Viaţa Sfântului Atanasie, episcopul Alexandriei

Sfântul Atanasie cel Mare, a avut ca patrie cetatea Alexandriei cea prea slăvită în Egipt; iar părinţii săi erau creştini drept-credincioşi. De mic copil arăta aplecare spre cele ale bisericii. în jocurile cu ceilalţi copii de seama lui, pe malul mării, Atanasie, hirotonisit de ceilalţi ca episcop, îi făcea pe ei prezviteri şi diaconi, iar toţi împreună cântau şi slujeau, aşa cum văzuseră în biserică. Pe unii copii elini, el îi boteza cu apă din mare, spunând asupra lor cuvintele de la Sf. Botez.
în vremea aceea, patriarh în Alexandria era sfântul nostru părinte Alexandru, care într-o zi privind spre ţărmul mării şi văzând joaca acestor copii, trimise pe cineva să-i aducă la el.
Aducându-i, patriarhul i-a întrebat ce fel de joacă făceau ei. La început, copiii se temeau, dar văzând faţa dulce a patriarhului, au spus, — din care el a văzut că tipicul Botezului era îndeplinit întru totul de copilul Atanasie. Şi mult s-a mirat patriarhul — şi a pus de-a chemat la el pe părinţii copilului, sfătuindu-i să ţină pe acest copil în preajma Bisericii, că se vădeşte în el o chemare a lui Dumnezeu întru cele alese creştineşti.
Şi părinţii aşa au făcut.
După ce Atanasie a învăţat carte în destul, şi s-a deprins şi cu învăţăturile cele filosofice şti, l-au dus părinţii a prea-sfinfitul patriarh Alexandru şi în dar l-au încredinţat lui Dumnezeu.
La vreme cuvenită, Atanasie a fost trecut ca cleric — şi curând a început lupta cea bună pentru propovăduirea învăţăturii Domnului nostru Iisus Christos — precum şi pentru împrăştierca şi înfrângerea celor rătăciţi de la dreapta credinţă.

Lupta lui Atanasie cu arienii
În vremea aceea, Arie, ereticul, tulbura pacea Bisericii lui Dumnezeu, cu eresul său care hulea pe Domnul Iisus, zicând că: „A fost o vreme când Fiul n-a fost şi că dintru nefiinţă s-a făcut”.
Din pricina aceasta s-a adunat cel dinţii sobor în cetatea Niceei, din porunca marelui Constantin. Sfântul Atanasie, care era atunci diacon al bisericii din Alexandria, a venit şi el la sobor dimpreună cu episcopul său Alexandru. La acest sobor, Atanasie s-a arătat un fierbinte apărător al sfintei şi dreptei credinţe, — şi dimpreună cu ceilalţi sfinţi părinţi au blestemat pe Arie şi l-au oslndit.
Dar Arie, îndărătnic şi rău, nu s-a lăsat, ci prin ucenicii săi şi prin cei de-un gând cu el, îşi vărsa veninul eresurilor sale pretutindeni. Având mijlocitori pentru sine la împăratul şi mai ales la Evsevie, episcopul Nicomidiei, Arie nădăjduia milă de la marele Constantin, spre a fi iertat de surghiunie — şi să se întoarcă în Alexandria. Aceşti mijlocitori căutau să arate împăratului, precum că învăţătura lui Arie nu-i potrivnică bisericii, — şî că numai din zavistia vrăjmaşilor şi din cearta de vorbe este asuprit şi nedreptăţit şi nu din pricina credinţei.
împăratul fiind bun la inimă, neştiind meşteşugurile şi vicleşugurile cele ereticeşti, a crezut minciuna şi a poruncit să nu se mai facă nici o învrăjbire pe acest temei, iar Arie să se întoarcă la locul său în Alexandria.
De îndată ce s-a întors acolo, Arie a început a tulbura tare biserica, pricânuind apărătorilor ei grele griji şi împovărătoare trude.
Sfântul Atanasie, ca unul ce era un vrednic ostaş al Domnului, se nevoia peste măsură în această luptă. Cu vorba, cu propovăduirea şi cu scrisul său, Atanasie arăta tuturor răutăţile acestui lup, întru a-1 goni din mijlocul turmei lui Iisus. îndemn a dat, de asemenea, episcopului său Alexandru, ca să trimită veste împăratului Constantin, că slăbiciunea lui este pricina tulburărilor din Biserică, — şi că Arie, cel lepădat de toţi sfinţii părinţi, a fost primit şi iertat de el, ca să tulbure învăţăturile sfinţilor părinţi ai moştenitei biserici.
Dar împăratul, sfătuit de Evsevie ereticul, le-a trimis răspuns aspru, căutând să-i îngrozească cu scoaterea din cânstea lor, de nu vor tăcea. Bunul şi dreptul împărat nu făcea aceasta nici din mânie, nici din dragoste pentru arieni, ci din curatul gând al păcii bisericii, iubind-o pe ea mai presus de toate.
În vremea aceşa episcopul Alexandru chemat fiind la Domnul său, i-a urmat în scaun Atanasie, ales într-un glas de toţi cei drept-credincioşi, ca un vrednic vas păstrător de mir.
O bucată de vreme; arienii au tăcut, nefăcând război pe faţă cu Atanasie. Dar apoi, îndemnaţi de diavol, şi-au descoperit vicleşugul şi otrava răutăţii, mai vârtos că sfântul Atanasie nu primea la împărtăşirea bisericească pe Arie, — deşi avea scrisori împărăteşti să-l primească.
Drept aceea, Arie a început a ridica învrăjbiri asupra celui nevinovat şi a face zavistii cumplite, spre a goni nu numai din scaun, dar şi din cetate, pe cel ce era vrednic de locuinţele cele cereşti.
Dar Atanasie era nemişcat, cântând ca David: „De s-ar rândui asupra mea oştiri nenumărate, nu se va înfricoşa inima mea.”
Şi în capul prigoanei stătea Evsevie, care având intrare uşoară la împăratul, tulbura toate, ca să dea jos din scaun pe Atanasie, aducând asupra lui clevetiri nedrepte şi alcătuind pricâni mincânoase. Intru aceasta, a cumpărat cu bani pe Ision, cel ce urma eresul lui Meletie, pe Evdemon cel bogat în vicleşug şi pe Caiinic, tenumit prin răutăţile sale.
Greşelile închipuite pe care le punea în sarcina dreptului Atanasie erau:
Mai întâi, zicea că sileşte pe egipteni să dea dăjdii bisericii Alexandriei, spre îmbrăcarea preoţilor, adică vestminte de in, catapetesme de altar şi alte podoabe bisericeşti.
Al doilea că nu-i binevoitor pentru împărat şi că-i defăimează scrisorile.
Al treilea, că e iubitor de argint şi că a trimis spre păstrare la un prieten o raclă plină de aur.
La acestea s-a mai adăugat a patra închipuită învinuire, adusă asupra lui Atanasie de către lshiran, mincânosul preot al Mariotului, — că anume Macarie prezviterul după îndemnul şi porunca lui Atanasie, a năvălit tâlhă-reşte asupra bisericii lui lshiran, scoţându-l cu mare mânie din altar, — şi că a răsturnat Sfânta Masă, sfărimând paharul dumnezeieştilor Taine şi dând foc sfintelor cărţi.
Cu asemenea clevetiri, cei ce urau pe Atanasie s-au apropiat de împăratul Constantin şi-1 întărâtau mai cu osebire, zicându-i:
— O, împărate, Atanasie defaimă epistolele tale, nu ascultă poruncile împărăteşti şi nu primeşte pe Arie la împărtăşirea bisericească.
împăratul, care cunoştea vrednicia lui Atanasie, dar nici pe clevetitori nu-i credea fără temei, ţinea calea de mijloc, neosândind pe Atanasie.
Fiind în acea vreme sărbători şi adunându-se la Ierusalim mulţime mare de episcopi, împăratul le-a poruncit să se adune la Tir şi să facă cercetare atât asupra lui Atanasie, cât şi asupra lui Arie, statornicând adevărul după dreapta-credinţă.
Adunându-se acolo, în al treizecilea an al împărăţiei lui Constantin — şi începând judecata, tot în ceasul acela a venit scrisoare de la împăratul cum că această judecată să nu se mai facă pentru Atanasie, de vreme ce doi prez-viteri din Alexandria l-au încredinţat pe împărat că toate pîrele sunt mincânoase.
Soborul n-a voit să se supună, — şi cu de la sine putere a stat să judece mai osebit cea de-a patra pîră, cu privire la biserica lui Ishiran din Mariot, — înteţitorii şi vrăjmaşii nelăsându-se biruiţi de vestea trimisă de împăratul.
Atunci Atanasie, cuprins de firească răzvrătire, a purces spre împăratul; iar vicleana adunare a purces să-1 judece în lipsă. Făcându-se cercetare nedreaptă, după voia şi fapta vrăjmaşilor, a judecat ca Atanasie să fie scos cu de-săvârşire din scaun. Pe urmă a mers la Ierusalim, unde au primit pe Arie la împărtăşirea bisericească, cei. ce se dădeau drept-credincioşi — şi care la sinodul de la Niceea au iscălit că primesc cuvântul „de-o fiinţă.”
Împăratul aflând acestea, i-a chemat pe toţi în faţa sa, dar defăimătorii arătând mincânoase pricâni de împiedicare, nu s-au înfăţişat, ci au trimis epistole.
Atanasie fiind înaintea împăratului în Nicomidia, ş-a apărat cu dreptate şi cu virtute, — după care, împăratul întărându-1 cu scrisori, 1-a trimis la scaunul său din Alexandria.
Mergând acolo, Atanasie a dat iar peste Arie, care tulbura mult poporul cu rătăcirea lui. Aducând această ştire la cunoştinţa împăratului, curând a venit poruncă de la el ca Arie să fie adus legat la Cesareea, unde se afla atunci.
Acolo însă, în vremea aceea, se aflau şi Evsevie, episcopul Nicomidiei, Teognie al Niceei şi Marân al Halchidonului, care erau de-un gând cu Arie. Ei se sfătuiră aşadar să aducă asupra lui Atanasie alte clevetiri, acoperându-se cu minciună.
Stând Arie şi aceştia în faţa împăratului, i-au spus:
— Pentru celelalte greşeli ale lui Atanasie, o, împărate, nu ne mâhnim, ci numai pentru sfântul altar şi pentru paharul cu sfintele Taine, pe care 1-a sfărâmat în bucăţi…
Împăratul, mai întâi a tăcut, — apoi s-a tulburat, văzând clevetirea şi răutatea acelora.
Neputând să îmblânzeascâ pe clevetitori şi vrând ca Biserica să aibă pace, împăratul a zis că Atanasie să fie trimis o vreme în Galia, să poarte acolo cuvântul lui Dumnezeu cu putere.
În vremea aceea, împăratul Constantin s-a dus din viaţă, rămânând în urma lui trei feciori: Constantin, Con-stanţie şi Consta, cărora le-a împărţit împărăţia, dând lui Constantin partea cea mai mare. Cum însă nici unul din ei nu era vârstnic, aşezământul său l-a încredinţat împăratul unui prezviter, care avea sufletul vătămat în taină de eresul lui Arie. Şi precum şi-a ascuns eresul, asemenea şi aşezământul împărătesc l-a tăinuit.
Venind mai degrabă decât ceilalţi Constanţiu din An-tiohia, preotul i-a dat în ascuns aşezământul împărătesc, cerându-i în schimb să ajute pe arieni, mărturisind că Iisus Christos nu e Dumnezeu şi nici stâpân peste toate, — ci făptură, nu Făcător.
Şi aşa, împăratul a poruncit să fie primită învăţătura lui Arie, iar cei ce nu se vor supune, să-i silească a o primi.
într-această mare furtună şi tulburare, cârmacii bisericii erau aceştia: Maxim din Ierusalim, Alexandru din Ţarigrad şi Atanasie din Alexandria, care, deşi era în surghiunie, însă nu lăsa cârmele bisericeşti, îndreptând dreapta-credinţă cu cuvântiil şi cu scrisul.
Dar bunul şi înţeleptul Dumnezeu a risipit sfaturile celor răi, tăind răutatea şi viaţa lui Arie; iar, pe urmă, a înduplecat inima celui mai mare fecior al lui Constantin şi i-a dat gând să libereze din surghiunie pe Atanasie.
Constantin l-a trimis atunci pe Atanasie la scaunul său, dându-i scrisoare împărătească, astfel grăitoare: „Biruitorul Constantin scrie Bisericii Alexandriei şi poporului să se bucure. Socotesc că nu-i nimeni dintre voi care să nu ştie faptele marelui propovăduitor al dreptei-credinţe, Atanasie, învăţătorul legii lui Dumnezeu, cel ce atâta a suferit de la vrăjmaşii Bisericii. Mai e un om plin de răbdare, căci, aprinzându-se cu dumnezeiască râvnă, lesne poate suferi orice fel de greutate sau asuprire. Chiar fericitul Constantin, tatăl nostru, vroia să-1 întoarcă degrabă la scaun, dar venind sfârşitul său şi neajungând să-şi îndeplinească gândul, — mi-a lăsat mie sarcina aceasta, porun-cându-mi s-o desăvârşesc. Aşadar, vă poruncesc să-l primiţi pe Atanasie cu toată cânstea şi cu luminate întâmpinări.”
Cu asemenea scrisoare ajungând Atanasie la Alexandria, a fost primit cu bucurie de soborul credincioşilor.
Dar evsevienii arieni nici ei nu se dădură biruiţi, — ci cuprinşi de duhul încăpăţânării şi al răutăţii, înteţiră şi mai mult clevetirile asupra lui Atanasie, zicând că fără judecata soborului s-a întors în scaun şi numai după voia sa a intrat în biserică. Apoi, mai scorniră împotrivă-i că ar fi având o mână moartă prin care ar face farmece şi vrăji. Aceste născociri le purtară până la urechea împăratului, rugându-l să trimită din nou şi pentru totdeauna pe Atanasie în surghiun.
Împăratul a poruncit să se facă cercetare, — întru care, a trimis acolo pe un bărbat Arhelau, unul din ai casei sale, dimpreună cu Non, cârmuitorul din Fenicia.
Când au ajuns la Tir, unde se afla şi Atanasie, au amî-nat cercetarea până ce vor veni Jin Alexandria cei ce-1 învinuiau că ştiu ei şi au văzut precum că Atanasie a tăiat mina cu care făcea vrăji, de la un cleric, chemat Arsenie.
Precum va arăta sfârşitul, vom vedea că această amî-nare a cercetării s-a făcut prin dumnezeiască rânduială.
Mina de mort, femeia hulitoare şi alte clevetiri aduse asupra lui Atanasie
Arsenie acesta, despre care potrivnicii cleveteau asupra lui Atanasie, era unul din clericii bisericii din Alexandria, care făptuind într-o zi o fărădelege mare şi temându-se de o judecată nemilostivă a fugit de-acolo, nefiind ştiut de nimeni multă vreme. Vrăjmaşii lui Atanasie, orbiţi fiind din pricina răutăţii şi crezând că Arsenie nu se va mai întoarce, au scornit pe socoteala lui Atanasie minciuna că de la acesta a luat el mâna CU care făcea vrăjile. Vestea această străbătând prin toate părţile, şi mai cu seamă au-zindu-se că pentru o asemenea făţarnică nelegiuire episcopul avea să fie judecat, au ajuns acestea şi la urechea lui Arsenie, cel ascuns de frica pedepsei. El şi-a simţit atunci sufletul cuprins de milostivire pentru cel ce-i făcuse binele, şi durându-1 inima pentru adevărul care ar fi fost biruit de minciună, a. ieşit din ascunzătoare, — şi plin de duhul mărturisirii, a plecat la Tir, unde s-a arătat în taină mai întâi lui Atanasie, căzându-i la picioare. Fericitul Atanasie bucurându-se de venirea lui, i-a poruncit să nu se arate mai înainte de judecată.
Clevetitorii neodihniţi în răutate, încă o faptă de nelegiuire puseseră în sarcina lui Atanasie. Ei au momit pe o femeie neruşinată ca să zică despre el că, fiind găzduit de dânsa, a silit-o şi a făcut fărădelege.
Aşadară, când judecătorii şi clevetitorii au stat de faţă, femeia aceea a fost adusă înăuntru. Şi ea plângea şi se jeluia asupra lui Atanasie, pe care nu-l văzuse niciodată, zicând:
-Iată, l-am primit în casa mea, pentru Dumnezeu, ca pe un bărbat cinstit şi sfânt, zicând că vrea să dea casei mele binecuvântare. Şi fiind miezul nopţii a venit la mine pe când dormeam şi cu sila m-a batjocorit…
Pe când ea bârfea astfel cu răutate şi neruşinare, un prieten al lui Atanasie, prezviterul Timotei, auzind aceste vorbe, s-a pornit cu duhul şi intrând fără de veste înlăun-tru, ca şi cum ar fi fost Atanasie, îi zise femeii cu îndrăzneală:
-Eu te-am silit pe tine în noaptea aceea? Spune!… Eu?!…
Iar ea, fără ruşine a strigat către judecători:

-Acesta este nelegiuitul şi vrăjmaşul curăţiei mele, el şi nu altul, — cel pe care l-am găzduit, şi el batjocură mi-a întors.
Auzind acestea, judecătorii au rîs, iar vrăjmaşii lui Atanasie s-au cufundat de ruşine, pentru că li s-au descoperit minciuna, şi nimeni n-a socotit acest păcat lui Atanasie.
Dar răutatea nu i-a lăsat, şi ca să-şi acopere această păţită ruşine, au început a mustra pe sfântul bărbat pentru farmece şi au adus acolo şi-au pus la mijloc o mină moartă, lucru urât şi aducător de spaimă, — şi cu acea mână, arătau asupra sfântului, zicând cu neruşinare:
-Aceasta, o, Atanasie, te arată pe tine cine eşti, — de-acum nici cu vorbele meşteşugite, nici cu alt vicleşug nu vei mai putea face nimic întru scăparea ta. Toţi ştiu pe Arsenie, căruia tu, cu nedreptate şi cu nemilostivire i-ai tăiat mâna aceasta. De ce-ai tăiat-o? — şi pentru ce trebuinţă o ţineai?
Iar Atanasie — cu glas blând, aşa cum se cădea unui bărbat care urmează pe Christos, — care, judecat de Evrei, nu s-a împotrivit lor şi nici n-a strigat — le-a răspuns aşa:
-Cine dintre voi cunoaşte bine pe Arsenie? Şi cine poate adeveri că această mână este a lui?
Se sculară atunci mulţi zicând că ei ştiu şi pe Arsenie şi adeveresc că şi mâna este a lui.
Atanasie, la asemenea vorbe, trăgând perdeaua după care stătea pitit Arsenie, i-a poruncit să vină şi să stea în mijloc.
Aşadară, Arsenie viu şi sănătos, stătu în faţa tuturor, avându-şi amândouă mâinile.
Indreptându-se către clevetitorii săi, Atanasie le-a zis:
-Iată: nu este acesta Arsenie? Nu ziceţi voi că eu i-am tăiat lui mâna? Nu-1 cunosc pe el toţi cei din Alexandria?
A poruncit apoi lui Arsenie să-şi ridice întâi dreapta, apoi stânga, ceea ce el, pe rând a făcut, — după care Atanasie a strigat ca şi cum i-ar fi chemat pe toţi spre adevăr:
-Iată, oamenilor, pe Arsenie şi iată şi mâinile lui, — arătaţi voi acum pe Arsenie- al vostru — şi spuneţi a cui este această mână cu adevărat tăiată de voi de la un om — blestemaţilor!…
Atunci toţi s-au umplut de negrăită ruşine — şi acope-rându-şi feţele, au ieşit de la judecată, — rămânând acolo numai ostaşii.
Dar poporul, cel cuprins de rătăcirea arienească, în Ioc de a primi adevărul, — mai vârtos s-au pornit asupra lui Atanasie, aruncându-i vorbe de ocară şi făcându-1 vrăjitor şi înşelător.
L-ar fi ucis, de nu i-ar fi îmblânzit Arhelau, omul împărătesc, care apoi a sfătuit pe Atanasie, văzându-i nevinovăţia şi nedreapta prigonire, să fugă şi să se ascundă ca nu cumva cei atât de plini de răutate să nu-i ridice viaţa.
Luând aşadar pe Atanasie, l-au scos afară din cetate prin ieşiri ascunse, ferindu-l de poporul înăsprit.
După ce a plecat sfântul, judecătorii cei nedrepţi, adu-nându-se în altă zi, fără Arhelau, au judecat pe Atanasie şi l-au osândit ca desfrânat, ucigaş şi vrăjitor. Pe urmă, au trimis această veste peste tot, pentru ca să-i fie închise lui toate cetăţile şi toate bisericile. Apoi au ridicat şi au mâniat asupra lui şi pe împăratul Constanţiu, atâta de tare, încât el a poruncit, sub făgăduială de bună plată, să fie adus înaintea sa Atanasie, viu sau mort, — sau măcar capul lui.
Atanasie, în vremea aceasta, stătea ascuns într-o fân-tână seacă, unde, un iubitor de Dumnezeu, îi aducea de mâncare. Dar fiind simţit şi aici, el a plecat şi s-a dus în locuri necunoscute.
În Apus, împărăţea atunci cel mai mic frate, Consta, venit la scaun după moartea fratelui său Constantin, ucis de ostaşi la Acvileea. Atanasie a mers acolo la papa Iuliu, în Roma şi a spus împăratului cu de-amănuntul toate prin câte trecuse.
Într-acea vreme s-a adunat soborul din Antiohia, la care luară parte şi episcopi arieni, spre a sta faţă la sfinţirea bisericii înălţată de împăratul Constantin şi sfinţită de fiul său Constanţiu.
Acolo, ei au judecat din nou pe Atanasie şi au trimis papei Iuliu scrisori de clevetire asupra lui, cerându-i să-l judece şi el.
La Alexandria au vrut să pună mai întâi pe Evsevie din Emisin, dar acesta, ştiind cât de mult iubeşte poporul pe Atanasie cel surghiunit, n-a primit a se duce. Au pus apoi în scaun pe Grigorie Capadoc, arian rău-credincios.
Când a fost să se ducă acesta la Alexandria, i-a ieşit întru întâmpinare Atanasie, care, cercetat de papa Iuliu şi, aflat întru totul nevinovat, fusese trimis cu scrisori de întărire în scaunul din care, pe nedrept, fusese scos.
Vrăjmaşii lui însă, s-au pornit şi cu mai multă furie asupra lui, şi au îndemnat pe împărat să trimită oaste cu Grigorie Capadoc, ca să-l aşeze în scaun. împăratul lăsându-se ademenit a trimis cu ereticul Grigorie pe un căpitan de oaste, zis Sirian, dimpreună cu mulţi ostaşi înarmaţi, poruncându-i să omoare pe Atanasie, şi să dea episcopia lui Grigorie.
Aşadară, pe când se săvârşea în biserica din Alexandria slujba cea de toată noaptea, fiind praznic şi Atanasie priveghea cu poporul său înlăuntru, — a venit căpitanul Sirian, cu ostaşii, înarmaţi ca la război. Înconjurând biserica şi cruţând poporul, ei căutau pe Atanasie ca să-1 ucidă. Dar Dumnezeu acoperându-1, Atanasie a ieşit nevăzut din biserică, — şi scăpând ca peştele prin mijlocul mrejei, s-a întors iarăşi la Roma.
Aşezându-se în scaun Grigorie ereticul, s-a făcut mare tulburare în popor.
Sfântul Atanasie a petrecut la Roma trei ani, fiind mult cinstit de împăratul Consta şi de papa Iuliu, având de bun prieten pe sfântul Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului, surghiunit şi el din scaun.
În vremea aceasta, împăraţii Constanţiu şi Consta au dat sfat să se ţină soborul de la Sardica (Sofia) cu episcopi din Apus şi din Răsărit, despre mărturisirea credinţei, cum şi despre Atanasie şi Pavel.
Şi au fost acolo ca la trei sute de episcopi din Apus şi peste şaptezeci din Răsărit, între care se afla şi cel ce l-am pomenit mai sus, Ishiran, ce era acum episcopul Mariotu-lui. Episcopii răsăriteni nici nu voiau să se vadă cu cei din Apus atâta vreme cât nu erau goniţi din sobor Atanasie şi Pavel. Dar apusenii nici nu voiau să audă glasul celor din Răsărit.
Atunci episcopii din Răsărit s-au tras deoparte spre ţara lor, — şi ajungând la Filipopoli, cetatea Traciei, au ţinut un sobor, sau mai drept spus, vicleana lor adunare — şi au dat pe faţă anatemei cuvintele „de-o fiinţă”, — şi această păcătoasă păgânătate a lor au dat-o de ştire pretutindeni celor de sub ascultarea lor.
Aflând acestea părinţii care se aflau în sobor la Sardica, au dat mai întâi anatemei acel sobor ereticesc din Filipopoli, — apoi au scos din trupele lor pe clevetitorii lui Atanasie şi au întărit mai cu putere hotărârea sfintei credinţe statornicită la Niceea, propovăduind „pe Dumnezeu Fiul, că este de-o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, în putere şi în dumnezeire.”

Întoarcerea lui Atanasie în scaun — şi începerea altor asupriri asupra lui
După toate acestea, împăratul Consta a rugat, prin apăsată epistolie, pe fratele său Constanţiu, împăratul din Răsărit, să dea împuternicire lui Pavel şi lui Atanasie, să se întoarcă în scaunele lor.
La început, Constanţiu n-a voit să dea urmare scrisorilor fratelui său. Acesta supărându-se, a trimis veste lui Constanţiu că de nu va da legiuită urmare epistolei sale, se va ridica împotriva lui cu oaste, — şi de silă îi va pune în scaun, pe Pavel şi pe Atanasie.
Temându-se, Constanţiu a primit în scaun pe Pavel, iar pe Atanasie l-a trimis la Alexandria, cu scrisori de poruncă pentru Nestorie, Augustalie şi celelalte căpetenii din Tebaida şi din Libia, — precum şi întregului popor, să primească pe Atanasie cu cânste şi cu cucernicie.
Atanasie a plecat, — şi trecând prin Siria, a ajuns- la Ierusalim, unde s-a învrednicit de prietenia preasfinţitului Maxim episcopul, care, chemând pe episcopii răsăriteni, i-a împăcat cu Atanasie, — care la rându-i, i-a iertat de greşelile lor.
Venind în Alexandria, Atanasie a fost întâmpinat de întreg poporul cu mare tălăzuire de bucurie.
Socotea Atanasie că astfel se vor fi isprăvit vrăjmăşiile împotriva lui, — şi că de aici încolo va putea să stea în pace întru buna propovăduire a lui Iisus Christos.
Dar n-a trecut mult, — şi iarăşi începură învăluirile primejdiilor cumplite.
Murând împăratul Consta de mâna ucisagului Maxenţiu, arienii au ridicat din nou capul şi au pornit război nemilostiv împotriva Bisericii lui Christos. Aşa că iar porniră vijeliile şi asupra lui Atanasie, cel drept-credincios. Şi iar s-a arătat Grigorie Capadocul, tulburând poporul, — şi aducând zavistiile cele de crudă răutate împotriva lui Atanasie.
Ereticii au izbutit să alunge din scaun pe Pavel şi pe Maxim din Ierusalim.
Ceje ce s-au petrecut cu Atanasie la Alexandria, — ni le povesteşte chiar el în felul acesta:
— Cele de-acum au fost mai amare decât cele dintâi. Au venit cu oaste în Alexandria ca să mă omoare. Au înconjurat biserica şi acopereau rugăciunile cu strigăte, cu răcnete şi tulburări. Acestea s-au întâmplat în sfintele patruzeci de zile. Intrând apoi Grigorie Capadocul, şi-a dezvăluit toată răutatea: episcopii erau legaţi şi purtaţi de ostaşi, fecioarele erau aruncate în închisoare, casele sărmanilor şi-ale văduvelor erau jefuite, aşa că în cetate era ca şi un adevărat război. Creştinii ieşeau noaptea din cetate, -bisericile erau pecetluite, iar clericii primejduiţi de moarte. După sfintele cincizeci de zile, poporul postind, a ieşit la mormântul mucenicului Petru ca să se roage — toţi fugind de Grigorie şi de împărtăşirea lui. Aflând el acestea, a trimis asupra lor pe generalul Sebastian, maniheu, adică eretic, în credinţa lui. Acesta a venit cu mulţime de ostaşi având asupra lor săbii, arcuri şi săgeţi, şi s-a repezit în biserică, năvălind asupra poporului. Acolo au prins pe fecioare, — şi făcând un foc mare, le împingeau pe ele spre foc, cerându-le să mărturisească credinţa arienească, -dar ele s-au arătat nebiruite în dreapta-credinţă, nespăimântându-se de foc şi de moarte. Atunci, ostaşii le-au dezbrăcat şi-au început a le bate cu cruzime, zdrobindu-le feţele, de nu le mai putea cunoaşte nimeni. Şi tot caznă grea au abătut şi asupra a patruzeci de bărbaţi aflaţi acolo. Aşa au făcut cei înşelaţi cu mintea şi nebuni. După aceasta a trimis în surghiun o mulţime mare de episcopi din Egipt şi Libia, — căci sârguinţa lor era ca şi a lui Ahav: de-ar fi putut din tot pământul să scoată şi să piardă adevărul.
Aşa povesteşte sfântul Atanasie, arătând la sfârşit cum a fugit de prigoana lor.

După moartea fratelui său şi biruind pe Maxenţiu, împăratul Constanţiu stăpânea Apusul şi Răsăritul.
Aşa că, peste tot locul, a început a răspândi erezia arienească, silind pe episcopii din Apus, pe unii cu frica, pe alţii cu Imbunări, cu daruri şi cu alte înşelăciuni, să se învoiască cu rătăcirea lui Arie, împărtăşind-o.
Apoi a poruncit să se adune sobor la Mediolan, pentru alungarea lui Atanasie, crezind că numai astfel vor putea întări erezia. Unii de teamă, alţii de cânstea împărătească, au ajuns la un gând cu împăratul, dar alţii, care erau tari în dreapta-credinţă, s-au ferit de acel sobor, — cum erau: Evsevie, Dionisie, Rodan, Pavlin şi Luchifer. Din pricina această, ei au fost surghiuniţi la Arimin.
Ceilalţi, au iscălit izgonirea lui Atanasie. Auzind el aceasta şi aflând că ostaşii eparhului vin să-l prindă, a ieşit din episcopie în miezul nopţii şi s-a ascuns, după îndemnul lui Dumnezeu la o fecioară, cucernică şi adevărată roabă a lui Christos, şi a stat, astfel tăinuit, până la sfârşitul domniei lui Constanţiu. Nu ştiu nimeni de el, numai Dumnezeu şi acea sfântă fecioară. Ea îi aducea cărţile de care avea nevoie, — şi acolo petrecând sfântul Atana-sie, a scris multe cărţi împotriva ereticilor.
În vremea aceasta, întreg poporul Alexandriei îl căuta, ca pe unul care-l cinstea şi-1 iubea. Fiecare şi-ar fi dat sufletul să-1 poată afla. Şi sfânta Biserică tânjea sub vântul de arşiţă al învăţăturii arieneşti. Peste tot, episcopii drept-credincioşi erau alungaţi, iar în locul lor erau puşi arieni. Pînă şi la Roma, Liverie cel sfânt fusese înlocuit cu ereticul Felix.
Întru acestea, a venit şi sfârşitul împăratului Constanţiu, — precum şi al ereticului Grigorie Capadocul, cel ce, pe nedrept, stătea pe scaunul lui Atanasie.
Venind la împărăţie Iulian, care se silea să răstoarne ceea ce făcuse Constanţiu, Atanasie a ieşit din ascunzătoarea unde stătea, — şi a purces de îndată în mijlocul bisericii din Alexandria. O nespusă bucurie a cuprins atunci pe top — şi întreg poporul, clerici şi mireni, au ieşit ca să-l vadă, privindu-l şi îmbrăţişându-l cu aprinsă dragoste. Rătăciţii arieni fură alungaţi din cetate, — iar dreapta-credinţă fu aşezată în rosturile ei vechi.
Dar multă vreme nu s-a ţinut această linişte, căci Iulian, cuprins de nebuneala păgânească, s-a lepădat pe faţă de Christos, hulind înaintea tuturor sfântul Său Nume. Şi din nou s-a închinat idolilor, — începând cumplită prigoană împotriva Bisericii lui Dumnezeu, mai vârtos, cu cât pentru fapta sa, a fost mustrat cu asprime de stâlpii cei mari ai Bisericii, drept-credincioşii episcopi ai lui Iisus. Se înţelege că din nou veni val de foc şi asupra lui Atanasie, străjerul cel fără odihnă al dreptei-credinţe. Iulian, sfătuindu-se cu vrăjitorii săi, puse gând hotărât să-1 omoare, căci ziceau ei: „De se va dărâma temelia, lesne se va risipi şi cealaltă parte a credinţei creştineşti.” Trimise, aşadar, oastea în Alexandria, care, înconjurând biserica şi tulburând poporul, căuta pe Atanasie, să-l omoare.
Atunci sfântul, acoperându-se din nou de Dumnezeu, a trecut prin mijlocul lor — şi s-a tăinuit; iar noaptea s-a strecurat spre râul Nilului, unde s-a urcat într-o corabie ce stătea să plece spre Tebaida.
Ajungându-l din urmă cîţiva din credincioşii lui, l-au întrebat cu lacrimi:
-Unde te duci iarăşi de la noi, părinte? Cui ne laşi, ca pe nişte oi fără păstor?
Iar sfântul le-a răspuns:
-Nu plângeţi fiilor, că tulburarea pe care o vedem curând va înceta.
Pe urmă, — a plecat în calea sa.
Abia plecase, — şi în urma lui a venit un căpitan de oaste trimis cu poruncă să-l prindă şi să-1 aducă, mort sau viu.
Atunci Atanasie, sub îndemnul lui Dumnezeu — şi mâhnit că-şi lăsa oile fără păstor, —a poruncit vâslaşilor să-l întoarcă iarăşi spre Alexandria.
Ei, mirându-se, îi spuneau că de se va întoarce, va da peste cei care-1 urmăreau, — dar Atanasie le-a răspuns să fie fără grijă.
Trecând pe lângă corabia căpitanului, Atanasie l-a întrebat:
-Pe cine căutaţi?
Prigonitorii având orbire sufletească, trimisă asupra lor de Dumnezeu, n-au văzut că Atanasie era cel ce întreba, — ci au răspuns:
-Căutăm pe Atanasie… Nu l-aţi văzut pe el undeva? Sfântul le-a zis:
-Da, — puţin mai înainte de voi a trecut, — goniţi şi-l veţi ajunge…
Şi aşa Atanasie a scăpat din mâinile ucigaşilor, — şi întorcându-se în Alexandria, a stat ascuns până ce Iulian cel fără de lege, şi-a dat sfârşitul. În locul lui a venit drept-credinciosul Juvenian, şi atunci Atanasie a stat cu linişte în scaunul său.
Dar Juvenian puţin a împărăţit, abia câteva luni, şi în locul său a venit Valent, cel care erâ atins de rătăcirea arienească.
Aşa că prigonirile iarăşi începură, — şi Atanasie din nou a fost asuprit şi silit să plece din scaunul episcopesc. Venind în Alexandria trimişi ai împăratului să-l prindă, — el, acoperându-se necontenit cu puterea lui Dumnezeu, s-a ascuns într-un mormânt, unde a stat vreme de patru luni
Poporul s-a tulburat atunci foarte tare — şi au ridicat cu toţii glas că dacă nu-1 lasă păcii şi lucrării întru Iisus Christos pe Atanasie cel drept-credincios, ei pornesc război împotriva împărăţiei.
Auzind acestea şi înfricoşându-se, împăratul, peste voia sa chiar, a poruncit ca Atanasie să-şi ţină fără teamă scaunul.
Şi aşa, sfântul Atanasie, bătrânul ostaş al lui Iisus Christos, după lungile osteneli, după nesfârşitele zbuciumări, pentru drcapta-credinţă şi după atâtea izgoniri, a mai vieţuit puţină vreme în linişte şi în pace pe scaunul său.
După aceea, s-a odihnit întru Domnul — şi s-a dus către părinţii săi, către patriarhi, către proroci, către apostoli, către mucenici, către mărturisitori, — asemănători fiind lor în toate câte făcuse pe pământ.
A fost episcop patruzeci şi şase de ani şi a lăsat după sine moştenitor al scaunului său pe fericitul Petru, prietenul său, şi părtaşul tuturor primejdiilor sale.
Iar el s-a dus să ia luminatele cununi şi negrăitele răsplătiri ale bunătăţilor, de la Christos, Domnul său, căruia împreună cu Tatăl şi cu sfântul Duh, se cuvine slavă, cânste şi închinăciune, acum şi pururea — şi în vecii vecilor, Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I