Viaţa Sfântului Petru, care mai înainte a fost vameş (22 septembrie)

În părţile Africii era un vameş, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodată nu miluia pe săraci, nici nu se mai gândea la moarte, nu mergea nici la bisericile lui Dumnezeu şi îşi astupa urechile sale de la cei care cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu vrea moartea păcătosului, ci se îngrijeşte de mântuirea tuturor, şi cu judecăţile care ştie mântuieşte pe fiecare, Acela, şi cu Petru acesta a făcut după bunătatea sa, şi a mântuit pe el cu un chip ca acesta: Într-o vreme săracii şi scăpătaţii şezând la uliţe, începu a lăuda casele milostivitorilor, şi a se ruga lui Dumnezeu pentru dânşii, iar pe cei nemilostivi îi ocărau. Deci, a ajuns cuvântul şi până la acest Petru, căruia îi ziceau că este cu totul nemilostiv. Şi se întrebau unul pe altul dacă luat-a cineva cândva din casa lui Petru ceva milostenie, zicând toţi că nimeni n-a luat de la dânsul ceva. S-a sculat apoi un sărac şi a zis: „Ce-mi veţi da mie dacă eu voi merge acum şi voi scoate de la dânsul milostenie?” Şi făcură între dânşii rămăşag. Deci, mergând săracul, a stat la poarta casei lui Petru. Ieşind Petru din casă şi ducând slugile un catâr încărcat de pâine la casa vameşului, săracul, cel ce făcuse rămăşag cu tovarăşii săi, i s-a închinat lui şi a început a cere milostenie întradins, plângându-se. Iar el, neaflând piatră, a apucat o pâine şi a aruncat în cel sărac, l-a lovit în obraz şi s-a dus. Iar săracul, apucând pâinea, a mers la tovarăşii săi, zicându-le că din înseşi mâinile lui Petru a luat pâinea aceea. Şi a lăudat pe Dumnezeu că Petru vameşul este milostiv.
După două zile s-a îmbolnăvit vameşul şi, fiind aproape să moară, s-a văzut pe sine în vedenie că era cercetat la oarecare judecată şi punându-se faptele lui în cumpănă, de o parte a cumpenelor stau nişte arapi puturoşi şi mîrşavi, iar de altă parte a cumpenelor stau nişte bărbaţi foarte luminoşi la chip. Deci, arapii aducând toate faptele cele rele pe care Petru vameşul, din tinereţe, în toată viaţa sa, le făcuse, le puneau în cumpănă, iar bărbaţii cei purtători de lumină nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, pe care să le pună de partea cumpenei lor, împotriva lucrurilor lui celor rele care erau aduse de diavoli. Şedeau întristaţi şi, nepricepându-se, unul către altul zicea: „Noi, dar, nu avem nimic aici”. Atunci a răspuns unul dintre dânşii: „Cu adevărat nu avem nimic, fără numai o pâine pe care a dat-o lui Hristos mai înainte cu două zile, şi aceea încă fără de voie”. Deci puseră pâinea aceea de partea aceea a cumpenii şi îndată a tras cumpăna mai mult decât cea dintîi. Atunci ziseră către vameş acei bărbaţi frumoşi la chip: „Mergi, sărace Petre, şi mai adaugă la pâinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii aceia mîrşavi şi să te ducă în chinul cel veşnic”. Venindu-şi apoi în sine Petru cugeta la cele ce văzuse, şi a cunoscut că vedenia nu era nălucire, ci era adevărată, pentru că a văzut toate păcatele cele făcute din tinereţe, pe care acum le şi uitase; pe toate acelea, adunându-le, arapii le-au pus în cumpănă. Şi zicea în sine, minunându-se, Petru: „Dacă o pâine, pe care am aruncat-o în faţa săracului, mi-a ajutat mie atît de mult încât nu m-au luat pe mine diavolii, cu cât mai mult milostenia cea multă, făcută cu blândeţe şi cu osârdie, va ajuta acelora care, fără cruţare, îşi împart bogăţiile lor la săraci?” Şi de atunci s-a făcut foarte milostiv, încât nici pe sine singur n-a vrut să se cruţe. Mergând odată el la vamă, l-a întâmpinat un corăbier gol, care sărăcise din înecarea corăbiei. Acela, căzând la picioarele lui, cerea să-i dea şi lui o haină cu care să-şi acopere goliciunea trupului. Iar Petru, dezbrăcând de pe sine haina cea de deasupra, bună, de mult preţ, i-a dat-o lui. Iar corăbierul, ruşinându-se a umbla într-o haină ca aceea, aşa de preţioasă, a dat-o la un neguţător să o vândă. Deci, s-a întâmplat că Petru, întorcându-se de la vama sa, a văzut haina aceea spânzurată în târg, la vânzare. De aceea s-a mâhnit foarte şi, mergând în casa sa, n-a gustat hrană de mâhnire, ci a încuiat uşa cămării sale şi, plângând şi tânguindu-se, gândea întru sine zicând: „N-a primit Dumnezeu milostenia mea, n-am fost vrednic ca să aibă săracul pome-nirea mea”. Aşa, mâhnindu-se şi suspinând, a adormit puţin şi, iată, a văzut pe cineva frumos la chip şi strălucind mai mult decât soarele şi având pe capul său o cruce era îmbrăcat în acea haină, pe care el o dăduse corăbierului celui sărac. Şi l-a auzit pe el, zicând către dânsul: „Ce plângi, întristându-te, frate Petre ?” Iar el a răspuns: „Cum să nu plâng, stăpânul meu, că pe cele ce le dau săracilor din acelea ce mi-ai dat mie, ei iarăşi le vând în târg?” Atunci, i-a zis lui Cel ce i se arătase: „Oare cunoşti haina aceasta pe care Eu o port?” Iar vameşul i-a răspuns: „Aşa, stăpâne, o cunosc că era a mea, cea cu care am îmbrăcat pe cel gol”. I-a zis lui Cel ce i se arătase: „Nu te mâhni, dar, iată, de când ai dat-o săracului Eu am luat-o şi o port, precum Mă vezi, şi laud schimbarea ta cea bună, că M-ai îmbrăcat pe Mine, cel pierit de frig”. Apoi, deşteptându-se din somn vameşul, s-a mirat şi a început a ferici pe cei săraci şi a zis în sine: „Dacă săracii sunt Hristos, viu este Domnul, că nu voi muri până ce nu voi fi şi eu ca unul dintr-înşii”. Deci îndată şi-a împărţit toate averile sale la săraci şi pe robii pe care-i avea i-a slobozit. Oprindu-şi un rob, i-a zis lui: „O taină am să-ţi spun ţie, pe care să o păzeşti şi să o asculţi, pentru că de nu mă vei asculta pe mine şi de nu vei păzi aşezământul meu, apoi să ştii că la păgâni te voi vinde pe tine”. Iar robul i-a zis lui: „Toate cele ce-mi vei porunci stăpâne, dator sunt să le fac”. Şi Petru i-a zis lui: „Să mergem în sfânta cetate, ca să ne închinăm Mor-mântului celui făcător de viaţă al lui Hristos şi acolo să mă vinzi pe mine la cineva din creştini şi preţul meu să-l dai săracilor şi tu singur slobod vei fi”. Iar sluga aceea, mirându-se de o ciudată soco-teală ca aceea a stăpânului său, n-a vrut să-l asculte şi i-a zis: „A merge cu tine în sfânta cetate sunt dator, ca o slugă a ta, iar a te vinde pe tine, stăpânul meu, să nu fie aceea, că nu o voi face aceasta nicidecum”. Şi i-a zis Petru, iarăşi, lui: „De nu mă vei vinde pe mine, apoi eu te voi vinde pe tine la păgâni, precum mai înainte ţi-am zis ţie”. Şi au mers la Ierusalim.
Apoi, închinându-se la sfintele locuri, a zis iar către slugă: „Vinde-mă pe mine, că de nu mă vei vinde tu, apoi eu te voi vinde la barbari, în robie rea”. Deci, sluga, văzând gândul cel neschimbat al stăpânului său, l-a ascultat. Găsind pe un cunoscut al său, om temător de Dumnezeu, făuritor de argint cu meşteşugul, anume Zoil, i-a zis: „Ascultă-mă, frate Zoile, cumpără de la mine un rob bun”. Iar argintarul i-a zis lui: „Frate, să mă crezi că am sărăcit, şi nu am ce să dau pentru dânsul”. Zis-a lui iar sluga vameşului: „Să iei împrumut de la cineva bani şi să-l cumperi că este foarte bun, şi te va binecuvânta Dumnezeu pentru dânsul”. Apoi, crezând Zoil cuvintele lui, a luat de la oarecare prieten treizeci de bani de aur şi a cumpărat cu ei pe Petru de la sluga lui, neştiind taina aceasta, cum că Petru este stăpân al slugii sale.
Deci, sluga aceea, luând preţul pentru stăpânul său, s-a dus la Constantinopol, nespunând la nimeni ceea ce făcuse şi preţul acela l-a împărţit la săraci. Iar Petru slujea la Zoil, lucrând acel lucru la care nu se obişnuise mai înainte; uneori slujea făcând bucătăria, alteori curăţind gunoiul din casa lui Zoil, iar alteori în grădină, săpând pământul şi cu alte slujbe şi pătimiri muncindu-şi trupul, se smerea fără măsură. Iar Zoil, văzând că s-a binecuvântat casa lui pentru Petru, precum altă dată casa lui Pentefri pentru Iosif, şi bogăţia i se înmulţise, l-a iubit pe Petru şi se ruşina văzându-i sme-renia cea nemăsurată. Odată i-a zis lui: „Frate Petre, voi să te slo-bozesc de acum pe tine şi de aici înainte ca pe un frate să te am”. Iar el n-a vrut să fie slobod, ci ca un rob voia să-i slujească lui. Şi puteai de multe ori să-l vezi pe el batjocorit de celelalte slugi, iar uneori chiar bătut şi în multe feluri mâhnit. El însă răbda toate acestea tăcând. Într-o noapte, Petru a văzut în vis în chip de soare pe Acela Care i se arătase lui în Africa purtând haina lui. Acela ţinea treizeci de monezi de aur în mâinile sale, şi a zis către dânsul: „Să nu te mâhneşti, frate Petre, că eu ţi-am luat preţul, ci să rabzi până la vremea aceea ce cunoscut vei fi!”. Iar după cîţiva ani au mers din părţile Africii nişte vânzători de argint la locuri să se închine, şi i-a chemat pe dânşii Zoil, stăpânul lui Petru, în casa sa la ospăţ. Şi când ospătau ei, au început oaspeţii a cunoaşte pe Petru, şi unul altuia zicea: „Cât de mult seamănă omul acesta cu Petru Vameşul”. Iar Petru, înţelegându-i, îşi ascundea faţa despre dânşii, ca să nu fie cu totul cunoscut. Însă ei îl cunoscură bine pe el, şi începură a zice către cel ce-i chemase pe ei: „Domnule, Zoile, avem să-ţi spunem ţie un lucru: să ştii că mare om ai în casa ta slujindu-ţi ţie, că cu adevărat Petru este acesta, care cândva mare putere avea în Africa şi pe cei mulţi robi ai săi i-a făcut liberi. Sculându-ne, să-l luăm pe el, că s-a supărat foarte dregătorul nostru pentru dânsul, şi se mâhneşte de el”. Iar Petru, stând afară, a auzit aceste cuvinte ale lor şi, lăsând jos vasul pe care îl ducea, a alergat la poarta curţii, vrând să fugă; dar portarul curţii aceleia era mut şi surd din naşterea sa, el numai prin semn deschidea şi închidea poarta. Grăbindu-se să iasă, robul lui Dumnezeu, Petru, a zis mutului: „Ţie îţi grăiesc, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide uşa degrab”. Iar mutul a grăit: „Da, stăpâne, voi deschide degrab!”. Şi îndată i-a deschis lui şi a ieşit. Deci, venind mutul la stăpânul său a grăit înaintea tuturor şi toţi din casa lui s-au mirat că l-au văzut pe el grăind. Apoi, sculându-se, îl căutară pe Petru, dar nu l-au găsit. Şi le zicea mutul: „Vedeţi, doar n-a fugit, că mare rob al lui Dumnezeu este, că la venirea nopţii mi-a zis mie aşa: „Întru numele Domnului Iisus Hristos, ţie îţi zic, deschide-mi”. Şi îndată am văzut din gura lui ieşind o văpaie care s-a atins de gura mea şi am grăit. Sculându-se, toţi au alergat în urma lui, dar nu l-au ajuns, şi pretutindenea căutându-l cu de-amăruntul nu l-au aflat. Atunci au făcut pentru dânsul plângere mare, că nu au ştiut că este unul ca acela rob al lui Dumnezeu. Şi proslăviră pe Dumnezeul Cel ce are mulţi plăcuţi ascunşi ai săi. Iar el, fugind de mărire omenească, se ascundea prin neştiute locuri până la mutarea sa către Dumnezeu, căruia se cuvine mărire în veci. În această zi facem pomenirea cuviosului Iona Presbiterul, tatăl lui Theofan, făcătorul de canoane, şi al lui Theodor cel însemnat.

Viețile Sfinților, septembrie