Viaţa Sfântului Eftimie Cel Mare

Fiu al lui Pavel şi-al Dionisiei, cei prea bine-credincioşi şi de bun neam, Eftimie a văzut lumina zilei în Meletina, unde se afla mitropolia cea vestită a Armenilor.
Deşi fericita Dionisia a trăit mulţi ani cu bărbatul ei, dar fiind stearpă, nu a avut prunci. Şi mult ar fi vrut să aibă. Întru care, se rugau necurmat lui Dumnezeu să le dăruiască şi lor un fiu.
Într-o zi, mergând ei în afară de cetate, la biserica sfinţită a bunului şi slăvitului mucenic Polieuct, au stătut multe zile în rugăciune. Şi iată că în una din nopţile acelea, vedenie luminoasă li s-au arătat şi le-au zis:
— Veseliţi-vă, pentru că Dumnezeu v-a miluit. Îi veţi da lui numele veseliei, căci prin naşterea lui, mare înveselire va da Dumnezeu Bisericilor Sale.
Mergând acasă, au aşezat cu smerenie ceasul, iar când Dionisia a născut pruncul, i-au zis lui Eftimie, ceea ce tălmăcit, însemnează veselie.
Era atunci pe vremea stăpânirii lui Graţian.
Când copilul avea trei ani, Pavel, tatăl său, şi-a isprăvit viaţa, iar Dionisia 1-a dus atunci la fratele ei, binecuvântătorul Evdoxie, care era sfetnic la marele Otreie, îndreptătorul sfintei biserici din Melitina, îndeplinind astfel făgăduinţa dată, că va hărăzi pe copil Bisericii lui Iisus.
Sfinţitul episcop Otreie aflând despre aceasta, a primit la sirie cu multă dragoste pe copil, şi-1 crescu întocmai ca pe al său, botezându-1 şi tunzându-l anagnost al bisericii. Iar pe fericita Dionisia, ca pe una ce se afla în slujba lui Dumnezeu, a hirotonit-o diaconiţă tot la biserica sa.
Trecând vreme şi copilul crescând, episcopul i-a dat dascăli spre a învăţa sfintele Scripturi,. — şi în puţină vreme, Eftimie, pe mulţi din cei de-o vârstă cu el i-a întrecut cu iubirea de Dumnezeu şi cu râvna la învăţătură.
Slujba pravilei o săvârşea cu frică şi cu umilinţă, la vremea rânduită, aducându-şi necontenit aminte că lui Dumnezeu se cuvine a sluji cu frică şi cu cutremur, iar nu cu râs şi cu şoptire.
În vremea slobodă, Eftimie se îndeletnicea acasă cu rugăciuni şi cântare de psalmi, ştiind că cel ce cugetă în legea Domnului ziua şi noaptea, va fi ca pomul sădit lângă izvoarele apelor, dând rod la vreme.
Prieteni şi împreună vorbitori, el avea nu pe cei răi, ci pe cei înţelepţi.
Şi astfel, zi de zi, Eftimie a câştigat înfrânarea limbii şi a pântecelui, desăvârşită lipsă, adevărată cugetare smerită şi sfinţirea trupului, — păzind astfel nestinsă făclia fecioriei, împodobită cu untdelemnul milosteniei.
Trecând apoi prin toate treptele bisericeşti, a fost hirotonit preot al preasfintei biserici din Meletina. Pe urmă, plăcându-i viaţa monahicească, a ajuns proestos al mănăstirilor din jur, petrecând mulţi ani la mănăstirea sfântului Polieuct şi la aceea a sfinţilor treizeci şi trei de mucenici.

Sfântul Eftimie merge în pustie
Povăţuit de sfântul Duh, părintele Eftimie pe când era de douăzeci şi nouă de ani, a venit la Ierusalim,unde s-a închinat sfintei Cruci şi dumnezeieştii învieri. Apoi a purces spre părinţii din pustie şi fiind iubitor de linişte, s-a tras într-o lavră numită Fara, şi sta într-o chilie singuratică, rugându-se şi postind, iar în vremea slobodă lucrând împletituri spre a nu fi povară nimănui.
El avea necontenit gândul faptei bune şi ca un iscusit lucrător de pământ, tăia spinii patimilor din rădăcină, îndeplinind astfel porunca acelui glas prorocesc, care zice: “Înnoiţi-vă ogorul şi nu semănaţi peste spini.”
Eftimie avea vecin pe un purtător de Dumnezeu, zis Teoctist, cu care s-a legat dintr-un început cu tare dragoste frăţească, încât amândoi ajunseră a fi ca un suflet în două trupuri. Ei se trăgeau adeseori în locuri singuratice ca să se roage în linişte lui Dumnezeu, trudindu-şi trupul şi robindu-1, spre a aduce sufletului hrana cea duhovnicească.
Stând vreme de cinci ani în Fara, a ieşit dimpreună cu fericitul Teoctist spre Cutila, — şi trecând prin pustie au ajuns la un pârâu înfricoşat, foarte adânc şi greu de trecut. Văzând locul — şi simţind îndemn puternic de la Dumnezeu, s-au urcat ca şi pe un perete şi au aflat în râpa cea despre miazăzi a pârâului, o minunată peşteră, în care s-au sălăşluit, hrănindu-se cu buruienile ce se găseau pe acolo.
Trecând într-o zi nişte păstori prin dreptul peşterii şi văzându-i, s-au spăimântat şi au dat să fugă. Dar Eftimie, cu glas blând şi potolit, le-a zis, chemându-i:
— Nu vă temeţi, fraţilor, că şi noi suntem oameni ca şi voi, dar pentru păcatele noastre, stăm aici.
Atunci, păstorii s-au urcat până la ei, — şi neaflând nimic din ale acestui veac lângă dânşii, s-au minunat şi ău dus această veste celor din vale.
La dânşii au venit pe urmă doi fraţi, Marin şi Luca, primind de la fericitul Eftimie învăţătura cea monahicească, spre a fi sârguincioşi întru această pustnicească petrecere. Şi astfel, au statornicit în preajmă, mănăstire, la care s-au adunat şi alţi fraţi, iar peştera a rămas pentru Eftimie, ca loc de tragere deoparte de toţi ceilalţi, el fiind mare urâtor de slavă şi iubitor de Dumnezeu.
Multe sfaturi îşi îndemnuri dădea el fraţilor!… Le spunea să privegheze, ca să nu cadă în ispită, — să ţină smerită cugetarea — şi să aştepte necontenit ceasul morţii şi înfricoşata zi a judecăţii, dorând slava împărăţiei cerurilor.
Zicea el. „Monahul se cuvine a se osteni trupeşte, pentru păzirea celor dinlăuntru şi pentru dobândirea pâinii, căci zice apostolul că cel ce nu lucrează, nici nu trebuie să mănânce.”
Apoi el a poruncit ca nimeni să nu vorbească în biserică în timpul slujbei — şi nici la masă, în trapeză, căci arma monahului este cugetarea, dreapta judecată şi ascultarea.
Şi astfel Eftimie lumina pe fraţi, adunând de la ei bune roade duhovniceşti.
Începând a alcătui lavră cu fraţi mulţi — Şi fiind în multă strâmtorare de cele trupeşti, s-a întâmplat să vină la ei o mulţime de bărbaţi armeni, ca la patru sute, ce treceau de la sfânta cetate spre Iordan. Dumnezeu făcuse aceasta ca să se arate fapta cea bună a lui Eftimie şi darul
dat lui. . .
Văzându-i, Eftimie a chemat pe Domeţian, economul lavrei şi i-a zis:
-Pune oamenilor aceştia să mănânce! Dar Domeţian i-a răspuns:
-N-avem, cinstite părinte, mâncare să se sature zece oameni, de unde să dau pâine la atâta mulţime?
Fiind plin de prorocescul dar, Eftimie a grăit:
-Mergi precum ţi-am zis, căci Duhul sfânt spune: vor mânca şi le va prisosi.
Deci ducându-se Domeţian la chelăria cea mica zisă cămara de pâine, n-a mai putut deschide uşa, pentru că dumnezeiasca binecuvântare umpluse chelăria de pâini, până sus. Chemând pe părinţi, au scos uşa din ţâţâni şi au dat la iveală pâinile cele multe. Şi tot aşa cu vinul şi cu untdelemnul.
Aşa că au mâncat şi s-au săturat toţi acei oaspeţi. Iar Domeţian minunându-se, s-a aruncat la picioarele învăţătorului, rugându-se să fie iertat pentru păcatul necredinţei lui.
Bătrânul, ridicându-l de jos, i-a spus:
-Iubirea de străini să n-o uităm, căci prin aceasta — cum zice apostolul — unii au găzduit îngeri. O jertfă ca aceasta este mult plăcută lui Dumnezeu. Faceţi-o, aşadar, necontenit.
Slujitorii marelui Eftimie, care au petrecut cu dânsul destulă vreme, ziceau de el: „Nu l-am cunoscut pe dânsul mâncând sau vorbind cu cineva, fără mare nevoie, afară de sâmbăta şi duminica. De somn, de asemenea, se împărtăşea puţin, cât numai pentru nevoia firii. Podoabele duhului său erau: râvna, umilinţa, lacrimile, privegherile cele de toată noaptea, iubirea de pustie, urârea slavei şi-a vorbirii, osârdia spre rugăciune, milostivirea şi înţelepciunea.
Astfel trăind, s-a învrednicit şi de împărtăşirea Simţului Duh, de strălucirea dumnezeieştii lumini şi a darului de vedere peste vreme.

Terezevon, sarazinul, luând femeie din neamul său, a trăit multă vreme cu ea, dar stearpă fiind, n-a avut copii cu ea.
Având mare dorinţă să fie şi ei învredniciţi cu un copil, au venit la purtătorul de duh, Eftimie — şi l-au rugat:
-Ştim, cinstite părinte, că de te vei ruga, Dumnezeu te va asculta, pentru că El face voia celor ce se tem de El. Roagă, aşadar, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, să ne dăruiască nouă fiu.
Bătrânul, înţelegând credinţa lor, i-a pecetluit de trei ori cu semnul crucii — şi atingând cu mâna pântecele femeii, le-a zis:
-Mergeţi, bucurându-vă întru Domnul, că iată, prin iubirea lui de oameni, veţi avea trei fii.
Aceia au mers cu bucurie — şi au avut, pe urmă la vreme, trei feciori, la rând — şi mult s-au bucurat de ei tund ieşiţi dintr-o astfel de învrednicire.
În acea vreme, fiind o secetă mare, toţi se tânguiau spunând cu spaimă că se adevereşte cuvântul: „Va fi cerul deasupra capului tău de aramă, iar pământul sub tine de fier”.
Gropile păstrătoare de apă secând — şi toţi fraţii şi părinţii lavrei strâmtorându-se, au mers, în frunte cu fericitul Teoctist, şi l-au rugat pe marele Eftimie să mijlocească la Dumnezeu pentru ploaie.
EI nu voia, ci le zise:
– Dumnezeu vrea să ne înţelepţească prin această pedeapsă.
La opt zile după Bobotează aflându-se că marele Eftimie vrea să iasă în pustie, după obicei, s-a adunat mare mulţime de oameni din sfânta cetate şi din satele dimprejur şi, întâmpinându-l, strigau: „Doamne miluieşte.”
Bătrânul auzind tânguirile lor şi aflând că seceta este pricina, le-a zis:
— Ce căutaţi la un om păcătos? Pentru mulţimea nelegiuirilor mele nu îndrăznesc să mă rog, că mari sunt păcatele noastre, care ne despărţesc de El. Icoana Lui am întinat-o, căci ne-am robit poftelor şi multelor dezmierdări, petrecem în lăcomie şi în zavistii, vrăjmăşindu-ne, urându-ne unii pe alţii. De aceea Dumnezeu a adus asupră-ne această pedeapsă, ca să ne pocăim. Auzind mulţimea acestea, striga:
-Însuţi, cinstite părinte, roagă pe Dumnezeu pentru noi, căci Domnul va asculta rugăciunea celui ce se teme de El.
La aceste cuvinte, Eftimie s-a înduplecat şi fără să făgăduiască ceva, a intrat în locul de rugăciune şi căzând cu faţa la pământ, a rugat cu lacrimi pe Dumnezeu să miluiască zidirea sa şi să cerceteze cu milă pământul, îndestulându-1.
Atunci, fără de veste, dintr-odată, s-a pornit vânt şi cerul s-a umplut de nori. Şi după puţin, ploaia a căzut îmbelşugată asupra pământului.
Sfântul s-a sculat şi ieşind de la dânşii, le-a spus:
-Iată, Dumnezeu a ascultat rugăciunea voastră, — luaţi aşadar aminte şi slăviţi pe Dumnezeu, Cel ce-a adus spre noi, mila Sa.
Şi pe urmă, i-a liberat pe ei, iar ploaia a căzut multă vreme peste însetata faţă a pământului.
Luminatul Eftimie mai primise de la Dumnezeu darul ca privind pe cineva, să-i poată vedea pornirile sufleteşti şi să cunoască ce gânduri i se luptă în minte, pe care le biruie şi de care se lasă biruit.
De asemenea, avea învrednicirea, când aducea dumnezeieştile daruri, să vadă pe îngeri slujind cu dânsul.
Zicea el uneori: „De multe ori am privit, când dădeam sfintele Taine, cum unii, din cei ce se apropiau de împărtăşire, se luminau, iar alţii osândindu-se, ca unii ce nu se simţeau vrednici de dumnezeiasca lumină.”
Şi mai spunea el: „Dacă cineva se află cuprâns de lăcomia pântecelui ori de gânduri urite; dacă cineva se întunecă de ură sau de răutate; dacă se tulbură de zavistii sau de mânie; dacă este stăpânit de mândrie, să nu îndrăznească a se apropia de dumnezeiescul şi prealuminatul foc al sfintei Taine, mai înainte de a se spăla şi curaţi de toată întinăciunea trupului şi a duhului, prin cuvenita pocăinţă, pentru că acestea se dau sfinţilor, nu necuraţilor.”
Preafericitul Sava povesteşte că odată s-a dus la marele Eftimie ca să-1 petreacă în pustie. Mergând laolaltă cu alţi fraţi spre pustia cea mai dinlăuntru, au dat peste nişte locuri fără de apă. Nefiind învăţat cu petrecerea în pustie, cuviosul Sava a însetat peste măsură, încât nu mai putea să meargă. Marele Eftimie întorcându-se şi văzându-l leşinat, s-a milostivit — şi trăgându-se mai la o parte, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul puterilor, da apă pământului însetat, potolind setea fratelui!” După aceea, luând sapa cea mică cu care se slujea la scoaterea rădăcânilor de melagrii cu care se hrănea în pustie, s-a apucat şi a săpat puţin, — şi de îndată s-a arătat apă. Dînd lui Sava din ea, şi-a venit în fire, slăvind pe Dumnezeu pentru mare mila Sa.

Marelui Eftimie i s-a mai dăruit şi aceasta: să cunoască mai dinainte ceasul adormirii sale.
Într-a opta zi a dumnezeieştilor Arătări (Bobotează) fiind obicei ca Eftimie să iasă în pustie — şi el neieşind, părinţii l-au întrebat:
-Nu ieşi mâine, cinstite părinte? Sfântul a răspuns:
-Rămân săptămâna aceasta — şi sîmbătă de noapte ies — arătând astfel ceasul sfirşitului său.
Marţi, a poruncit să se facă priveghere toată noaptea pentru pomenirea sfântului părinte Antonie, — când, luând pe preoţi în vestmântărie, le-a zis:
-De-acum, altă priveghere nu mai fac cu voi în acest trup, pentru că m-a chemat Dumnezeu.
Adunându-se atunci toţi la dânsul, le-a zis:
-Fraţii mei iubiţi, eu merg pe calea părinţilor mei. Iar voi, dacă mă iubiţi, păziţi aceste porunci: Ca început şi sfârşit a toată lucrarea bună, câştigaţi dragostea cea adevărată, căci ea este cheia desăvârşirii. Precum nu se poate mânca pâinea fără sare, tot asemenea este cu neputinţă faptă bună fără dragoste. Toată fapta cea bună prin dragoste şi smerit gând se întăreşte. Căci smeritul gând înalţă, iar dragostea nu-l lasă să cadă din înălţime, de vreme ce: cel ce se smereşte, pe sine se va înălţa, — iar dragostea niciodată nu cade. Pentru dragostea cea către noi s-a smerit pe sine Cuvântul, făcându-se ca noi. De aceea, suntem datori necontenit de bunăvoie să ne mărturisim Lui — şi laude să-i aducem.
A rânduit apoi cine să fie egumen în locul său, şi a dat tuturor sfaturi să fie primitori de străini, să se sârguiască în cântări de psalmi şi să nu se lenevească.
Zicând acestea, i-a liberat pe toţi, iar el rămâinând în veştmântărie, a adormit în noaptea Sâmbetei, ducându-se în pace la părinţii săi, bătrân şi plin de zile.

Si astfel s-a dus la Domnul, Eftimie cel preacuvios, despre care se zicea că are chip îngeresc, deprindere bună, obicei prea-blând, iar înfăţişarea trupului său era rotundă, luminoasă, albă şi cu ochi frumoşi, – fiind scund de statură, cărunt şi cu barba mare de-i ajungea până la brâu.
Vestea morţii lui străbătând în toată înconjurimea, s-a adunat nemărginită gloată de monahi şi de mireni. Preasfinţiei arhiepiscop Atanasie luând cu sine mulţime de cleric, şi ostaşi a venit la lavra unde repauzase cuviosul Eftimie.
Şi astfel în cântări şi în dulci lăcrimări, au dus cu toţii la îngropare pe sfântul Eftimie, urâtorul de păcat şi iubitorul de Dumnezeu.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I