Viaţa Părintelui nostru Pavel cel Nou, care a sihăstrit în muntele Latru (15 decembrie)

Aproape de cetatea Pergamului, ce se află în Asia, este o eparhie ce se numeşte Elea. În aceasta a răsărit sadul cel dumnezeiesc şi vrednicul de minune. Avea încă şi un alt frate după trup, mai mare, iar după fapta bună mai mic, cu numele Vasile. Tatăl lui se numea Antioh, care a fost căpitan în armata Constantinopolului. Fiind război aproape de Hiu, cu agarenii Critului, a fost ucis, iar femeia lui, cu numele Evdochia, a luat copiii săi şi s-a dus în Frigia. Acolo s-a aşezat într-un sat ce se numea Marocatul, din care era şi dumnezeiescul Ioanichie cel Mare, cu care se şi înrudeau. Şi a dat pe copiii săi, adică pe Pavel şi pe Vasile, în mănăstirea Sfântului Ştefan ca să înveţe carte. După puţină vreme, mama lor a însurat pe Vasile, fără voia lui. Vasile, după ce a săvîrşit nunta, lepădându-se de toate cele trupeşti, s-a dus în lavra sfântului, ce era în muntele Olimpului. Acolo, tăindu-şi împreună cu părul toate grijile cele lumeşti, s-a făcut bun monah.
Din cauza supărării rudeniilor şi a cunoscuţilor, s-a dus în părţile cele mai liniştite ale muntelui. Apoi a pus în gândul său să aducă şi pe fratele său Pavel, pentru care preabunul Dumnezeu în trei rânduri i-a poruncit în vis să-l aducă şi pe dânsul, ca să se nevoiască împreună. Căci, ca un cunoscător al celor ce vor să fie mai pe urmă, cunoştea mai înainte cele ce aveau să urmeze. Deci, s-a sârguit împreună cu un alt monah, pe care l-a trimis în trei rânduri în satul unde se afla Pavel, fratele lui, ca să-l aducă la dânsul. Mergând monahul acolo, l-a aflat pe Pavel luminat, îndemnat de Dumnezeu şi dorind acum să vadă şi pe fratele său; căci murise mamă-sa şi rămăsese sărman. Monahul l-a adus la Vasile, fratele lui cel mai mare, care s-a bucurat foarte mult de dânsul.
Petrecând acolo puţine zile, s-au dus amândoi la muntele Latru, unde era o mănăstire ce se numea Caria şi avea ca egumen un om îmbunătăţit cu numele Petru, care strălucea cu faptele cele bune, ca o stea luminoasă. Pe acesta cunoscându-l Vasile şi ştiindu-i viaţa şi sfinţenia lui, a adus la el pe Pavel, fratele său şi l-a dat lui, ca să-l povăţuiască spre petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu.
Deci, văzând Pavel pe Petru egumenul, a căzut cu faţa la pământ înaintea lui, ca şi cum ar fi fost lovit de un fulger în faţa sa şi a rămas încremenit, zăcând la pământ, iar minunatul Petru l-a ridicat şi l-a întrebat ce a pătimit. Sfântul Pavel a răspuns că este păcătos şi îşi cere iertare. Dar Petru a zis către dânsul: „Măcar de aş avea şi eu păcate, numai câte ai tu”. Şi cunoscând marele Petru, cu ochii sufleteşti, că tânărul îl va covîrşi în fapta cea bună şi că se va face pretutindeni slăvit şi vestit, l-a luat ca ascultător al său şi l-a primit cu bucurie. Pentru că, precum ne-a spus însuşi acela, când l-a văzut prima dată i s-a arătat un stîlp de foc şi pentru aceasta a căzut la pământ.
Vasile s-a întors iarăşi în Olimp, după ce a dat pe fratele său Pavel, sfântului mai sus pomenit. Apoi a petrecut în mănăstirea Sfântului Ilie, în care s-a făcut şi egumen, unde vieţuind bine şi cu viaţă îmbunătăţită, s-a odihnit întru Domnul.
Dumnezeiescul Pavel se străduia totdeauna să urmeze pe sfântul său bătrân întru toate faptele sale cele bune. Şi avea stareţul lui două rase de păr şi purta numai câte una câteva zile, apoi se schimba şi se îmbrăca cu cealaltă. Iar Pavel se îmbrăca cu aceea pe care o lepăda sfântul şi o purta aşa întinată şi nespălată. Bătrânul îi arăta în faţă că nu i-a zis el să facă aceasta, însă nu-l oprea, ci mai mult se bucura, văzând la dânsul mai înainte bune vestiri şi nădăjduind să vadă cu vremea minunate fapte, precum s-au şi făcut cu dumnezeiescul ajutor.
În mănăstirea aceea a Cariei erau adunaţi mulţi monahi, de care îngrijea cu sârguinţă marele Petru, ca un povăţuitor şi nu lăsa pe nici unul să petreacă în lenevie, ci voia să stea la slujbă toţi cu sârguinţă. Odată, văzând pe Pavel că a adormit în biserică, l-a ocărât; iar acela, cerându-şi iertare cu smerenie, a dobândit-o. Dar, văzându-l în altă noapte dormitând, i-a dat o palmă peste obraz şi de atunci n-a mai adormit niciodată în timpul slujbei, fiindcă palma aceea s-a făcut vindecare lui Pavel, sârguindu-se şi el, după cum se vede.
Înţeleptul Pavel şi-a ales altă pedepsire ca să-şi împileze trupul şi să şi-l supună duhului. Aceasta se va părea celor nevoiaşi mai presus de credinţă; cu toate acestea, acei care au văzut, au mărturisit şi pe aceia i- am crezut şi noi, căci i-am cunoscut că erau iubitori de adevăr şi îmbunătăţiţi şi pentru aceasta am scris, spre pildă. Mai ales că şi minunatul Gavriil, despre care vom vorbi mai jos, ne-a adeverit că a văzut cu ochii săi că a legat cu o funie două pietre mari şi, atîrnându-le în spate, înconjura toată noaptea prin mănăstire, până când lovea în toacă. Aceasta o făcea ca să biruiască somnul şi pe sine, pentru a putea priveghea fără frică şi încă să-şi smerească trupul şi să biruiască patimile ca un ostaş nebiruit. Aceste
pietre le-au păzit monahii cei mai sârguitori mulţi ani după adormirea cuviosului şi le arătau închinătorilor celor cucernici, care veneau să se închine sfintelor moaşte.
Însă nu numai aceasta, ci şi într-altele era foarte nevoitor. Atît de mult îşi muncea trupul împotriva somnului şi se ostenea, încât când dormita din osteneala cea fără de măsură, nu dormea pe aşternut sau pe o rogojină sau să se culce jos cândva. Ci, ori de un copac, ori de o piatră, sau de altceva se rezema drept şi aşa aţipea puţin, numai cât să nu-şi vatăme mintea din prea multă priveghere şi nevoinţă. Niciodată n-a râs, nici cuvânt deşert n-a spus în toată viaţa sa. Şi pe lângă celelalte osteneli ale lui l-a rânduit şi bucătar, unde se străduia mult. Fierbea bucate cu mare grijă, ca să nu supere pe fraţi, iar când frigea ceva pe cărbuni, văzând focul cel vremelnic, îşi aducea aminte de cel veşnic şi se uda cu lacrimi fierbinţi ca un râu, socotindu-se pe sine ca pe un osândit şi muncit.
Când ceilalţi fraţi se culcau pe patul lor să se odihnească, el ieşea din mănăstire, se ducea la fântână şi, rezemându-se de un castan, se ascundea sub el minunatul şi se ruga. Copacul acela era des şi mare şi se păstrează până astăzi mărturisind nevoinţele şi dumnezeieştile isprăvi ale Sfântului Pavel. Căci acolo s-a făcut o minune, asemenea cu a lui Moise. Într-o noapte, rugându-se Pavel, s-a arătat tot copacul arzând de sus până jos şi vedeau monahii pe cuvios că era şi el tot foc, iar mantia care o purta se vedea toată numai foc. Degetele se arătau ca nişte făclii când îşi înălţa mâinile şi se ruga.
După ce a încetat acea înfricoşată şi minunată vedere, cuviosul plângea din toată inima şi înseta a se izbăvi de viaţa aceasta vremelnică şi stricăcioasă şi a se duce la cea veşnică şi nestricăcioasă. Căci, cu adevărat, foc nematerial ardea de tot inima lui, pentru dragostea lui Hristos şi nu avea odihnă. Pentru aceasta de multe ori ruga pe egumen să-l ierte şi să-l binecuvânteze a se duce la loc liniştit, ca să petreacă viaţa fără tulburare. Însă Cuviosul Petru nu-l lăsa, căci era încă tânăr şi se temea să nu-l amăgească diavolul şi să-l biruiască ca pe un nelucrător.
Deci, Pavel a îngăduit până ce a murit egumenul. Apoi s-a sfătuit cu un ucenic al său care se numea Dimitrie, pe care îl iubea nespus ca pe fratele său, căruia i-a spus să-l ierte că el se duce la un loc liniştit. Acesta, auzind de despărţirea aceasta, s-a rugat să-l ia şi pe el cu dânsul.
Văzând Pavel gândul cel bun al ucenicului, l-a luat cu el şi, suindu-se în vîrful muntelui aceluia al Latrului, s-au coborât apoi în partea dinspre miazăzi a lavrei, care se numeşte a Chelivarilor şi, înconjurând toate chiliile, s-au făcut cunoscuţi pustnicilor care locuiau în peşterile acelea. În acest loc au venit părinţii de la Sinai, de la Rait, câţi au scăpat de saracini şi acolo s-au sălăşluit în număr de trei sute.
După ce a ajuns în acea pustie , minunatul Pavel cu Dimitrie au înconjurat toate peşterile şi, aflând una mai liniştită, ce îi zicea a Născătoarei de Dumnezeu, i-a plăcut lui Pavel şi a zis să rămână aici. Celălalt a răspuns: „Cât pentru linişte locul este foarte potrivit, însă avem trebuinţă şi de puţină hrană trupească şi aici nu avem nimic din cele ce ne trebuie. Deci, să mergem în schitul Chelivarilor şi, şezând cu un chiliot, să luăm cele de trebuinţă trupului din lavră sau de la alt sihastru. Pavel, arătând copacii care se numeau prenari, răspunse: „Ghinda copăceilor acestora ne ajunge nouă”. Iar Dimitrie zise: „Acestea sunt atît de vătămătoare încât nici porcii nu le mănâncă de multe ori”. Cuviosul Pavel îi răspunse: „De vreme ce iubeşti, frate, să ai deplin voile trupului tău şi nu-ţi aduci aminte de dumnezeieştile cuvinte ale Evangheliei, care ne învaţă să nu ne îngrijim pentru hrana şi îmbrăcămintea de mâine, eu rămân aici, iar tu du-te unde pofteşti”.
Pavel a rămas acolo, iar Dimitrie s-a dus în schitul Chelivara şi s-a sălăşluit deasupra lavrei, împreună cu un îmbunătăţit, cu numele Matei, om mai înainte-văzător şi sfânt; acesta, auzind prin Dimitrie că Pavel este în pustie, i-a trimis hrana cea de trebuinţă, pe care o primea fericitul ca din mâna lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu care se îngrijeşte de dânsul, ca un bun şi iubitor de oameni. Deci, a rămas bunul Dimitrie slujind lui Matei fără pregetare şi ajutând şi lui Pavel în cele de nevoie ale trupului.
Obişnuia Sfântul bătrân Matei, când scotea pâinea, să facă rugăciune mai întîi, ca astfel darul lui Dumnezeu să o înmulţească. Într-o zi a scos Dimitrie pâinea şi a dus la masă ca să mănânce şi, întrebându-l bătrânul dacă a făcut rugăciune şi cruce peste dânsa înainte de a o lua, el a răspuns că a uitat. Pentru aceea s-a mâhnit bătrânul şi a zis: „Pe semne că voieşti să faci ca să se împuţineze pâinea şi să ne ducem prin sate după hrană”. Acestea zicând, a întors pâinea înapoi şi a făcut rugăciune. Aşa făcea în fiecare zi şi o! minunile Tale, Hristoase Împărate, mult dăruitorule! nu a lipsit din ceasul acela pâinea niciodată, ci scotea din coş cât trebuia şi nu numai ei amândoi mâncau, ci trimiteau şi Cuviosului Pavel şi altora.
Deci, lăsând necazurile pe care de voia lui le răbda, privegherea, postul şi metaniile, singurătatea şi toate celelalte pătimiri, voiesc să povestesc ispitele pe care le-a pătimit şi răbdat de la diavol, ca să fac cunoscut câtă pizmă şi urîciune are demonul asupra omului. Căci nu numai cu năluciri supăra pe Cuviosul Pavel, ci şi pe faţă, în vederea ochilor, cu multă îndrăzneală i se arăta şi gălăgie făcea; apoi cu glas nedesluşit striga, scrânşnind cu dinţii, îl înfricoşa, făcea cutremure şi pietre mari surpa, azvîrlea cu lemne şi alte nenumărate rele îi făcea, ca să-l înfricoşeze şi să fugă din pustia aceea, pentru că el îi necăjea mult pe diavoli cu şederea lui acolo.
Dar, el stătea cu vitejie, iar ispitele lor le socotea săgeţi ale copiilor. Şi au petrecut Pavel, Dimitrie şi bătrânul în pustia aceea, opt luni.
Apoi a scris egumenul mănăstirii lor, poruncind lui Pavel şi lui Dimitrie să se întoarcă la metania lor, iar de nu, să fie neiertaţi. Pentru aceea, fără voie s-au întors, dar mai întîi Pavel s-a dus la bătrânul său Dimitrie, ca la un îmbunătăţit şi i-a cerut binecuvântarea; iar acesta i-a proorocit câte fapte bune aveau să săvîrşească amândoi. Apoi s-a dus la mănăstirea Caria.
După puţine zile, dumnezeiescul Pavel, luându-şi iertare, iarăşi a plecat şi s-a dus în muntele Latrului. Înconjurând toate peşterile ce se aflau în vîrful muntelui, a aflat un monah cu numele Atanasie, care fusese proestos al unei mănăstiri patriarhiceşti şi atunci se odihnea acolo în munte, în lavra Sotirson. Pe acesta la rugat ca să-i zidească acolo, aproape de lavră, un turn; dar Atanasie i-a arătat lui alt turn zidit de Dumnezeu, care era o piatră atît de înaltă, încât ajungea la nori vîrful ei. Iar în vîrful pietrei era o peşteră mică, nefăcută de mână, în care petrecuse mai înainte cu douăzeci de ani, un sfânt.
Deci în această peşteră s-a sălăşluit minunatul Pavel, luându-şi puţină hrană cu dânsul, pe care după ce a sfîrşit-o a suferit mare strîmtorare, pentru că acolo locul era cu totul pustiu şi cuviosul nu voia să mai coboare, lăsând toată purtarea de grijă la Domnul, Care, ca un bun şi milostiv, i-a trimis ajutor în chipul acesta:
Un om oarecare, cu numele Gheorghe, păştea caprele şi, pierzând două, care, după iconomia lui Dumnezeu se duseseră la turnul cuviosului de păşteau acolo. Stăpânul, pornind să le caute, a văzut pe cuvios. Întrebându-l cine este şi de unde a venit acolo, cuviosul a spus adevărul şi atunci Gheorghe îi aducea lui cele de trebuinţă pentru hrană şi îmbrăcăminte, untdelemn şi carte ca să-şi citească pravila sa. Vara, când Gheorghe n-avea timp să meargă la cuvios să-i ducă cele de nevoie, Pavel a rămas cu totul fără purtare de grijă, petrecând multe zile nemâncat, încât putea să moară şi, neputând să stea pe picioarele sale, zăcea jumătate mort, fără glas. Sculându-se cu multă trudă şi osteneală a băut untdelemn şi apă din candelă ca să capete puţină viaţă. Aşa îşi muncea trupul său, de trei ori fericitul, ca să afle desfătare veşnică în rai.
Preabunul Dumnezeu a luminat pe Atanasie, cel mai sus pomenit, care i-a arătat lui turnul şi şi-a adus aminte de cuvios, aducându-i bucate. Atunci s-a înştiinţat Dimitrie şi mulţi alţii, care îi aduceau lui cele de trebuinţă, dar şi acolo, în piatra aceea, îl supărau diavolii, că uneori i se arătau şi voiau să-l arunce de acolo jos, iar alteori îi puneau foc să ardă sau aruncau cu săgeţi. Dar cuviosul stătea fără frică, curajos ca un leu şi nu se temea de măiestriile lor. Pentru aceea, prea vicleanul şi răul s-a prefăcut într-un şarpe mare şi înconjura pe dinăuntru toată peştera, fluierând. Apoi a mers înapoia cuviosului şi s-a suit pe umerii lui şi şi-a întors capul spre gura acestuia, când se ruga. după aceea se uita în ochii cuviosului mult timp fără ruşine şi aceasta nu de zece ori sau o lună, ci trei ani la rând, făcându-i multă supărare, dar nici o vătămare, că Dumnezeu, ca un iubitor de oameni, îl păzea şi nu putea urâtorul de oameni ca să-i facă rău, ci numai îl ispitea, ca plată mai multă să aibă.
Cuviosul Pavel dorea ca vreun preot să-i slujească Liturghia acolo în peşteră şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Deci a rugat pe Atanasie de i-a făcut scară şi a adus un preot, care slujind Sfânta Liturghie, l-a împărtăşit cu Sfintele Taine, pe care le-a luat cu multă evlavie şi umilinţă. Atunci s-a făcut un cutremur atît de înfricoşat, încât s-au cutremurat şi cei ce erau de faţă, pentru că locul era foarte înalt şi se clătina ca o ramură de copac. De aceea, temându-se ca nu cumva prăpăstuindu-se să moară, s-au sărutat cu toţii şi s-au iertat plângând, dar numai aceia s-au temut care erau deasupra în turn, iar cei ce rămăseseră dedesubt ziceau că n-au văzut nimic.
Ascultaţi şi altă minune: multă mâhnire avea cuviosul că nu avea apă şi suferea osteneală neasemuită acela care o ridica la acea înălţime. De aceea, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, a ieşit din peşteră şi, înconjurând turnul, privea spre pietre să vadă undeva de ar pica apă, dar n-a aflat. Văzând un loc oarecare ce i s-a părut îndemânatic pentru apă, a căzut la rugăciune, zicând acestea: „Doamne, Atotputernice, nimic nu este Ţie cu neputinţă, căci faci câte voieşti cu preasfânta Ta poruncă. Deci, precum ai poruncit de demult de a ieşi apă din piatră şi ai adunat pe poporul Tău în pustie, aşa şi acum, de este bine plăcut Împărăţiei Tale, porunceşte să iasă apă din această piatră uscată, spre slava Ta”.
Acestea zicând, o! negrăită bunătatea Ta, Hristoase şi nespusă puterea Ta! a izvorât apă dulce şi s-au spăimântat toţi şi nu numai atunci dar şi până în ziua de astăzi izvorăşte apă minunată, iar la gust este foarte dulce şi mirositoare; apoi lucru minunat este că nicicând nu se împuţinează. Deşi beau mulţi dintr- însa, totdeauna este plin lacul acela, chiar de se ia acum apă dintr-însul, nu scade deloc, nici nu prisoseşte ca să cadă afară, să se verse, încât se face totdeauna minune. De atunci s-a făcut vestit cuviosul la toţi; încă şi îngerii s-au învrednicit să-l vadă pe cel ce ducea viaţă îngerească; vorbea şi cânta împreună cu dânşii, când îi auzea lăudând pe Dumnezeu, după cum şi în ceruri îl premăresc pe El. Diavolii de multe ori se închipuiau în îngeri luminaţi, voind să-l amăgească, însă el avea pe Dumnezeu, care îi arăta cele ascunse şi nu-i asculta pe dânşii nicidecum.
Făcându-se renumit, cuviosul stălucea în turnul său ca un soare, iar cu minunata lui petrecere a atras pe mulţi la sine ca magnetul, adunându-se din multe locuri; s-au sălăşluit împrejurul turnului, unii zidindu-şi colibe, alţii îşi săpau peşteri şi fiecare mergea cum putea să înveţe de la dânsul. După aceea a zidit şi o biserică în numele Sfântului Arhanghel Mihail, după porunca stareţului, care i-a făcut două cete: unii să petreacă viaţă de obşte, iar alţii să fie liberi de sine, fiecare după cum îşi va alege. Apoi a poruncit să nu aibă cineva nici măcar un ac, fără de ştirea egumenului şi le-a descoperit toate rânduielile monahiceşti, cum să petreacă în slujba dimineţii şi în viaţa lor, în îmbrăcăminte şi în toate celelalte care le cerea viaţa cea îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu. Apoi le-a dat toate cele de trebuinţă, să nu le lipsească nimic şi să-i încerce gândul de a se întoarce înapoi; acestea le aduceau cei credincioşi şi milostivi. Iar cei care veneau să se liniştească, îşi aduceau averea lor cu ei şi o dădeau proestosului, pentru chivernisirea fraţilor. Ba încă îi aduceau de multe ori şi pâine.
Odată i-au adus puţină făină, pe care monahii au frământat-o fără să ceară binecuvântare, pentru că ei nu aveau pâine în ziua aceea şi erau siliţi să facă aceasta. Dar după ce au frământat-o, s-au suit degrabă şi i-au spus bătrânului; însă acesta i-a canonisit foarte greu şi frământătura le-a poruncit s-o arunce în râu, ca să nu mai îndrăznească cineva a face ceva fără binecuvântare. Pentru aceasta monahii s-au mâhnit foarte mult, căci nu aveau ce să mănânce. Iar bunul Dumnezeu ca să-i facă pe dânşii a cunoaşte că socoteala cuviosului era plăcută Lui – iar nu fără înţelegere – a adus cineva a doua zi pâini multe, care le-au ajuns la toţi cu îndestulare; atunci au cunoscut fraţii greşeala lor şi şi-au cerut iertare.
În acele zile era secetă mare în tot Miletul şi nu se afla nicidecum apă. Pentru aceea s-au adunat patruzeci de bărbaţi din diferite locuri şi au făcut rugăciune de obşte către Domnul, să se milostivească spre zidirea Sa, pentru a le trimite apă ca să nu moară. Deci, s-au suit în muntele acela în care locuia Pavel şi coborându-se, după ce au făcut rugăciune, au trecut înadins pe la peştera cuviosului şi l-au rugat să facă şi el rugăciune pentru ei. După rugăciune, văzând cuviosul pe acei bărbaţi osteniţi de atîta cale şi vrând să le facă puţină mângîiere, a întrebat pe ucenicul său dacă are timp să cinstească pe aceşti oameni, care erau osteniţi de multă călătorie şi însetaţi.
Iar acela a zis că este în tigvă puţin vin. Atunci sfântul a binecuvântat tigva şi a poruncit să le dea câte un pahar plin, spre slava lui Dumnezeu şi au băut toţi. Intrebând de mai are vin, ucenicul a răspuns că mai are. Cuviosul i-a zis să le mai dea câte unul. Şi au mai băut câte unul şi a mai rămas să le dea şi pe al treilea. Unul dintr-aceia, văzând minunea, a luat tigva în mâinile sale şi a aflat-o – o! mare e puterea Ta Hristoase! – mai mult de jumătate şi au povestit minunea aceea, nu numai în toată călătoria lor, ci şi după ce au ajuns la casele lor.
După aceea, adunându-se mulţi monahi, îi făceau supărare. Dar el iubind liniştea, după ce a petrecut acolo doisprezece ani, a fugit pe ascuns în părţile cele mai pustii ale muntelui şi a rămas singur petrecându-şi viaţa minunată, iar uneori cobora în lavră şi învăţa pe monahi să nu se lenevească de cele duhovniceşti, ci să se îngrijească fără pregetare de faptele bune. Dar mai înainte de toate îi sfătuia să nu se socotească cineva că are o bunătate de sine, ci să se smerească totdeauna. Acestea şi altele învăţîndu-i pe dânşii, cuviosul se suia iarăşi în munte. El avea în sine, pe lângă alte daruri, şi înfrânarea cea cu multă osteneală şi dureroasă, ca să-şi biruiască trupul şi să-l supună duhului. Deci, când poftea ceva din bucate şi-i aducea ucenicul său, ca să nu se arate biruit de poftă, ori nu mânca nicidecum, ori punea apă într-însa şi se făcea mâncare cu totul fără gust, ori lapte de ar fi fost, ori zeamă, ori altceva asemenea; şi atunci o mânca aşa, mulţumind lui Dumnezeu.
Cuviosul avea obicei a umbla de multe ori noaptea prin pustie şi nu se temea nicidecum. Într-o noapte, plouând foarte tare, a intrat într-o peşteră şi se ruga ca de obicei. Atunci a venit un pardos care s-a culcat aproape de dânsul. Cuviosul a azvîrlit o piatră asupra lui şi l-a gonit, iar el a ieşit fără tulburare şi nu s-a mâniat să se pornească asupra lui, ci a fugit. Iar unii, întrebându-l cum de nu se teme umblând noaptea prin muntele aşa de pustiu şi de sălbatic, el a răspuns: „Până când mă păzeşte îngerul, păzitorul sufletului meu, nici de fulgerare, nici de fiare, nici de diavol nu mi-e frică. Iar după ce mă va lăsa pentru păcatele mele, atunci mă tem şi de frunzele copacilor, care cad dintr-înşii”.
Având dorinţă să afle iarăşi loc ca să nu aibă supărare, căci în locul acela se adunaseră mulţi şi-i tulburau liniştea, a fugit pe ascuns de toţi, apoi, găsind o corabie, s-a suit într-însa şi a ajuns în ostrovul Samului. Suindu-se în muntele ce-i zicea Cherchin, a voit să intre în peştera în care a locuit Pitagora, acel mare filozof. Dar, de vreme ce era locul prăpăstios şi foarte greu de urcat, a rămas într-un loc mai jos de peşteră şi acolo se ruga Domnului. Cel mai mare al ostrovului, cu numele de Teofan, umbla la vânat prin locurile acelea şi, apropiindu-se câinii de locul unde era ascuns cuviosul, l-au simţit şi au început a lătra. Teofan, crezând că este vreo fiară sălbatică, a pus săgeata în arc şi l-a întins acolo unde lătrau câinii. Dar dumnezeiescul dar a păzit pe cuvios că nu mergeau săgeţile acolo unde Teofan le îndrepta; iar când a aruncat a patra oară, a căzut şi arcul din mâinile lui, încât îi tremura inima.
Atunci a înţeles că lucrul ce se făcuse era cu voia lui Dumnezeu şi, descălecând de pe cal, s-a apropiat de desişul acela şi a văzut pe sfânt rugându-se. Pentru aceea, lepădând la pământ armele, s-a închinat cuviosului cu lacrimi, zicând: „Vai mie, ticălosul! Ce aveam să pătimesc, era să te ucid pe tine sfinte al lui Dumnezeu, căci n-ai zis nici un cuvânt ca să te cunoaştem, ci ai tăcut şi te-ai primejduit”. Atunci l-a ridicat cuviosul şi, felicitându-l pe el, l-a rugat ca să-i ajute să se suie în peştera lui Pitagora. Acesta, ducându-se acasă, a adus scară şi s-a suit şi, văzând că locul este după dorinţa sa, a rămas acolo liniştindu- se; şi-i aducea hrană chiar acel boier şi toate cele de trebuinţă.
După puţină vreme a străbătut şi pe acolo vestea despre el, încât mulţi oameni s-au adunat şi s-au sălăşluit împrejurul muntelui. Pentru aceea, iarăşi s-a făcut lavră în Cerchin ca şi mai înainte, unde au mai fost trei mănăstiri, pe care agarenii le-au pustiit şi acum, prin Cuviosul Pavel, iar s-au înnoit. De aceea diavolul îi pizmuia şi-i supăra cu multe feluri de năluciri şi de ispite.
Odată, coborându-se din peşteră ca să cerceteze pe fraţii de jos, i s-a arătat scara plină de şerpi, de sus şi până jos. Văzând-o, de multe ori cuviosul a cunoscut vicleşugul diavolului, al şarpelui celui dintîi care ura pe oameni şi voia să împiedice folosul monahilor. Atunci a făcut cruce asupra scării şi, cântând psalmul nouăzeci, a coborât fără frică, iar şerpii au pierit şi niciodată nu s-au mai arătat.
Monahii care petreceau în Latru aveau mâhnire nemăsurată pentru lipsa cuviosului, căci i-a lăsat singuri şi a fugit; iar ei îl căutau prin munţi, prin peşteri, prin crăpăturile pietrelor, în orice loc. Apoi, înştiinţîndu-se că se află în ostrovul Samului, au trimis scrisori cu un ieromonah, anume Ioan, care, după ce a ajuns în Sam, umblând mult şi ostenindu-se, s-a aşezat pe o piatră să se odihnească. Atunci a ieşit o viperă din cuibul ei, care era în piatra aceea şi l-a muşcat de un picior; apoi, strigând de durere şi adunându-se mulţi, l-au întrebat de unde este şi ce a pătimit. Înţelegând pricina, unul dintr-înşii a alergat la Cerchin şi, aflând pe sfânt în peşteră, i-a spus pricina. Iar cuviosul îndată punând puţină apă în vas şi făcând semnul crucii, ia zis lui: „Du-te degrabă, dă-i apa aceasta să o bea şi se va face sănătos”. Şi făcând întocmai omul acela, bolnavul cum a văzut apa, cel care era gata să moară de otrava şarpelui, s-a făcut sănătos. Apoi, sculându- se, a mers la cuvios şi, dându-i scrisoarea cu lacrimi, i-a spus câtă întristare şi mâhnire a pricinuit fraţilor prin plecarea sa pe ascuns. După aceea atît de mult l-a rugat, încât, sculându-se, i-a urmat lui, căci nu avea nimic în peşteră să ducă cu sine, aşa de lipsit şi cu totul sărac era.
Deci, ajungând în muntele Latrului, petrecea viaţa mai îmbunătăţită decât înainte. Apoi s-a învrednicit a avea vedenii minunate, privind bunătăţile ce aşteptau pe cei drepţi, cum şi muncile păcătoşilor pe care le povestea monahilor cu multe lacrimi, ca să se păzească şi să nu pătimească şi ei asemenea. De multe ori îl vedeau fraţii când avea vreo vedenie, stând cu totul nemişcat, căci nici nu vedea, nici nu auzea, ci sta ca un stîlp neînsufleţit. După multă vreme, trecând vedenia, vărsa multe lacrimi, aducându-şi aminte de cele înfricoşate şi văzute de dânsul şi nu putea să se mişte de frică. Întrebându-l fraţii să le spună ce a văzut, el a răspuns: ” Nu este cu putinţă să vă povestească o limbă de tină, câte văd ochii minţii celei netrupeşti. Numai aceasta vă zic vouă: că muncile păcătoşilor sunt atît de cumplite, încât cea mai mică de acolo este mai grea şi mai cumplită decât cea de aici vremelnică. Căci precum dă preabunul Dumnezeu mari faceri de bine şi răsplătiri celor îmbunătăţiţi şi le răsplăteşte cu înmiite şi veşnice desfătări, pentru o puţină osteneală, pe care o rabdă pentru dragostea lui, aşa şi nemulţumitorilor păcătoşi, cei ce defaimă legea Lui, le răsplăteşte ca un drept judecător, cu înfricoşate şi veşnice munci, pentru răutăţile ce le fac; pentru că fac voile lor cele trupeşti, ca nişte dobitoace necuvântătoare, mai mult decât dumnezeieştile şi mântuitoarele lui porunci”.
Cuvintele acestea le adeverea cu vieţuirea sa cea aspră şi minunată şi cu înfricoşatele nevoinţe, muncindu- şi trupul aici vremelnic, ca să se izbăvească acolo de muncile cele grele şi veşnice, pentru care s-a făcut pricină de mântuire a multora; căci auzind înfricoşatele povestiri ale lui şi, văzând nevoinţele lui cele înfricoşate, îl cinsteau şi întru evlavie îl aveau. Deci a străbătut vestea cea bună despre dânsul mai în toată lumea şi toţi se minunau de dânsul şi chiar împăraţii îi scriau scrisori. Aşa Petru, împăratul româno-bulgar, i-a trimis scrisoare şi daruri ca să se roage pentru sufletul lui Domnului. La fel şi papa Romei a trimis înadins pe un monah ca să-i scrie viaţa şi petrecerea lui. Împăratul Constantin a trimis lui scrisori ce se păstreză şi astăzi în lavră.
Avea cuviosul şi darul de la Dumnezeu că îi strălucea faţa ca nişte raze de soare, încât unii nu puteau să stea multă vreme să se uite la el, că li se întunecau ochii; aceasta nu se arăta la toţi, ci numai la cei ce aveau credinţă şi evlavie către dânsul. Avea fericitul şi darul mai înaintei-vederi şi orice ar fi proorocit se împlinea. Având odată preacredinciosul împărat Constantin oaste bine pregătită să dea război Critului, a trimis scrisoare cuviosului, întrebându-l ce sfîrşit avea să aibă războiul; iar el a vestit să nu facă război cu Critul în anul acesta, că îi va pricinui mare pagubă. Acestea auzindu-le împăratul s-a mâhnit, căci adunase mult popor şi mult aur cheltuise cu oastea; n-a ascultat pe sfânt şi a trimis ostaşii, care au fost biruiţi de la Crit; i-a pricinuit multă căinţă că n-a crezut proorocirii sfântului. Multe a proorocit şi mai înainte, încât îl aveau toţi ca pe un sfânt prooroc.
Cuviosul avea obicei să facă praznic la duminica lui Toma şi ospăta pe toţi câţi veneau în ziua aceea în lavră. Iar într-un an s-a întîmplat de nu avea nici făină, nici untdelemn, nici vin, nici legume, de aceea economul lavrei se mâhnea că nu avea nimic de mâncare şi a trimis la cuviosul să întrebe ce să facă. Iar el mai întîi a mustrat necredinţa lor, apoi a poruncit să gătească biserica pentru praznic, că Domnul le va trimite de sus ajutor. Aşa a zis gura cea sfântă şi Domnul a întărit hotărîrea robului Său. Căci a doua zi, sîmbăta, cum s-a luminat de ziuă, au venit din Melit doi catîri încărcaţi cu pâine frumoasă, cu vin, cu brânză, cu ouă şi cu altele, pe care le trimiseseră iubitori ai lui Hristos. După puţin timp au venit altele mai
multe, de la episcopul Amazoniei şi clericii au trimis alte bucate deosebite; şi satele dimprejur şi-au adus obolul; iar toate poverile acelea au sosit sîmbătă dimineaţa. Deci, gătind masă îndestulată, au mâncat toţi şi s-au săturat. Atunci a zis cuviosul către econom şi către ceilalţi fraţi: „Aceste bunătăţi pe care le-a trimis Domnul nostru Iisus Hristos sunt mustrări ale necredinţei voastre, căci vă îndoiaţi, iar dacă aţi fi crezut în El, câte ne-ar fi trimis!” Atunci ei au căzut la picioarele lui, cerându-i iertare.
Un boier al împăratului Constantin, protospătar, cu numele Mihail, era prieten al cuviosului foarte iubit. Pe acesta împăratul l-a osândit la moarte, căci a făcut război cu maurii şi i-a ucis pe mulţi fără voia lui şi a fost pârât la împărat că i-a nedreptăţit. Pentru aceea împăratul, ca să-i împace, a poruncit să taie capul spătarului. Văzându-se într-o primejdie ca aceea, boierul a scris cuviosului să-l ajute în acel necaz. Iar cuviosul a poruncit părinţilor să slujească sfânta liturghie pentru prietenul său Mihail, iar el se ruga în turn; în al treilea ceas al zilei, după săvîrşirea Sfintei Liturghii, s-a suit unul din ucenici în turn şi a zis cuviosului: „În ceasul acesta Mihail a fost scos din temniţă şi iertat de împărat, pentru sfânta liturghie şi pentru rugăciunea ce aţi făcut-o pentru dânsul; iar acum vine către noi să ne mulţumească, ca un prieten recunoscător”. Şi aşa a fost precum a proorocit.
Într-o vreme oarecare, cuviosul a trimis în Bizanţ pe doi fraţi pentru o trebuinţă ce avea; şi când erau prin dreptul ostrovului ce se numeşte Calonimon s-a ridicat un vânt înfricoşător şi mare furtună s-a stîrnit, încât s-au rupt toate pânzele şi celelalte părţi ale caiacului s-au rupt, oamenii aşteptându-şi moartea, fiindcă se arătase înaintea lor o vîltoare înfricoşată, care sorbea marea şi trăgea corabia după sine. Atunci cei doi fraţi, văzând acea mare primejdie, au zis: „Sfinte Pavele, ajută-ne nouă! Şi, ca prin minune, a venit o putere dumnezeiască şi a depărtat corabia de acea bulboană învîltorată şi a aşezat-o pe mal. Iar fraţii ziceau: „De te-ai fi rugat, Cuvioase Pavele pentru noi nu ajungeam într-o primejdie ca aceasta”. Adormind, au văzut pe Cuviosul Pavel în vis, zicându-le: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi, mergeţi în drumul vostru”. Şi intrând în corabie s-au bucurat şi au mers către Bizanţ fără piedică. Asemenea s-a întîmplat şi unui boier, anume Vaanis, care era cunoscut cuviosului şi pe care l-a izbăvit dintr-o mare furtună.
După ce a petrecut destulă vreme în muntele Latru, după întoarcerea de la Cherchin, iarăşi s-a îngreunat cu grija fraţilor şi a voit să se ducă în peştera lui Pitagora, aducându-şi aminte de liniştea ce avea mai înainte acolo. Deci a luat doi fraţi şi a fugit într-o noapte cu caiacul, iar când s-a apropiat de Sam şi au văzut muntele Cherchin, în care era peştera unde locuise mai înainte, au suspinat de ceea ce au văzut – căci locul era cu totul pustiu şi nu aveau nici un ajutor omenesc. Iar cuviosul i-a ocărât pentru puţina credinţă ce o aveau şi, cunoscând mai înainte ce avea să vie, a zis către dânşii: „Văd un om care stă cu faţa către Răsărit şi se roagă; ajungând acum pe pământ, vi-l voi arăta”. Şi cum au ieşit din caiac, i-a întîmpinat un om din acel ostrov, care a zis: „Bine aţi venit părinţi, de trei ori fericiţi”. Iar ei l-au întrebat de unde este şi cum i-a cunoscut? El a răspuns: „Sunt dintr-un sat al acestui ostrov şi am văzut astă noapte pe cineva zicându-mi acestea: Du-te degrabă la malul mării să primeşti pe cuviosul Pavel şi du-i şi doi catîri! Deci, iată că v-am adus”. Acestea auzindu-le toţi s-au mirat şi înspăimântat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru fericitul Pavel. Şi-au pus rasele pe dobitoacele acelea şi s-au suit la peşteră; apoi au făcut Sfânta Liturghie, au mâncat şi au mulţumit Domnului.
Liniştindu-se acolo multă vreme, şi-a adus aminte iarăşi de Latru şi s-a întors acolo să mângîie pe fiii săi cei duhovniceşti, ca să nu se mâhnească, rămânând iarăşi în chilia sa, nevoindu-se ca şi mai înainte.
Mergând odată unul din ucenicii lui cei mai de frunte ca să-l cerceteze cum se află, l-a văzut de departe stând pe o piatră şi rugându-se, având sfintele sale mâini ridicate spre cer, iar picioarele îi erau ridicate de la pământ ca de un cot, iar alteori ca de doi, stând în văzduh şi săruta ceva; ce săruta, nu vedea fratele. Şi fiind întrebat de ucenic, a zis că vede icoana lui Hristos, tipărită în aer şi, din multa dragoste ce avea către Dumnezeu, înfierbântându-i-se inima, săruta chipul iubitului său, fiind aprins de focul dumnezeiesc şi cu acest chip primea mângîiere.
Un oarecare nobil, cu numele Fotie, fiind om înţelept şi cu bună ştiinţă, împăratul Constantin care-l iubea, l-a trimis la cuvios cu scrisoare. Iar Pavel, după ce a dat răspunsul către împărat, a rugat pe nobil să-i facă un bine, adică să pună lângă sfânta mahramă a chipului Domnului nostru Iisus Hristos, cel nefăcut de
mână, care se afla la Constantinopol, altă mahramă la fel cu aceea; s-o apropie de dânsa şi să o lase câtăva vreme lângă chipul lui Hristos, apoi s-o ia şi s-o trimită acolo la peşteră. Nobilul a făcut după rugămintea cuviosului. Primind cuviosul mahrama aceea, i se închina cu evlavie, văzând într-însa zugrăvit chipul cinstit al lui Hristos, precum era şi pe sfânta mahramă; dar altcineva nu vedea aceasta, ci numai de trei ori fericitul. Altădată, vrând Fotie să meargă la fericit, împăratul i-a poruncit să ia bine seama la chipul feţei lui, ca să-l înştiinţeze, ce fel de faţă are, la stat şi la alte semne; iar el, după ce a mers, s-a uitat de multe ori la faţa cuviosului, dar nu putea să vadă bine, căci ieşeau raze din faţa lui şi nu-l lăsau să vadă, ci îi luau vederea şi n-a putut să înţeleagă chipul.
Un ucenic al cuviosului, anume Simeon, îl vedea uneori vesel la faţă, iar alteori mâhnit şi întristat şi întrebându-l care-i pricina, i-a zis: „Când nu vine nimeni să mă împiedice în liniştea cea dorită, mă aflu plin de veselie şi de bucurie, căci văd împrejurul meu o lumină dulce şi veselitoare. Cu aceasta desfătându-mă, îmi uit toată desfătarea trupului şi deşertăciunea lumească. Iar când se întîmplă de mă împiedică cineva de la această preadulce îndeletnicire şi cugetare mângîietoare, cu niscaiva cuvinte străine şi nefolositoare, îndată mă lasă pustiu acea frumoasă şi prea dulce lumină şi de aceea mă vezi posomorât, pentru că mă mâhnesc”. Atunci iarăşi a întrebat fratele: „Eşti încredinţat, părinte, că acea lumină este dumnezeiască şi nu din vreo putere diavolească”? Iar el a răspuns: „Lumina cea diavolească este în chipul focului şi afumă, ca acest foc simţit, şi când o vede vreun om smerit şi curat o urăşte şi se îngreţoşează de dânsa. Iar lumina cea bună este preadulce şi înveselitoare, umple sufletul de bucurie şi de linişte nemăsurată şi-l face pe dânsul smerit şi iubitor de oameni, gonindu-i toate gândurile rele, tot cugetul şi învoirea necuvioasă”.
Cuviosul avea foarte multă evlavie către sfânta mărturisitoare a lui Hristos, Ecaterina, mai multă decât către alte sfinte şi o prăznuia. Într-un an, după Sfânta Liturghie, şezând cu toţii la masă, fraţii şi străinii care au participat la sfânta liturghie, iar masa fiind pusă afară, a venit o ploaie mare şi s-au sculat toţi nemâncaţi, fugind de frica ploii, dar cuviosul le-a poruncit să şadă fără frică. Apoi rugându-se lui Dumnezeu o! minune! ploaia a stat până ce au mâncat, apoi după mulţumirea mesei atîta ploaie s-a revărsat pe pământ, încât toţi s-au înspăimântat.
Altădată a mers un cerşetor în chip monahicesc, în muntele acela pentru milostenie, cu multă obrăznicie şi i-a cerut argint, sau o haină, iar cuviosul, neavând nimic să-i dea, l-a scos afară. Pentru aceea el s-a coborât ocărând pe cuvios, căci nu i-a dat milostenie. Şi, mergând în casa de străini unde era un monah cu numele de Vasile, prihănea pe cuvios, zicând că este nemilostiv şi altele. Iar Vasile îl sfătuia, zicând: „Taci, nu grăi de rău pe dreptul, ca să nu te pedepsească Domnul”. Dar acesta nu-l asculta şi zicea mai multe rele. Pentru aceea a pedepsit Dumnezeu după dreptate pe cel nedrept. Căci, căzând la pământ cu faţa în sus, s-a umflat tot trupul lui şi ardea ca un foc dinăuntru; atît se umfla pielea lui, încât era gata să crape ticălosul şi, nesuferind durerile cele cumplite, striga: „Miluiţi-mă, pentru Domnul”. Atunci Vasile i-a zis: „Într-alt fel nu vei afla ajutor, decât numai să chemi pe însuşi cuviosul pe care l-ai ocărât. Deci, să te duci la el şi să-ţi mărturiseşti păcatul, cerându-ţi iertare”. Şi făcând aşa, l-a primit nepomenitorul de rău, l-a sărutat ca pe un iubit al său şi l-a iertat.
Ducându-se odată cuviosul la Efes să se închine Sfântului Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu şi tămâind un diacon după obicei şi pe cei ce erau de faţă, când a tămâiat pe dumnezeiescul Pavel, acesta a zis: „Şi episcopul să ne pomenească pe noi”. Iar diaconul a răspuns: „Eu episcop? Pentru care faptă bună a mea, eu netrebnicul?” Cuviosul a zis: „Da, să nu te îndoieşti nicidecum”. Şi astfel, după puţină vreme, s-a făcut diaconul mitropolit al Patrelor.
Odată cuviosul a trimis un monah tânăr într-un sat pentru o treabă. Acela mergând şi, întîmplându-se noapte, a rămas peste noapte într-o casă, în care era o fată frumoasă, care a îndrăgit pe monah ca pe unul ce era tânăr. Şi peste noapte el dormind, s-a dus fata şi s-a culcat lângă el, iar acela, deşteptându-se şi, aflând-o lângă el, s-a smintit ca un om şi s-a plecat cu gândul ca să facă păcat; dar, când a îmbrăţişat-o, a auzit glasul dulce al cuviosului zicându-i pe nume: „Ce voieşti să faci, ticălosule? Scoală degrabă şi vino la mănăstire”. Monahul, auzind acelea, s-a mâhnit foarte şi izgonind pe femeie cu fierbinţeala duhului, s-a
sculat din pat şi a fugit. Şi ajungând la cuvios, şi-a mărturisit păcatul; iar cuviosul l-a sfătuit să se păzească cu sârguinţă de aici înainte.
Astfel minunatul Pavel, nu numai fiind de faţă, ci şi departe aflându-se, ajuta pe fiii săi. Iar când s-a apropiat sfîrşitul sau mai bine zis mutarea sa, căci cuviosul a cunoscut şi aceasta, a scris legi şi canoane pentru petrecerea cea monahicească, apoi s-a pogorât din munte şi, chemând pe fraţi, le-a dat lor, ca şi Moise tablele legii; după aceea, a poruncit unui frate să le citească fraţilor şi el s-a suit iarăşi în munte. În a cincea zi a lunii decembrie, s-a pogorât să bată toaca, ca să se adune fraţii şi le-a zis: „Să ştiţi că de acum nu mă voi mai sui în munte, ci să meargă doi fraţi acolo, să aducă evanghelia, după ce vor sluji Sfânta Liturghie”. Apoi s-a culcat pe pat şi a venit o fierbinţeală, iar el a început a învăţa pe monahi să nu se lenevească în nevoinţele cele monahiceşti, ca să afle odihnă veşnică.
Iar în ziua sfîrşitului său, a adunat pe toţi fraţii şi a zis să aleagă egumen pe care vor voi. Ei au început a plânge, văzând că se vor lipsi de păstorul lor cel bun. Au zis să lase el pe cine trebuie şi pe cine va voi, fiind luminat de dumnezeiescul dar. Iar cuviosul le-a zis: „Eu altui păstor nu vă dau decât numai în mâinile preacurate ale Stăpânului Hristos, ca El să vă păzească nevătămaţi, într-o unire şi un gând. Aveţi încă şi întinatul meu trup nedespărţit şi vă făgăduiesc că voi fi şi duhovniceşte cu voi şi vă voi ajuta, până când nu veţi cădea în vreun păcat mare, ca să vă duceţi întru pierdere. Şi cel ce va putea petrece în muntele acesta rîpos şi prea aspru până la sfîrşitul lui, eu voi da răspuns pentru păcatele lui, în ceasul judecăţii”. Şi acestea s-au arătat adevărate, precum le-a proorocit, prin minunea care a făcut după adormirea sfântului, unui monah cu numele Lazăr, după cum se arată în cartea lavrei.
Sfătuindu-i destul şi prorocindu-le, şi-a dat sfîrşitul său în mâinile lui Dumnezeu în luna decembrie ziua a cincisprezecea, anul de la zidirea lumii şase mii patru sute şaizeci şi patru (iar de la Hristos nouă sute cincizeci şi şase). El era la statură mic, cu capul pleşuv, cu barba scurtă şi lată, la faţă galben, însă minunată prin strălucire. Iar în ceasul când a adormit cuviosul, unii din cei ce erau de faţă au auzit în văzduh glasurile diavolilor, ca şi cum i-ar fi bătut cineva, când se suia sfântul lui suflet în cer.
Un monah oarecare, cu numele Fotinos, care locuia în Bizanţ, în seara aceea în care a adormit cuviosul, a văzut cum îl suiau îngerii şi, punând tămâie pe cărbuni, striga acestea: „Pomeneşte-mă, cuvioase părinte, acolo unde te duci, înaintea lui Dumnezeu!” Iar episcopul Monemvasiei, fiind acolo în chilia lui Fotinos, l-a întrebat: „Ce ai văzut?” El a răspuns: „Sfinţii îngeri duc la cer sufletul Cuviosului Pavel, cel din Latru”. Asemenea vedere a avut şi alt monah cu numele de Cosma, care locuia afară din cetate, fiind egumen în mănăstirea Armamentariei; acela a văzut cu ochii minţii sufletul cuviosului, fiind dus la cer de sfinţii îngeri şi a spus tuturor monahilor mănăstirii sale.
Apoi îngropând sfântul lui trup în nartica (tinda) bisericii, era acolo un monah, cu numele Efrem, care avea un diavol rău şi nu-l ştia nimeni mai înainte, dar atunci foarte rău l-a tulburat la aşezarea în mormânt a cuviosului; apoi a ieşit, fiind silit de dumnezeiescul dar dat sfintelor moaşte ale cuviosului. Şi nu numai acestea, ci şi alte minuni multe a săvîrşit, printr-însul Atotputernicul Dumnezeu, dintre care vom mai spune puţine, ca să cunoaştem câtă îndrăzneală avea el către Stăpânul Hristos şi după moarte.
Egumenul lavrei, care a fost după cuviosul, vrând să zidească într-un loc cuviincios o biserică în numele cuviosului, ca să mute acolo sfintele lui moaşte, îl împiedicau două pietre mari şi, neputând zidarii a le sfărîma se mâhni egumenul. Într-o noapte, un monah îmbunătăţit a văzut în vis pe cuviosul ţinând o trestie în mâinile sale şi închipuind cinstita Cruce pe pietrele acelea.
Sculându-se din somn, monahul a spus egumenului visul; şi îndată a pus pe meşteri de au tăiat pietrele cu atîta uşurinţă, de parcă ar fi tăiat nişte lemne şi cu pietrele acelea a zidit cea mai mare parte a bisericii, pe care a săvîrşit-o în ziua în care adormise cuviosul. Şi vrând să facă mutarea moaştelor, ca să le aşeze în biserica cea nouă, s-au adunat mulţime de creştini cucernici şi iubitori de Hristos, chemându-i pe dânşii sfântul, în chip luminat. Iar când s-au apropiat de mormânt cu făclii şi tămâie aprinsă, cum au deschis puţin, a ieşit o bună-mireasmă, încât nu numai biserica, ci şi locul dimprejur s-a umplut. Iar când au descoperit mormântul desăvîrşit, au văzut că era sfântul trup plin de mir cu bună mireasmă, ca un nard de mult preţ,
iar câţi s-au apropiat de dânsul, a rămas în mâinile lor acea mireasmă multe zile şi nu se împuţina cu spălarea.
Aşa proslăveşte Domnul pe cei ce-l proslăvesc pe El, împlinindu-i sfintele şi mântuitoarele Lui porunci. Deci cântând, precum se cădea, cântări duhovniceşti, au aşezat cinstitele lui moaşte în biserica nouă, săvîrşind praznicul cuviosului cu bucurie şi nemăsurată evlavie.
Un monah al aceleiaşi lavre avea durere mare la un genunchi şi zăcea de trei luni nemişcat, neputând să umble şi a văzut şi el pe cuviosul în vis făcându-i semn cu mâna să se scoale şi îndată s-a făcut sănătos; toţi câţi l-au văzut s-au minunat.
O femeie avea o bubă foarte mare în frunte, încât îi mâncase nu numai carnea, ci şi oasele capului şi de acum era să moară, dar luând untdelemn din candela cuviosului, s-a uns şi îndată s-a vindecat.
Acestea şi multe altele, care covîrşesc ca număr, putere, vremea şi mintea de a le istorisi, le-a săvîrşit minunatul Pavel, la cei ce alergau cu credinţă neîndoită la el, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a unui Dumnezeu Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune în veci. Amin.

Viețile Sfinților, decembrie