor din înălţime, ca să trec râul, ca, pe urmă, să fiu învrednicit a vedea locurile pe care le-ai sfinţit prin venirea Ta şi a-Ţi aduce slavă în veci. Amin”.
Abia şi-a sfârşit rugăciunea şi cuviosul s-a simţit luat pe sus de mâini nevăzute şi trecut peste apa învolburată, ca şi cum ar fi avut aripi. Erau aripile aurite ale faptelor sale bune, căpătate de la Domnul prin chemarea caldă a rugăciunii.
A purces apoi din nou la drum şi peste puţin a fost învrednicit a poposi în cetatea sfântă.
Acolo, mai întâi, s-a închinat cu multă evlavie tuturor sfintelor locuri, după care a dorit să stea de vorbă şi cu cuvioşii părinţi, ca să poată prinde de la ei chip şi povăţuire către viaţa pustnicească.
Pe urmă a purces la muntele Sinai, unde ajungând, a aflat pe părinţii cei minunaţi, mari cu fapta, înalţi cu vederea, unii din ei petrecând de optzeci de ani în pustnicie. Atunci Mihail i-a rugat cu lacrimi să-l primească şi pe el în sfânta lor tovărăşie. Aceia l-au primit cu dragoste cu toate că era încă tânăr şi dezbrăcându-i de hainele cele lumeşti, l-au îmbrăcat în cele monahiceşti schimbându-i şi numele din Mihail în Meletie. Luând asprimea şi supunerea pustniciei, el slujea ziua la toate trebuinţele fraţilor, iar noaptea o petrecea în rugăciuni şi în citirea dumnezeieştilor scripturi. Nu avea pat, nici aşternut, nici a doua îmbrăcăminte, ci se culca unde apuca, îndulcindu-se cu puţin somn pentru nevoia cea firească. În praznicile cele mari şi mai vârtos în săptămâna cea sfântă a Patimilor, el nu dormea deloc, odihnindu-şi trupul cu dulceaţa vegherilor şi-a rugăciunilor. Astfel de viată îmbunătăţită ducând, cuviosul s-a suit pe treapta cea înaltă a vederii duhovniceşti, căpătând şi alte daruri de la Domnul pe care-l slujea cu atâta putere.

Temător ca nu cumva bunul nume ce-l căpătase din pricina faptelor sale mult plăcute lui Dumnezeu să-l trufească, cuviosul părinte Meletie a fugit din acea aşezare monahicească şi a venit iarăşi la Ierusalim, să capete şi mai adânc smerenia, stând în rugăciuni la mormântul Domnului.
Pe urmă, a bătut mult pământ, mergând pe la aşezările monahiceşti de afară. În Egipet; în Alexandria, la Damasc, — până ce-a ajuns la muntele Galişului din Asia Mică, aproape de Efesul cel vechi, care are pe vârful lui o mănăstire foarte mare, ridicată de vestitul întru pustnicie, minunatul părintele nostru Lazăr Galisiotul.
Muntele acesta înadins părea că-i făcut de Dumnezeu ca să poată da icoana asprimei unei vieţi monahiceşti, înalt, râpos, aspru, uscat şi neroditor, şi fără fir de verdeaţă pe el, nu avea nimic din câte sunt spre odihna şi mângâierea trupească. Dar era roditor întru cele ale duhului pentru pustnicii care primeau de bună voie a vieţui pe el, într-o asprime de trai ca acela. Iarna se chinuiau cu ninsorile şi cu frigul, iar vara cu căldura de foc. Şi nici apă nu aveau, trebuia s-o aducă de la mari depărtări.
Ajungând la această sfântă mănăstire cuviosul Meletie şi văzând viaţa duhovnicească cea mult îmbunătăţită a sfinţilor părinţi de-acolo, i-a rugat să-l primească şi pe dânsul, ceea ce părinţii făcură cu dragoste, văzându-i neprefăcuta râvnă. Cuviosul s-a dat atunci pe sine însuşi întru ascultare unui părinte bătrân, chemat Marcu.
Grăind puţin, el face lucruri multe, ascultind şi supunându-se duhovnicescului său părinte. Şi nu era ceas în care să nu-şi aibă cugetul dus către Domnul Iisus Christos, întovărăşit de rugăciunea: „Doamne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”
Şi astfel, ducea o viaţă plină de fapte plăcute lui Dumnezeu.
Spre a fi întru smerită asemănare cu însuşi Domnul Iisus Christos, cuviosul Meletie a stat într-un rând în chilie vreme de patruzeci de zile şi nici n-a mâncat, nici n-a băut ceva. I-au adus fraţii câteva şiraguri de smochine şi un vas cu apă, — dar după patruzeci de zile, neatinse le-au găsit în chilia cuviosului.
Atunci s-a dus peste tot locul vestea acestei minunate fapte. Şi mulţi veneau să-l vadă din depărtate ţinuturi, ceea ce pe el îl supăra, tulburându-i liniştea şi împresurându-i smerenia. Aşadar socotea şi se ruga cum ar putea să scape de slava şi de laudele oamenilor. Întru aceasta a avut o minunată vedenie. Într-o noapte, dintr-odată chilia i s-a umplut de-o lumină cerească şi, copleşitoare şi rară învrednicire, chiar însuşi Mântuitorul i s-a arătat, îmbrăcat în haină minunată şi strălucitoare, având împrejur cunună de tineri prea inimoşi, înveşmântaţi în alb şi purtând pe braţe schiptruri.
Cuviosul, având în faţă o asemenea negrăită privelişte, a căzut cu fruntea în pământ şi a lăcrămat, nevrednic simţindu-se de ea. Unul din tinerii din vedenie s-a aplecat, l-a apucat de mână şi l-a ridicat. Atunci Stăpânul Christos a grăit către el: „De ce te temi, Meletie? M-ai chemat şi pentru aceasta, iată: am venit.” Cuviosul, neîndrăznind să ridice ochii spre El, stătea în grea tăcere. De aceea, Domnul a grăit din nou:
— Du-te în cetatea lui Constantin întru sprijinirea adevărului, care astăzi este călcat.
După aceea, cu slavă s-a urcat la cer, dimpreună cu tinerii care-l însoţeau.
Umplându-se de nepovestită bucurie, Meletie a cugetat să îndeplinească această poruncă a Domnului. Nevrând însă să destăinuiască stareţului vedenia, i-a cerut numai voie să plece. Bătrânul Marcu nu l-a lăsat, spunându-i că acolo va găsi mare zavistie şi grele certuri, care-l vor depărta de la petrecerea monahicească.
Meletie s-a rugat atunci din nou cu putere lui Dumnezeu şi iată că glas din cer a auzit Marcu spunându-i:
— Pe robul meu Meletie liberează-l, că spre folosul multora va fi el acolo unde merge.
Atunci Marcu a liberat pe Meletie.
Alergând trei zile pe jos, Meletie a ajuns la Pition, unde s-a suit pe-o corabie, care l-a dus pe mare până la cetatea lui Constantin.
Ajungând acolo, cuviosul se sârguia mai înainte de toate să se tăinuiască, spre a scăpa de slava oamenilor, dar greu îi era, de vreme ce avea cu sine făclia faptei bune. Căci, după cum este cu neputinţă, ca acel care umblă întru întuneric să se tăinuiască, având cu sine lumină; aşa şi cel ce are cu sine fapta bună, nu poate să se ascundă de oameni şi de cei mulţi a rămâne necunoscut, cu toate că ar locui în pustie. Aşa s-a întâmplat cu Meletie. Curând el a fost cunoscut de împărat, de senatori şi de tot poporul.
Mulţi veneau la dânsul, luând îndemn spre faptă bună. Însuşi felul lui de îmbrăcare şi de purtare era o pildă, căci el era smerit, avea îmbrăcăminte proastă, încălţăminte nu punea, dar era bogat în cuvinte sănătoase şi pline de dreptate, în minte deşteaptă şi duh veghetor.
Dar dumnezeiescul Meletie mai mult se mâhnea văzând slăvirea oamenilor, şi de aceea, din nou s-a gândit să se tragă spre pustietate. Aşadar, pe neaflate s-a furişat din împărăteasca cetate şi trecând Propontida, s-a dus în locurile marelui părinte Axentie, unde găsind o peşteră mică şi neştiută de paşii oamenilor, a intrat în ea şi a petrecut acolo multă vreme gol, desculţ şi fără foc, ca şi cum atunci ar fi început cu aspră râvnă viaţa cea pustnicească plăcută lui Dumnezeu.
Atât de desăvârşită îi era viaţa ce ducea, încât veniră spre el monahi din alte părţi, ca să înveţe pilda cea rară, şi aşa iar, s-a aflat de chilia lui şi mulţime de oameni alergau acolo, să capete îndrumare, uşurare şi învăţătură.
Văzând că nu poate nici acolo să-şi afle liniştea cea mult dulce, Meletie a ridicat smerită rugăciune lui Dumnezeu, după care a deschis cartea prorocilor acolo unde singură s-a desfăcut. Şi îndată a aflat rândul acesta: „le-am pus spre lumina neamurilor”. A înţeles aşadar porunca lui Dumnezeu şi nu s-a mai mâhnit pentru că veneau aceia la el să-i ceară desluşire şi mângâiere. Şi dar mai mare a căpătat, căci tămăduia bolile, dezlega nedumeririle şi gonea diavolul din cei apucaţi.
Minunile sfântului Meletie
Atât de curată şi plină de smerenie era viaţa cuviosului Meletie, că darul facerii minunilor adeseori s-a pogorât asupra lui.
Aşa, mergând odată cu un tovarăş de propovăduire apre un sat, ziua se plecase şi soarele era mai gata să apună.
Atunci prietenul a zis lui Meletie:
— Părinte, iată vremea s-a lăsat către seară, — s-ar cădea să rămânem aici, căci satul e încă departe şi noi suntem neştiutori ai locului.
Atunci cuviosul a ridicat ochii către cer şi s-a rugat, zicând: „Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Tu, care eşti lumina lumii, Cel ce odinioară ai oprit soarele pentru poporul Tău, Israel; opreşte-l, Doamne, şi acum pentru noi, ca mergând cu lumină, să ajungem în sat”.
O, nemărginitele Tale bunătăţi, Doamne!… — că soarele nu s-a ascuns până ce călătorii n-au ajuns la casă de adăpost.
Se cade a da crezământ întru totul acestei minuni, de vreme ce însuşi Domnul Iisus Christos spus-a robilor săi, că de vor crede ei măcar cât bobul de muştar, vor putea porunci munţilor să se mute din loc şi ei se vor muta. Asemenea, soarelui să stea şi el va sta.
Robul Meletie avea credinţă nezdruncinată şi de aceea Domnul Iisus a săvârşit minunea prin el.
Puţin departe de uscat, sub dealul marelui Axentie se afla un ostrov mic, zis al sfântului Andrei, cel dintâi dintre apostolii Domnului.
În acel ostrov, Meletie, sârguindu-se peste fire, a înălţat o biserică şi a întemeiat o prea frumoasă mănăstire, împrejur, a mai zidit şi alte sihăstrii şi case de rugăciune.
Îmbulzit fiind şi acolo de mare mulţime de credincioşi, veniţi la el să capete îndrumare şi sfat, cuviosul Meletie s-a hotărit să se urce iar în peştera din dealul lui Axentie.
Şi pe când părăsea ostrovul, minunea Domnului s-a săvârşit, — căci în mijlocul amiezii, acolo, i s-a arătat, înaintea ochilor însuşi marele Axentie, care, cu vorbe auzite, i-a spus:
— Mulţumesc ţie, o, Meletie, pentru biserica pe care cu truda ta ai înălţat-o aici. Mare va fi răsplata ce vei căpăta de la Domnul, stăpânul nostru!…
A zis — şi s-a risipit în slavă.
Astfel vieţuind şi împodobindu-se necontenit cu fapte bune, cuviosul s-a mutat din viaţa aceasta stricăcioasă, la adânci bătrâneţe, ducându-se către viaţa cea bună şi înaltă. S-a dus către Dumnezeu, să-şi ia rodurile ostenelilor îndelungate pentru buna credinţă.
Bolind mai mulţi ani şi cunoscându-şi mai dinainte ducerea către Domnul, el s-a înfrânat de la toate, vreme îndelungată, vieţuind trei ani întru cinstirea Treimei.
Aproape de a pleca, a adunat în jurul său pe toţi fraţii şi i-a îmbrăţişat, sfătuindu-i şi preamărind laolaltă cu ei pe Dumnezeu. După aceea a zis vorbele de obşte ale sfinţilor: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul.” Şi îndată a adormit somnul drepţilor, mutându-se la Domnul, cel pe care atât l-a iubit.
În vremea aceea, un monah Gherasim, dormind în chilia sa, a văzut în vis pe dumnezeiescul Meletie având mâinile înălţate şi zburând cu mulţumire la ceruri. Deşteptându-se din somn, îndată a alergat şi a găsit pe sfânt mort, având faţa sa strălucitoare ca soarele.
Un alt monah, Teolipt, preot şi drept iubitor de Dumnezeu, pentru multa dragoste ce a avut pentru sfântul Meletie, a slujit vreme de patruzeci de zile de la moartea lui sfânta liturghie, rugându-se pentru dânsul.
După ce astfel a făcut, a mai slujit încă o dată sfânta liturghie, după care s-a rugat cu putere lui Dumnezeu să-i descopere în ce loc a fost învrednicit a se sălăşlui sufletul dumnezeiescului Meletie. Rugându-se, a adormit şi a avut mare vedenie. Se afla într-o biserică largă şi frumoasă, în care strălucea o lumină nespusă. Şi în ea stăteau sfinţii părinţi, cântând lui Dumnezeu o minunată cântare îngerească. Pe urmă un glas a zis că Meletie a zidit, pe când trăia, biserica aceasta, în cinstea Prea Sfântei Treimi. Şi îndată i s-a arătat mormântul deschis al sfântului şi într-însul a văzut pe doi oameni îmbrăcaţi în haine strălucitoare, având în mâini tămâioare neasămănate, mai frumoase decât cele de pe pământ. Şi cu ele tămâiau mormântul sfântului. După aceeea, s-a arătat marele Meletie şi i-a făcut imputare, zicându-i:
— Tu, bunule Teolipte, ai lăsat mormântul meu neîngrijit… Şi Teolipt s-a întristat.
După ce s-a trezit din vis, Teolipt a tălmăcit vedenia ca un înţelept sfat al celui dus la Domnul pentru buna îngrijire a bisericii drept credincioase.
Ceea ce dovedeşte că şi dincolo de pragul vieţii pământeşti sfântul Meletie purta grijă pentru Biserica Domnului nostru Iisus Christos.
Astfel a fost petrecerea cuviosului Meletie, covârşitoare prin rîvna lui pentru buna şi dreapta credinţă.
Mărturisitor al Sfântei Treimi şi săvârşitor de fapte bune, sfântul Meletie stă acum în oastea sfinţilor lui Iisus Christos Mântuitorul, Cel căruia se cuvine toată slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I