Viaţa, nevoinţele şi pătimirea Sfântului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Petru (29 iunie)

Sfântul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mică şi neslăvită, care se numeşte Betsaida. El era fiul lui Ionă, din seminţia lui Simeon şi frate cu Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. Luând pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfântul Apostol Varnava, a născut dintr-însa un fiu şi o fiică. Petru era simplu la obicei şi neînvăţat, însă temător de Dumnezeu; căci păzea poruncile Lui fără de prihană în toate lucrurile sale. Cu meşteşugul era pescar, căci, fiind sărac, trebuia să-şi cîştige hrana casei sale din osteneala mâinilor, ca să hrănească pe femeie, pe copii, pe soacră şi pe bătrânul său tată, Ionă. Andrei, fratele lui, trecând cu vederea deşertăciunile şi gâlcevile lumii acesteia, şi-a ales viaţa fără însoţire; şi, ducându-se la Sfântul Ioan Botezătorul, care propovăduia pocăinţa la Iordan, s-a făcut ucenicul lui.
Andrei, auzind cuvintele învăţătorului său, care arăta cu degetul pe Iisus, zicând: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii… şi celelalte mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos, a lăsat pe Ioan şi s-a dus în urma Lui cu un alt ucenic al Botezătorului Ioan. El singur a întrebat pe Hristos despre casă şi despre vieţuirea Lui, zicând: Invăţătorule, unde locuieşti? Domnul le-a răspuns: Veniţi şi vedeţi. Ei s-au dus şi au văzut unde locuia şi au petrecut la Dânsul ziua aceea.
A doua zi, ducându-se Andrei la fratele său, Simon Petru, i-a grăit: Am aflat pe Mesia, Care se tîlcuieşte Hristos! Apoi, l-a dus pe el la Iisus, Care, căutând spre dânsul, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Ionă; Tu te vei chema Chifa, care se tîlcuieşte Petru. Sfântul Petru îndată s-a rănit cu dragostea pentru Domnul, crezînd cu adevărat că este Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Dar nu şi-a lăsat casa şi meşteşugul, purtând încă grijă de trebuinţele casnicilor săi, la care lucru îl ajuta şi Andrei din când în când, pentru tatăl său care îmbătrânise. Aceasta au făcut-o până ce amândoi au fost chemaţi de Domnul la apostolie.
După ce Ioan a fost pus în temniţă de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblând pe lângă Marea Galileei, care se numeşte şi a Tiberiadei sau lacul Ghenizaretului, a văzut pe Petru şi pe Andrei, fratele său, aruncând mrejile în apă, şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vânători de oameni. Dar ce fel de vânători a vrut Domnul să-i facă pe ei? Aceasta a arătat-o la vânarea peştelui. Căci, intrând în corabia lui Simon şi poruncindu-i să arunce mrejele spre pescuit, la acea poruncă, Petru a zis: Invăţătorule, toată noaptea ne¬am ostenit şi nimic n-am prins; iar acum voi arunca mreaja după cuvântul Tău.
Făcând aceasta, a prins mult peşte, încît se rupea şi mreaja de mulţimea peştelui. Aceasta era mai înainte închipuire a pescuitului cel duhovnicesc şi al apostoliei; căci cu mreaja cuvântului Domnului avea să vâneze multe popoare la mântuire. Văzînd Simon Petru această minune, a căzut la picioarele lui Iisus zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sânt eu! Aceasta a făcut-o pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, de vânarea peştilor ce îi prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea: Ieşi de la mine, Doamne…, Domnul îl chema în urma Sa, zicându-i: „Vino după mine, că de acum vei fi pescar de oameni spre viaţă, în chipul în care ai pescuit aceşti peşti spre moarte”.
Din ceasul acela, Petru s-a făcut următor lui Hristos, precum şi Andrei, fratele lui şi ceilalţi ucenici chemaţi. Domnul îl iubea pe el pentru dragostea inimii sale. Şi a cercetat Domnul casa lui cea săracă prin venirea Sa, iar pe soacra lui care pătimea de boala frigurilor, a tămăduit-o prin atingerea mâinii. Noaptea, când Domnul a ieşit singur la rugăciune în loc pustiu, Sfântul Petru, nesuferind acum să fie fără Domnul nici un ceas, şi-a lăsat casa şi pe toţi ai săi şi a alergat în urma Lui, căutând cu osîrdie pe iubitul său învăţător. Şi, aflându-L, i-a zis: Toţi te caută pe Tine, Doamne! De acum nu se mai depărta de la El şi petreceau împreună, îndulcindu-se de vederea feţei Lui şi de cuvintele cele dulci ca mierea; fiind singur văzător al minunilor Lui celor multe şi mari, care arătat îl adevereau că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care el a crezut cu neîndoire. Căci, precum a crezut cu inima spre dreptate, tot aşa şi cu gura a mărturisit spre mântuire.
Venind Domnul în părţile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi: Cine zic oamenii că sânt? Şi i-au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii proorocul sau unul din prooroci. Şi iar a întrebat: Dar voi cine spuneţi că sânt? Atunci Simon Petru a răspuns în numele celorlalţi:Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Şi a lăudat Domnul acea mărturisire a lui zicând: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că trupul şi sângele nu ţi-au arătat ţie acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri! Şi într-acea vreme i-a făgăduit Domnul lui, ca să-i dea cheile Împărăţiei cerului.
Petru, având dragoste fierbinte către Domnul, dorea să nu i se întîmple nici un rău lui Hristos. Deci, aflând mai înainte de patimile Domnului, Îl oprea din neştiinţă, zicând: Doamne, fii Ţie milostiv! Să nu Ţi se întîmple Ţie acestea! Aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplăcute Domnului, deoarece pentru aceasta venise El, ca prin pătimire să răscumpere neamul omenesc din pierzare; însă din cuvintele acelea s-a arătat dragostea cea osîrdnică a lui Petru către Domnul. Tot aici s-a arătat şi nerăutatea lui; că, auzind acel cuvânt aspru de la Domnul: Mergi înapoia Mea, satano!, nu s-a mâniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel cuvânt pedepsitor şi-I urma Lui mai mult, cu toată osîrdia. Şi, când mulţi dintre ucenici nu reuşeau să înţeleagă cuvintele Domnului, ziceau: Aspru este cuvântul acesta, deci, cine poate să-l asculte pe el?; apoi s-au îndepărtat de Domnul. Şi a zis Domnul celor doisprezece: „Oare şi voi voiţi să vă duceţi?” Atunci, Simon Petru, i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut, că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu.
O osîrdie şi o credinţă ca aceasta având Sfântul Petru către Domnul, a îndrăznit a cere de la Dânsul umblarea pe apă; căci, ieşind Petru din corabie, umbla pe apă ca să vină la Iisus. Dar, de vreme ce înainte de primirea Sfântului Duh nu era desăvîrşit în credinţă, văzînd vântul cel tare, s-a temut şi, începând a se afunda, a strigat: Doamne, mântuieşte-măpe mine. Iisus, îndată întinzîndu-i mâna, l-a luat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi nu numai de înecarea apei l-a izbăvit pe el, dar şi de puţina credinţă, când i-a zis: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se împuţineze credinţa ta”. Astfel s-a învrednicit Sfântul Petru şi cu alţi doi, cu Iacov şi cu Ioan, a vedea pe Tabor, slava Schimbării la Faţă a Domnului, ce s-a descoperit lor. Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatăl, care a venit de sus spre Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicând: Pentru că nu basmelor celor cu meşteşug umblând, v-am spus puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind singuri văzători ai măririi Aceluia. Pentru că, luând de la Dumnezeu Tatăl cinstea şi slava glasului celui ce a venit în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviinţă: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am crezutpogorându-se din cer, fiind cu El în muntele cel sfânt.
Când Domnul S-a apropiat spre patima Sa de bunăvoie şi spre moartea cea de pe cruce, atunci Petru şi-a arătat rîvna lui către Domnul, nu numai cu cuvântul, zicând: Doamne, gata sânt a merge cu Tine şi în temniţă şi la moarte, dar şi cu lucrul; căci, scoţînd sabia şi lovind pe Malh, sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Dar, deşi i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grijă să cadă în cea de trei ori lepădare de Domnul, însă prin adevărata pocăinţă şi prin amară tânguire s-a sculat şi s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toţi, a vedea pe Hristos după Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfântul Evanghelist Luca: Adevărat este că S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Sfântul Pavel scrie tot aşa, zicând: „S-a sculat a treia zi după Scripturi şi S-a arătat lui Chifa, adică lui Petru, apoi celor unsprezece”. Văzînd
Sfântul Petru pe Domnul, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi a primit de la El iertare de greşelile sale. Atunci cea mai dinainte lepădare de trei ori, a răsplătit-o bine prin răspunsul cel de trei ori al dragostei sale către Domnul, zicându-i: Doamne, Tu toate le ştii; Tu ştii că Te iubesc. Şi s-a pus de Domnul păstor al oilor celor cuvântătoare şi i-a dat în mâini cheile Împărăţiei cerului.
După înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a fost întâiul învăţător şi propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. El într-un ceas a cîştigat Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvântul lui Dumnezeu. Era încă şi făcător de minuni preaalese, căci, intrând în biserică cu Sfântul Ioan la rugăciune, a văzut pe un oarecare olog din pântecele maicii sale, stând înaintea uşilor bisericii, care se numea „Frumoasă”; şi, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat, zicându-i: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” Atunci îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele acelui şchiop şi de bucurie striga şi umbla. Apoi, a intrat cu ei în biserică şi umbla sărind şi lăudând pe Dumnezeu. Cu această minune şi încă cu propovăduirea cuvântului, au crezut în Hristos, ca la cinci mii de bărbaţi. Pe Anania ierusalimiteanul şi pe femeia lui Safira, pentru furarea celor sfinte şi pentru minciuna împotriva Duhului Sfânt, Sfântul Petru i-a omorît cu cuvântul. În Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zăcea pe pat, fiind slăbănog, l-a făcut sănătos, zicându-i: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos”.
În Iope, pe o fecioară, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mâinile şi cuvântul lui erau făcătoare de minuni, ci şi umbra lui singură era dătătoare de tămăduiri. Oriunde voia să meargă el, acolo poporul îşi aducea pe neputincioşii lor, şi-i punea pe pat şi aşternuturi, ca venind Sfântul Petru, măcar cu umbra lui să umbrească pe fiecare dintre dânşii. Când împăratul Irod şi-a pus mâinile să facă rău Bisericii credincioşilor din Ierusalim, ucigând cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, şi pe Sfântul Petru l-a aruncat în temniţă legat cu lanţuri de fier; atunci îngerul Domnului l-a eliberat pe el şi l-a scos din temniţă.
Acest mare apostol a deschis neamurilor cel dintâi uşa credinţei, botezînd în Cezareea pe romanul Corneliu Sutaşul, arătându-i-se mai întâi vedenia mesei lăsată din cer, cu tîrîtoarele cele cu patru picioare şi cu glasul care poruncea lui Petru să le înjunghie şi să le mănînce, zicându-i ca, pe cele ce Dumnezeu le- a curăţit, el să nu le numească spurcate. Acesta este semnul întoarcerii neamurilor către Hristos. Pe Simon, vrăjitorul din Samaria, care cu făţărnicie a primit Sfântul Botez şi cu argint voia să cumpere darul Duhului Sfânt, l-a mustrat, zicându-i: Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, pentru că te văd stând în amărăciunea cea de fiere şi în legătura nedreptăţii.
Aceste şi multe alte fapte ale Sfântului Petru, se află scrise pe larg în Sfânta Evanghelie şi în cartea „Faptele Sfinţilor Apostoli”, care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserică şi pe care nu este nevoie a le aduna pe toate aici. Iar nevoinţele şi ostenelile lui, pe care le-a răbdat propovăduind pe Hristos, Sfântul Simeon Metafrast le povesteşte astfel.
Sfântul Petru s-a dus din Ierusalim în Cezareea lui Stratonic şi din acei presbiteri care urmau după dânsul punîndu-le episcop, s-a dus la Sidon, unde pe mulţi tămăduindu-i şi punîndu-le episcop, a plecat în Virit, (Beirut) şi în Vivli. Punînd şi acolo episcop, s-a dus în Tripoli, unde a fost găzduit de un oarecare bărbat înţelegător Marson, pe care l-a pus episcop al credincioşilor din Tripolia Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în insula ce se numea Antara. De acolo s-a dus în Valania în Pont şi în Laodiceea, unde, tămăduind pe mulţi bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni şi, întărind Biserica credincioşilor, le-a pus şi lor episcop. Apoi, s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascunsese Simon vrăjitorul, ca să nu-l prindă ostaşii trimişi de Claudie, împăratul Romei. Apoi, Simon Magul, a fugit din faţa lui Petru în cetăţile Iudeei. Deci, Petru, apostolul Domnului, tămăduind pe mulţi în Antiohia şi propovăduind pe Unul Dumnezeu în trei feţe, a pus episcop în Siracuza din Sicilia pe Marchian şi pe Pancratie la Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei. De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat pe un mort cu rugăciunile lui; şi, învăţînd pe mulţi şi botezîndu-i, le-a făcut biserici şi, punîndu-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului. După aceea s-a dus în Amasia care este în pământul Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, Claudinopoli Onoriadei, Nicomidia Bitiniei şi de acolo în Niceea. De acolo, silindu- se să meargă la Ierusalim pentru praznicul Paştilor, s-a întors şi a venit în Pisinunt, Capadocia şi Siria şi iarăşi a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde petrecând el, a venit la dânsul spre cercetare, Sfântul Apostol Pavel, după al treilea an al întoarcerii sale către Hristos, precum singur grăieşte în scrisoarea sa către Galateni: După trei ani m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru şi am petrecut cu dânsul cinci-sprezece zile.
În acest timp, după ce a aşezat punerile legilor celor bisericeşti, fericitul Pavel s-a pus pe lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăşi în Antiohia, unde, punînd episcop pe Evod, s-a dus în Sinaid, cetatea Frigiei. De acolo s-a dus în Nicomidia, unde a pus episcop pe Prohor, care, după primirea episcopiei, urma pe Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. Din Nicomidia, Sfântul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punînd episcop pe Corneliu Sutaşul, s-a întors la Ierusalim, unde i s-a arătat Domnul în vedenie, zicându-i: „Scoală, Petre, şi mergi la Apus, pentru că este trebuinţă ca cu limba ta să se lumineze Apusul şi Eu voi fi cu tine”.
Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostaşii care îl căutau, precum s-a zis mai sus, şi a fost dus la Roma ca să-şi ia plată pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meşteşugul cel vrăjitoresc întuneca minţile multora. Deci, înşelându-i, nu numai că n-a luat pedeapsă, dar multora li se părea că este dumnezeu, pentru că acel mergător înainte al satanei, cu vrăjile sale a făcut pe romani şi pe împăratul Claudie într-atît să se minuneze, încît i-au săpat chipul lui şi l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: „Lui Simon, dumnezeului cel sfânt!”
De acest lucru, scriitorii bisericeşti Iustin şi Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion Metafrast, să venim la cuvântul de mai înainte. Marele Apostol Petru, spunînd fraţilor arătarea Domnului care i se făcuse lui în vedenie şi sfătuindu-se cu dânşii, a plecat iarăşi în Antiohia cercetând bisericile, unde a şi găsit pe Sfântul Pavel. De acolo s-a dus la Tars, unde a pus episcop pe Urban, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei şi pe Fugel în Efes, căruia îi zise că s-a abătut de la calea cea dreaptă şi s-a învoit cu Simon; apoi pe Apelie, care era frate cu Policarp, la pus episcop la Smirna. De aici a venit la Filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe Olimp, iar Tesalonicenilor pe Iasona şi Corintenilor pe Sila, pe care l- au găsit petrecând lângă marele Pavel, iar la Patra a pus pe Irodion şi după aceea a plecat în Sicilia. Venind în Tavromenia, a petrecut puţină vreme la Pancratie, bărbatul cel cuvântător.
Acolo, învăţînd şi botezînd pe unul, anume Maxim, şi punîndu-l episcop, a venit în Roma, unde în toate zilele propovăduia, prin adunări şi prin case, pe Unul Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic şi pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi pe Sfântul Duh, Domnul de viaţă făcător. El a atras pe mulţi la credinţa lui Hristos şi, prin Sfântul Botez, i-a izbăvit de înşelăciunea idolească. Simon vrăjitorul, văzînd acestea, n-a voit să tacă şi a început să tăinuiască asupra lui răutatea sa; pentru că el socotea că este ruşine propovăduirea apostolului, prin care se biruia mândria lui. Deci, a început la arătare să se împotrivească învăţăturii celei adevărate, prin cuvintele şi lucrurile sale cele mincinoase, clevetind pe Sfântul Petru prin mijlocul cetăţii, fără de ruşine. El făcea înaintea poporului nişte năluciri şi arătări care mergeau înainte şi în urma lui şi cărora le zicea că sânt sufletele celor morţi, şi astfel arăta pe cei înviaţi din morţi, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Pe şchiopi îi făcea să umble drept şi să sară; însă toate acestea prin nălucire, iar nu cu adevărat, după asemănarea acelui Proteu, vorbitor de basme, care se schimba în diferite chipuri. Căci uneori se arăta având două feţe, apoi, după puţin, se prefăcea în capră, în şarpe, în pasăre, se asemăna focului şi în toate chipurile se schimba, neîncetat înşelând pe cei proşti. Dar marele apostol al Domnului, numai de se uita puţin de departe spre lucrurile lui, îndată toate nălucirile aceluia se stingeau.
Despre cearta Sfântului Apostol Petru cu Simon vrăjitorul, se mai povesteşte încă, afară de Metafrast, în Prolog şi în Mineiul cel mare, unde citim: Sfântul Petru, când a venit în Roma şi i s-a înştiinţat de acel Simon, care se numea „Hristos” şi făcea înaintea poporului minuni multe, s-a aprins de rîvnă şi a mers în casa lui Simon Magul. Acolo a găsit pe mulţi stând la poarta lui şi care îl opriră pe el a intra înăutru, Petru a zis către dânşii: „Pentru ce mă opriţi a intra la vrăjitorul cel amăgitor?” Iar ei au zis: „Nu este vrăjitor, ci este zeu puternic”. El a pus paznici la poarta sa, ca să ştie gândurile omeneşti”. Aceasta spunînd, au arătat apostolului un câine negru ce zăcea la poartă, zicându-i: „Acest câine omoară pe toţi cei ce gândesc nedrept despre Simon”. Sfântul Petru a zis: „Eu grăiesc adevărat pentru el, că Simon este de la diavol”. Deci, apropiindu-se, a zis câinelui: „Mergi şi spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine”.
Câinele, mergând, cu glas omenesc a spus lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Toţi, văzînd şi auzind vorbind pe câine omeneşte, s-au înspăimântat. Simon, asemenea, pe acelaşi câine l-a trimis, zicându-i: „Să intre aici Petru”. Intrând Petru, Simon a început a face năluciri înaintea poporului, fiind Petru de faţă. Sfântul cu puterea lui Hristos, a arătat minuni şi mai mari. Şi ce minuni? Din minunile cele multe pe care le-a făcut Sfântul Petru, cel mai vechi istoric grec bisericesc, Eghisipos, care a vieţuit aproape de apostoli, povesteşte una singură.
Unei văduve oarecare din Roma, de bun neam, care se trăgea din seminţie împărătească, i-a murit fiul de vîrstă tânără; iar maica lui plângea pentru el cu tânguire. Dar cei ce o mângîiau şi-au adus aminte de bărbaţii care s-au arătat în Roma, adică de Petru şi de Simon vrăjitorul, că înviază morţii. Deci, îndată au chemat unii pe Petru, iar alţii pe Simon să vină la acel mort. Acolo se adunaseră şi oameni cinstiţi şi mult popor ca să petreacă pe cel mort la mormânt. Sfântul Petru a zis lui Simon vrăjitorul care se mândrea cu puterea sa înaintea poporului: „Cine din noi va învia pe acest mort, toţi să creadă învăţăturii aceluia, fiind adevărată”. Poporul a lăudat cuvântul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind spre meşteşugul său cel vrăjitoresc, a zis către popor: „De voi învia eu pe acel mort, apoi veţi ucide pe Petru?” Poporul a strigat, zicând: „Îl vom arde de viu înaintea ochilor tăi”. Simon, apropiindu-se de patul mortului a început a-şi face vrăjile sale prin lucrarea diavolească, care îi ajuta lui şi a făcut astfel, că mortul şi-a mişcat capul. Poporul îndată a început să strige: „Tânărul este viu. A înviat mortul”. Iar pe Petru voiau îndată să-l arunce în foc. Apostolul însă, făcându-le semn cu mâna, îi ruga să tacă.
Deci, poporul tăcând, el le-a zis: „De este viu tânărul, apoi să se scoale, să vorbească şi să umble; iar, până ce aceasta nu o veţi vedea, să ştiţi cu adevărat că Simon vă înşeală cu nălucirile şi cu vrăjile sale!” Simon, umblând mult împrejurul patului şi chemând diavolul cu puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplându- se de ruşine, voia să fugă, dar poporul l-a oprit. Sfântul Petru, ca unul ce înviase pe Tavita cea moartă şi făcuse şi alte minuni preaslăvite, stând departe, şi-a ridicat mâinile spre cer şi, înălţîndu-şi ochii în sus, se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit nouă, zicând: Cu numele Meu pe cei morţi să-i înviaţi… Deci, mă rog Ţie, înviază pe acest tânăr mort, ca să cunoască popoarele acestea, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, care trăieşti şi împărăteşti împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin”.
Astfel rugându-se, a strigat către cel mort, zicând: „Tânărule, scoală! Domnul meu Iisus Hristos te înviază şi te tămăduieşte pe tine!” Şi îndată mortul, deschizîndu-şi ochii, s-a sculat şi a început a grăi şi a umbla. La această povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai înainte fusese ucenic al acelui Simon vrăjitorul şi s-a luminat de Sfântul Petru prin credinţă şi prin Sfântul Botez, într-o scrisoare a sa către sfinţii mucenici Nereon şi Arhilie, scriind despre aceea, adaugă că tânărul care a înviat, căzînd la picioarele lui Petru, striga: „Am văzut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca pentru rugăciunile tale să mă întoarcă pe mine maicii mele celei văduve”.
Atunci tot poporul a început a striga, zicând: „Unul este Dumnezeu, pe Care îl propovăduieşte Petru”. Simon vrăjitorul, cu nălucirea sa făcându-şi cap de câine, fugea, însă poporul l-a prins şi unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alţii să-l ardă. Dar Sfântul Petru i-a oprit, zicându-le: „Domnul şi Învăţătorul nostru ne¬a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsaţi-l să meargă unde va voi, că destul îi este ruşinea şi ocara ce i s-a făcut prin cunoştinţa neputinţei sale, căci nimic nu pot vrăjile lui”.
Marcel mai zicea: „Simon, fiind liber, a venit la mine, socotind că eu nu ştiu de acel lucru minunat ce se făcuse şi a pus la uşa casei mele un câine mare legat cu lanţ de fier, zicând către mine: „Voi vedea dacă va veni Petru la tine, precum s-a obişnuit”. După un ceas, Sfântul Petru a venit la uşă şi dezlegând acel câine, a zis către dânsul: „Du-te şi spune lui Simon vrăjitorul să înceteze a înşela pe oameni cu lucrarea diavolească, pentru care Hristos şi-a vărsat sângele”. Câinele, ducându-se, a grăit lui Simon cu glas omenesc, spunîndu-i cele poruncite de apostol. Eu, auzind şi văzînd aceasta – zice Marcel -, am ieşit degrabă în întîmpinarea Sfântului Petru şi l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrăjitorul şi pe câinele acela i-am gonit afară. Câinele atunci, nevătămând pe nimeni, s-a repezit numai la Simon şi, apucându-l cu dinţii, l-a trântit la pământ. Iar Petru, privind la aceea pe fereastră, poruncea câinelui, în numele lui Hristos, să nu vatăme trupul lui Simon. Deci, câinele, nevătămându-i trupul, i-a rupt toate hainele de pe dânsul, încît nici o parte a corpului nu mai rămăsese acoperită.
Poporul, văzînd aceasta, striga contra lui Simon, ocărându-l şi batjocorindu-l. Astfel, l-a gonit din cetate, împreună cu acel câine. Simon, pentru nişte ruşini şi înfruntări ca acestea, un an întreg nu s-a mai arătat în Roma, până ce a venit ca împărat după Claudie, Nero. Atunci, înrăutăţitul, venind înaintea lui Nero, care, cercetând despre el, a fost lăudat de cei răi, încît împăratul l-a iubit foarte mult şi l-a făcut prietenul său.
În Prolog şi în Mineiul cel mare se mai povesteşte despre Simon şi aceasta: Odată a zis că are să se lase să fie tăiat şi a treia zi are să învieze. Atunci, el a pus în locul său un berbece, făcându-l om prin nălucire şi a fost tăiat berbecul în locul lui. Sfântul, gonind diavoleasca nălucire de la berbecul cel tăiat, s-a văzut lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscându-se de toţi, că nu Simon este tăiat, ci berbecul. Despre biruinţa desăvîrşită a Sfântului Petru asupra acelui vrăjitor şi despre pierzarea lui, de toţi se scrie cu un glas astfel: Simon vrăjitorul, neputând întru nimic să biruiască pe Apostolul Petru, nici să sufere mai mult înfruntarea şi ruşinea sa, s-a făgăduit că se va înălţa la cer.
Deci, adunînd el toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetăţii Roma şi, suindu-se pe o zidire înaltă, având capul încununat cu cunună de dafini, a început din înălţime cu mânie a grăi către popor: „Romani, deoarece până acum aţi petrecut în nebunie şi lăsându-mă pe mine, aţi urmat lui Petru, acum şi eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea aceasta. Deci, voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia în mâinile lor şi să mă înalţe la tatăl meu din cer. De acolo voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-aţi ascultat cuvintele mele, nici n-aţi crezut lucrurilor mele”.
Vrăjitorul Simon, zicând acestea, a plesnit din mâini, s-a înălţat în văzduh, a început a zbura şi a se sui în sus înălţîndu-l diavolii. Poporul, mirându-se foarte, zicea unul către altul: Acest lucru este de la Dumnezeu, ca să zboare trupul prin văzduh. Atunci marele Apostol Petru a început a se ruga în auzul tuturor, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată înşelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu smintească popoarele, care cred în Tine!” Apoi iar a strigat, zicând: „Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtaţi mai mult, ci să-l lăsaţi acolo în văzduh unde este acum!”
Atunci diavolii cei certaţi de apostol, îndată au fugit de la Simon prin văzduh şi ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, şi astfel i s-a sfărîmat tot trupul. Poporul, văzînd acestea, a strigat multă vreme, zicând: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Petru. În adevăr, nu este altul decît Dumnezeul cel adevărat!”
Vrăjitorul căzînd, deşi se zdrobise foarte rău, era încă viu, după rânduiala lui Dumnezeu, ca să cunoască neputinţa şi ticăloşia sa cea diavolească, să se umple de ruşine şi să înţeleagă puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. El zăcea sfărîmat pe pământ, suferind dureri cumplite în toate mădularele şi fiind de rîs la tot poporul; iar a doua zi şi-a lepădat răul şi spurcatul său suflet, dându-l în mâinile diavolilor, ca să-l ducă la tatăl lor, satana. Sfântul Petru, după căderea lui Simon, stând la un loc înalt şi făcând semn cu mâna poporului, care striga, să tacă, a început a-l învăţa cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; şi vorbind mult către dânşii, pe cei mai mulţi i-a povăţuit la credinţa creştinească.
Împăratul Nero, aflând de moartea cea ruşinoasă a prietenului său, s-a mâniat pe Sfântul Apostol Petru şi voia să-l ucidă. Dar acea mânie şi răutate împărătească nu s-a săvîrşit îndată asupra Sfântului Apostol, ci după cîţiva ani, după cum spune Sfântul Simeon Metafrast.
După moartea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a mai stat mult în Roma (Deci zadarnică este credinţa papistaşilor, căci Sfântul Petru a fost 25 de ani episcop al Romei, credinţă pe care-şi sprijină ei primatul papal), ci, luminînd pe mulţi prin Sfântul Botez, le-a făcut biserică şi, punîndu-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu cel dintâi. După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, de unde, punînd episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. De acolo, sfinţind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu şapte porţi, care se numeşte Teba, punîndu-l episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus în Ierusalim, având descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Deci, după aceea s-a întors iarăşi în Egipt. Apoi, trecând Africa, s-a dus la Roma şi de acolo la Mediolan (Milan) şi la Fotichin, din care, punînd episcopi şi preoţi, s-a dus în Britania. Acolo, petrecând multă
264
vreme şi aducând multe popoare la credinţa în Hristos, a văzut pe un înger, care i s-a arătat, zicându-i: „Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta; deci, se cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Petru, mulţumind lui Dumnezeu de aceasta, a mai zăbovit cîteva zile în Britania, întărind Bisericile, punînd episcopi, preoţi şi diaconi. Iar în al doisprezecelea an al împărăţiei lui Nero, s-a întors în Roma. Aici a pus episcop pe Clement, în ajutorul ocîrmuirii bisericeşti, care se lepăda şi nu voia un jug ca acela. Însă Clement, plecându-se cuvintelor Apostolului Petru, şi-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos şi, împreună cu învăţătorul său şi cu ceilalţi bărbaţi, trăgeau căruţa cuvântului lui Dumnezeu. Deci, în Roma mulţi bărbaţi şi femei, din cei de bun neam şi prealuminaţi şi chiar din rânduiala senatorilor, s-au luminat cu Sfântul Botez şi astfel au îmbrăţişat religia creştină.
Împăratul Nero avea două femei frumoase, pe care le iubea mai mult decît pe celelalte femei ale sale. Ele, primind sfânta credinţă, s-au întărit în viaţa cea curată şi nu voiau să se supună voinţei împăratului care era pătimaş. Dar el, fiind fără de ruşine în pofte şi nesăţios în fapte necurate, s-a mâniat asupra Bisericii credincioşilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care era pricinuitorul întoarcerii la creştinism şi la viaţa cea curată a celor două femei ale sale. Aducându-şi aminte, pe lângă aceasta, şi de moartea lui Simon vrăjitorul, care îi era prieten bun, căuta pe Petru ca să-l ucidă.
Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: „Pe când Sfântul Petru era căutat spre ucidere, l-au rugat credincioşii să se ascundă şi să iasă din Roma, pentru folosul multora. Dar Petru n-a voit să facă aceasta, ci dorea să pătimească şi să moară pentru Hristos. Poporul credincios, plângând, ruga pe apostol să-şi păzească viaţa atît de trebuincioasă Sfintei Biserici, care se înviforează în mijlocul primejdiilor de valurile necredincioşilor. Deci, văzînd Sfântul Petru lacrimile turmei celei cuvântătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate şi să se ascundă; iar noaptea, făcând sobornicească rugăciune şi sărutând pe toţi, a plecat singur. Pe când era la porţile cetăţii, a văzut înaintea sa pe Mântuitorul Hristos venind către cetate; iar Petru, închinîndu-se Lui, I-a zis: Doamne, unde mergi? Răspuns-a Domnul: Mă duc în Roma, ca iarăşi să mă răstignesc!
Zicând Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Petru, minunîndu-se, a cunoscut că Hristos, pătimind pentru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voieşte ca şi cu trupul să pătimească în Roma. Deci, s-a întors iarăşi în biserică şi a fost prins de către ostaşi, care l-au dat spre moarte.
Sfântul Simeon Metafrast povesteşte, că nu a fost prins numai Sfântul Petru singur, ci şi mulţi credincioşi, între care erau şi Clement, Irodion şi Olimp. Pe aceştia, tiranul Nero i-a osândit la tăiere cu sabia, iar pe Sfântul Petru, la răstignire. Luându-i ostaşii pe toţi, i-a dus la locul de moarte. Pe Clement, iertându-l, l-au lăsat în pace, ca pe unul ce era rudenie împărătească, iar pe Irodion şi Olimp, care veniseră cu Sfântul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia şi împreună cu ei au tăiat şi o mulţime de credincioşi. Sfântul Petru a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos şi nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul său, Care de voie S-a răstignit pe cruce, ca să nu semene Aceluia întru răstignire, ci sub picioarele Lui să-şi plece capul.
Astfel s-a sfîrşit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfântul Petru, prin moarte pe cruce, preamărind pe Dumnezeu, pentru că din pricina piroanelor din mâini şi din picioare, suferea multă durere şi fără de prihană şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii iunie. Sfântul Clement, ucenicul Sfântului Petru, cerând trupul apostolului, l-a luat de pe cruce şi, învelindu-l, a chemat pe credincioşii care rămăseseră şi pe arhierei şi l-au îngropat cu cinste. Asemenea şi trupurile Sfinţilor Irodion şi Olimp, care au pătimit cu el, şi pe ale celorlalţi credincioşi, îngropându-le cu cinste, au slăvit pe Hristos Dumnezeul, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iunie