Viaţa Sfântului Petru, Mitropolitul Kievului şi a toată Rusia (21 decembrie)

Acest fericit Petru s-a născut din creştini dreptcredincioşi, în ţinutul Volinskiei. Fiind încă în pântecele maicii sale, pe când se lumina spre o zi de duminică, maică-sa a avut o vedenie: i se părea că ţine în mâinile sale un miel, iar între coarnele lui a crescut un pom cu frunze frumoase şi cu multe flori şi roade. Între ramurile lui luminau multe lumânări şi ieşea frumoasă mirosire.
Născându-se sfântul şi la şapte ani dându-se la învăţătura cărţilor sfinte, cu zăbavă învaţă fericitul copil, de care lucru nu puţină mâhnire aveau părinţii, însă aceasta s-a făcut ca să ia de la Dumnezeu înţelepciunea cărţii, mai mult decât de la oameni, pe care a primit-o în acest chip: a văzut în vis pe un oarecare om în veşminte arhiereşti, venind şi zicând către dânsul: „Deschide-ţi, fiule, gura ta”. Iar el, deschizând-o, cel ce i se arătase a atins cu mâna dreapă limba lui şi l-a binecuvântat, apoi i-a umplut de dulceaţă gîtlejul lui. Deşteptându-se, copilaşul n-a văzut pe nimeni, decât numai şi-a simţit inima sa plină de dulceaţă şi de veselie. De atunci, cât îi dădea dascălul său să înveţe, degrabă primea şi în puţină vreme a învăţat toată Scriptura.
Când era de douăzeci de ani, s-a dus la o mănăstire şi a primit rânduiala monahicească, fiind ascultător în lucrurile mănăstireşti, aducând în bucătărie apă şi lemne, spălând hainele fraţilor şi iarna şi vara, iar din pravila sa nimic nu lăsa. Căci mai înainte decât toţi se afla la cântarea bisericească şi mai pe urmă ieşea. În biserică, stătea cu frică, ascultând dumnezeieştile scripturi, cu toată luarea-aminte, niciodată rezemându-se de perete. Totdeauna era ascultător şi fraţilor le slujea fără lenevire, întru smerenie şi în tăcere. Apoi, cu voia povăţuitorului, s-a hirotonisit diacon şi preot. După aceea a învăţat a zugrăvi sfinte icoane şi, zugrăvind închipuirea acestora, se depărta cu gândirea de la cele pământeşti şi cu totul făcându-se gânditor la Dumnezeu, cu mai multă dorire se ridica spre îmbunătăţita viaţă.
Luând binecuvântare de la povăţuitorul său, s-a dus la un loc liniştit şi şi-a făcut sălăşluire la râul Raga, care acum se cheamă mănăstirea Dvorţi, zidind o biserică în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi în scurt timp s-au adunat mulţi fraţi. Sfântul era bun la obicei şi fără răutate, iar mai pe urmă învăţa în linişte şi cu blândeţe pe toţi. Silindu-se spre milostenie, niciodată n-a lăsat în deşert pe sărac, pe cerşetor şi străin, încât până şi la voievod a mers vestea despre dânsul şi viaţa lui îmbunătăţită. Pentru aceasta, de toţi era cinstit şi toţi primeau cuvântul învăţăturii de la dânsul.
În vremea aceea a venit prin locul acela, arhiereul Maxim de la Constantinopol, învăţînd pe oameni rânduiala lui Dumnezeu. Petru, mergând cu fraţi săi, să ia binecuvântare, i-a dat arhiereului icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care singur o zugrăvise. Iar arhiereul lui Dumnezeu l-a binecuvântat pe el şi pe fraţi, iar sfânta icoană, primind-o, cu mare cinste o avea la dânsul. Nu după multă vreme, arhiereul Maxim murind, un oarecare egumen, anume Gherontie, îndrăznind, a luat arhierescul veşmânt, podoaba şi toiagul păstoresc, precum şi acea icoană zugrăvită de Petru şi dată arhiereului; şi s-a dus la Constantinopol, vrând să se facă mitropolit al Rusiei. Atunci voievodul părţilor Volinskiei, silea pe fericitul Petru, uneori singur rugându-l, alteori prin boieri îndemnându-l, ca să meargă la Constantinopol pentru alegerea la scaunul mitropoliei Kievului, căci pe Gherontie nimeni nu-l voia, pentru îndrăzneala lui, fiindcă fără sfat şi alegere a alergat să răpească vrednicia, neintrând pe uşă, ci sărind pe aiurea. Fericitul Petru multă vreme n-a voit. Apoi fiind înduplecat de voievod, de boieri şi de sfinţitul sobor, s-a dus, trimiţînd voievodul pentru dânsul rugăminte la preasfinţitul Patriarh şi la tot soborul lui, poftind ca să vadă pe Petru pe scaunul arhieresc.
Gherontie, mergând pe mare, i s-a întîmplat vifor grozav şi vânturi potrivnice, încât a zăbovit nu puţină vreme oareunde. Iar fericitului Petru vântul i-a fost lin şi prielnic şi ca în vis a plutit pe mare. Apoi lui Gherontie i s-a arătat, în vedenie, icoana Maicii Domnului, a Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, despre care înainte s-a vorbit, zicându-i: „In deşert te osteneşti tu, bătrânule Gherontie, că nu vei sui treapta arhierească pe care o cauţi, ci cel ce m-a zugrăvit, Petru, egumenul, slujitorul Fiului meu şi Dumnezeu, acela va fi ridicat la scaunul arhieresc şi pe popor bine îl va paşte, pentru că Fiul meu, Hristos Domnul,
Şi-a vărsat sângele Său cel împrumutat din mine. Căci acela, cu dumnezeiască plăcere vieţuieşte şi bătrâneţi bune va trece bucurându-se la Stăpânul tuturor”. Gherontie, degrabă deşteptându-se, s-a înspăimântat şi tuturor a spus cele ce văzuse. Iar când Cuviosul părintele nostru Petru a mers la Constantinopol, era atunci în sfânta biserică a înţelepciunii lui Dumnezeu, Sfânta Sofia, patriarhul Atanasie cel minunat, care cu bunătăţile sale împodobea scaunul a toată lumea.
Intrând fericitul Petru la patriarh, s-a umplut de bună mireasmă biserica acea şi patriarhul a înţeles cu duhul, că pentru venirea lui Petru s-a făcut aceea bună mireasmă şi l-a binecuvântat cu bucurie. Apoi, aflând pricina venirii lui, a adunat sfinţitul sobor şi cercetare după obicei făcându-se, Petru s-a aflat vrednic de arhierie, fiind însemnat mai înainte de naşterea sa. Drept aceea, patriarhul săvîrşind dumnezeiasca slujbă, a sfinţit pe minunatul Petru, a cărui cinstită faţă în vremea sfinţirii atît de mult s-a luminat, încât toţi s-au minunat şi au zis: „Cu adevărat acest om, prin porunca lui Dumnezeu a venit la noi”. Deci, s-a făcut tuturor veselie duhovnicească.
După câteva zile a venit şi Gherontie şi a spus toate cele ce i se întîmplaseră. Apoi, luând patriarhul veşmintele arhiereşti cu cinstita icoană şi toiagul păstoresc de la Gherontie, a dat bisericeştile semne de dregătorie în mâinile adevăratului păstor, Petru. Şi aşa preasfinţitul patriarh, învăţînd multe zile pe Sfântul şi fericitul Petru şi binecuvântându-l cu slavă, l-a eliberat de la Constantinopol. Sfântul, venind întru a sa Mitropolie, a dat pace şi binecuvântare tuturor şi învăţa cu osârdie turma cea de Dumnezeu încredinţată lui, mergând din loc în loc. Acestea binefăcându-se n-a suferit vicleanul vrăjmaş, ci a făcut împiedicare sfântului, îndemnând pe unii ca să nu-l primească. Însă după aceea s-au pocăit şi au primit pe arhiereul, căruia supunându-se, au cerut iertare de la dânsul.
Apoi, după o vreme, iarăşi a pornit vrăjmaşul spre zavistie pe Andrei, episcopul Tferului, care ascuţindu- şi limba sa, a grăit fără de lege, scriind asupra dreptului multe cuvinte mincinoase şi hulitoare, pe care le-a trimis la preasfinţitul patriarh, Atanasie. Iar patriarhul, mirându-se, nu l-a crezut, ci, fiind cu multă pricepere, a trimis pe unul din clericii Bisericii în pământul Rusiei şi s-a adunat sobor în cetatea Pereiaslaviei, fiind acolo Simeon episcopul Rostovului şi Cuviosul Prohor, egumenul Pecerskăi, cum şi domni, boieri, preoţi, monahi şi mulţime mare. Acolo, fiind chemat şi Andrei, episcopul Tferului, s-a făcut cercetare şi tulburare mare, stând înainte mincinoşii clevetitori ai Sfântului Petru. Atunci lucrătorul de răutate nu s-a tăinuit, ci a venit înaintea tuturor, pentru că răutatea lui Andrei şi clevetirea lui s-au vădit, iar clevetitorul cel mincinos a fost ruşinat şi defăimat. Sfântul Petru nimic rău nu i-a făcut, ci l-a iertat şi, din destul pe toţi învăţîndu-i, i-a eliberat întru ale lor. Dar el însuşi adăuga osteneli peste osteneli, înmulţind, până la sută, talantul cel dat lui, fiind şi sărmanilor tată.
În acea vreme s-a arătat un eretic oarecare, Seit, care nu se supunea învăţăturii sfântului. Pe acela arhiereul lui Dumnezeu l-a dat blestemului şi a pierit rău. După aceasta a mers plăcutul lui Dumnezeu în slăvita cetate Moscova, stăpânind într-însa, atunci, binecredinciosul şi marele domn Ioan Daniilovici, cel bine împodobit cu toate lucrurile, milostiv spre săraci şi preoţi, iubitor de cinstea bisericilor şi de sfintele scripturi ascultând. Deci foarte mult l-a iubit arhiereul şi a rămas mai mult decât în alte locuri întru acea cetate. Apoi a sfătuit pe binecredinciosul domn ca să zidească o biserică de piatră, în numele Preasfintei Stăpâne Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, zicându-i aşa: „Dacă mă vei asculta şi vei ridica biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi te vei preamări mai mult decât alţi domni, cetatea ta va fi slăvită şi arhierei vor locui într-însa. Apoi se vor birui vrăjmaşii şi Dumnezeu într-însa se va preaslăvi, iar oasele mele aici se vor pune”.
Voievodul, ascultând sfatul sfântului, a avut sârguinţă către biserică şi punându-se temelie, din zi în zi se înălţa şi singur sfântul se silea, ca în toate zilele să sporească lucrul. Şi, mai înainte văzându-şi ieşirea sa din viaţă prin descoperire dumnezeiască, şi-a făcut singur mormântul, aproape de jertfelnic. După săvîrşirea mormântului, i s-a făcut iarăşi vestire de la Dumnezeu despre moartea lui. Atunci, cu totul umplându-se de bucurie, a mers în biserică şi a săvîrşit Sfânta Liturghie, rugându-se pentru toţi credincioşii împăraţi şi domni şi pentru al său fiu sufletesc, drept-credinciosul domn Ioan, cum şi pentru toţi binecredincioşii creştini de pe pământul Rusiei. După aceea a făcut mare pomenire pentru cei răposaţi şi sa împărtăşit cu Sfintele Taine. Venind din biserică, a chemat tot clerul şi, învăţîndu-i după obicei, i-a
eliberat. În aceea vreme multă milostenie făcea la săraci, la scăpătaţi, la biserici, la mănăstiri, la preoţi, dar slăbea cu trupul.
Sosind ziua ducerii lui din viaţă, a chemat pe Protasie, mai marele cetăţii, neîntîmplându-se atunci a fi voievodul în cetate şi i-a zis lui: „Fiule, iată eu mă duc din viaţa aceasta şi las fiului meu, iubitului meu domn Ioan, milă, pace şi binecuvântare de la Dumnezeu şi seminţiei lui până în veac”. Apoi, dând alte aşezăminte, i-a încredinţat lui punga, ca să cheltuiască pentru săvîrşirea bisericii şi dându-le tuturor pace, a început a cânta Vecernia. Şi încă rugăciunea fiind în gura lui, sufletul său s-a dus către Domnul, ridicându-şi singur mâinile spre Dumnezeu. Voievodul, auzind despre moartea sfântului, degrabă a mers mâhnit în cetate şi cu toţi boierii şi poporul, plângeau şi se tânguiau pentru moartea Sfântului Petru. Apoi, punând pe pat cinstitul său trup, l-a dus în biserică precum este obiceiul.
În acea vreme um om, cuprinzându-se de necredinţă către sfânt, a mers în mijlocul poporului şi în gândul său defăima, zicând: „Cine este acesta căruia însuşi domnul cu poporul îi merge înainte şi îi urmează şi i se dă atâta cinste”? Acestea gândindu-le, îndată a văzut pe sfânt pe pat şi binecuvântând poporul de amândouă părţile, până ce a fost dus la mormânt şi s-a încredinţat omul acela de sfinţenia plăcutului lui Dumnezeu. Apoi cele văzute le-a spus poporului, iar sfintele lui moaşte ducându-le, le-a pus în mormântul pe care singur şi l-a zidit, unde şi acum zac, făcând felurite minuni celor ce cu credinţă se apropie de ele.
Un tânăr oarecare, din naşterea sa avea mâinile slăbănoage şi cu totul nemişcate, încât nici la gură nu-i era cu putinţă a le duce. Mergând el la mormântul acelui sfânt, rugându-se cu lacrimi, îndată i s-au întărit mâinile şi s-a însănătoşit. Apoi, pe un gîrbov şi pe un surd i-a făcut sănătoşi. Încă şi un orb de mulţi ani, care a venit şi s-a rugat, îndată i-a deschis luminile ochilor. Şi multe alte minuni, celor ce cu credinţă merg la dumnezeiasca raclă, izvorăsc şi până acum, întru cinstea şi slava Celui în Treime slăvit, Dumnezeu în veci. Amin.

Viețile Sfinților, decembrie