Viaţa şi pătimirea Sfântului Marelui Mucenic Eustatie Plachida, a soţiei şi fiilor lui († 118) (20 septembrie)

În zilele împărăţiei lui Traian (98-117), petrecea în Roma oarecare dregător, anume Plachida, de neam bun, slăvit, mai bogat decât alţii şi atîta de viteaz în războaie încât chiar şi numai numele lui era înfricoşat vrăjmaşilor. Acesta a fost ales povăţuitor al oştirilor romanilor, atunci când împăratul Romei, Tit (79-81), a mers cu oaste în pământul Iudeei, şi a arătat multă bărbăţie în războaie. Deşi era închinător de idoli cu credinţa, arăta în viaţa sa lucruri creştineşti, hrănindu-i pe cei flămânzi, îmbrăcându-i pe cei goi, ajutându-le celor căzuţi în primejdii, şi liberându-i pe mulţi din legături şi din temniţe. Şi mai mult se bucura de aceasta, când făcând bine cuiva, îi da mână de ajutor fiind în primejdie, decât atunci când biruia cu mâna pe vrăjmaşi. Era ca un alt Cornelie, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, în toate lucrurile bune desăvârşit, afară numai că nu avea sfânta credinţă, cea în Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care toate lucrurile cele bune sunt moarte. Şi avea soţie tot aşa cu fapte bune, ca şi dânsul, cu care a născut doi fii. Plachida şi femeia sa erau foarte buni şi milostivi spre toţi. Îi lipsea aceasta numai, să cunoască pe unul, adevăratul Dumnezeu, pe care neştiindu-l, prin lucruri bune Îl cinstea. Deci, iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mântuiască şi nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune, n-a trecut cu vederea nici pe acest bărbat virtuos şi nu l-a lăsat pe el ca să piară în întunericul înşelăciunii idoleşti, ci acela (Care în toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu şi face dreptate, este primit) l-a făcut pe el primit, şi a vrut ca să-i arate lui calea mântuirii cu un chip ca acesta: Plachida, fiind într-o zi, după obiceiul său, la vânătoare de fiare cu slugile sale, a găsit o cireadă de cerbi, şi, rânduindu-şi călăreţii, au început a urmări pe cerbi.
Şi văzând un cerb mai mare din toată mulţimea, alerga după el. După ce s-a osebit cerbul din grămadă, s-a despărţit şi Plachida de ostaşii săi, cu puţini tovarăşi alergând după el; iar slugile cele ce îi urmau lui, obosind, au rămas departe. Plachida singur, având calul mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. Alergându-l pe el mult şi fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatră înaltă, şi sta pe dânsa; şi sosind aproape Plachida singur, cugeta în sine cam cum ar putea să vâneze cerbul, şi privea la el. Iar înduratul Dumnezeu, Cel ce rânduieşte în toate chipurile mântuirea oamenilor, şi cu judecăţile care ştie povăţuieşte la calea cea adevărată, Acela a vânat pe vânătorul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin arătarea sa. Căci, stând Plachida mult şi privind la cerb, i s-a arătat lui Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasă între coarnele cerbului, spre care Plachida privind, a văzut asemănarea trupului celui răstignit pe cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunându-se de acea înfricoşată vedenie, a auzit de acolo un glas zicând către dân-sul: „De ce mă prigoneşti, Plachido?!” Şi îndată, odată cu acest dumnezeiesc glas, a căzut frică peste el, şi căzând de pe cal la pă-mânt, zăcea ca un mort. Apoi, abia venindu-şi în sine, a zis: „Cine eşti tu, Doamne, cel ce grăieşti cu mine?” Iar Domnul i-a zis lui: „Eu sunt Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind, pentru mântuirea ome-nească îmbrăcându-mă în trup, de voie am pătimit, şi cruce am răb-dat; iar tu, neştiindu-Mă, Mă cinsteşti, pentru că lucrurile tale cele bune, şi milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, şi Mi-am adus aminte să te mântuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ţie prin această vieţuitoare, ca să te vânez întru cunoştinţa Mea, şi să te unesc cu credincioşii robii Mei, pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, să piară încurcându-se în cursele vrăjmaşului”. Şi sculându-se Plachida de la pământ, n-a văzut pe nimeni, şi a zis: „Acum, Doamne, cred că Tu eşti Dumnezeul cerului şi al pământului, şi Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ţie unuia mă în-chin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să ştiu, ci Ţie Doamne mă rog! Povăţuieşte-mă pe mine, ce să fac!” Şi s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: „Să mergi la un preot creştin şi să te botezi de către dânsul, şi acela te va învăţa pe tine calea mântuirii”. Acestea auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie şi de umilinţă, şi căzând la pământ, s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui, şi se căia că până atunci n-a ştiut dreptatea, şi n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat. Dar se bucura cu duhul că s-a învrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la cu-noştinţă, şi la calea cea dreaptă l-a povăţuit. Apoi, încălecând pe cal, s-a întors la ai săi veselindu-se cu duhul, şi nespunând nimănui ceea ce se întâmplase. Iar după ce s-a întors de la vânat la casa sa, a chemat la un loc osebit pe soţia sa, şi i-a spus ei toate cele ce văzuse. Iar ea a zis: „Eu, în noaptea cea trecută, am auzit pe oarecare zicând către mine: „Tu şi bărbatul tău şi fiii tăi, mâine veţi veni la mine, şi mă veţi cunoaşte pe Mine, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce dau mântuire celor ce mă iubesc pe Mine”. Deci, să nu zăbovim, ci degrab să facem ceea ce ni s-a poruncit nouă”. Şi după ce a înnoptat, a poruncit Plachida să caute unde trăieşte preotul creştin, şi înştiinţîndu-se de casa lui unde locuieşte şi-a luat femeia şi copiii şi pe oarecare din slujitorii săi cei credincioşi, şi au mers la casa unui preot, anume Ioan, căruia i-a spus toate cu deamăruntul, cum li s-a arătat lor Dumnezeu, şi au cerut sfântul botez de la dânsul. Iar el, auzind acestea, a proslăvit pe Dumnezeul cel ce adună din nea-muri, popor bineplăcut Lui şi învăţîndu-i pe ei sfânta credinţă, le-a spus toate poruncile lui Dumnezeu; apoi, din belşug învăţîndu-i, şi făcând rugăciune, i-a botezat pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi s-a dat lui Plachida din sfântul botez, numele Eustatie, şi soţiei lui, Teopista, iar fiilor lor: Agapie şi Teopist. Şi împărtăşindu-i preotul cu Sfintele Taine cele Dumnezeieşti, le-a dat binecuvântare cu pace, zicându-le: „Dumnezeu să fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunoştinţei Sale, şi v-a chemat la moş-tenirea vieţii veşnice, întru care de vederea Lui pururea vă veţi sătura. Să vă aduceţi aminte şi de mine duhovnicul, părintele vostru”. Şi se duseră la casa lor, născuţi din scăldătoarea botezului, şi plini de negrăită bucurie, pentru că a luminat darul lui Dumnezeu sufletele şi le-a îndulcit inimile, încât li se părea că sunt în cer, nu pe pământ.
A doua zi, Eustatie încălecând pe cal şi luând câteva slugi, s-au dus la locul de vânat, acolo unde a văzut pe Domnul, ca să-i dea mulţumită pentru nespusele Lui daruri. Şi sosind la locul acela, a trimis pe slugile sale, zicându-le: „Să căutaţi vânat”. Iar el, descă-lecând de pe cal, a căzut cu faţa la pământ rugându-se cu lacrimi, şi mulţumind lui Dumnezeu pentru o milă negrăită ca aceea a lui, că bine a voit a-l lumina pe el împreună cu toată casa sa, cu lumina credinţei. Deci, de aci înainte, se încredinţa în mâinile Domnului său, punându-şi nădejdea în voia Lui cea bună şi desăvârşită, ca după a Sa bunătate, pe toate cele pentru dânsul să le rânduiască spre folos, precum ştie şi vrea. Şi i s-a făcut acolo descoperire de ispitele şi de necazurile cele ce erau să vină asupra lui. Pentru că a auzit pe Domnul grăind către dânsul: „Eustatie, se cade ţie să-ţi arăţi faptele credinţei tale, neîndoirea nădejdii şi osârdia dragostei tale cea către mine; dar acestea se cunosc nu în vremelnicele bogăţii şi în norocirea cea deşartă, ci în sărăcie şi în ispite. Pentru acestea ai să ajungi în multe necazuri, şi o să fii ispitit în primejdii ca un alt Iov, ca lămurit fiind ca aurul în ulcea, vrednic Mie să te afli, şi să primeşti cununa din mâinile Mele”. Iar Eustatie a zis: „Doamne, iată înaintea Ta sunt, fă cu mine ceea ce voieşti, sunt gata ca să primesc cu mulţumire orice din mâinile Tale. Că Tu bun şi milostiv eşti; pedepseşti cu milă ca un Tată, şi oare să nu primesc părinteasca învăţătură din îndurate mâinile Tale? Cu adevărat sunt gata a suferi ca un rob şi a răbda toate cele puse asupra mea, numai ajutorul Tău cel atotputernic să fie cu mine”. Şi iar a auzit acel glas: „Dar, acum vrei ca să primeşti necazul, sau în zilele cele mai de pe urmă în ale vieţii tale?” Iar Eustatie a zis: „Doamne, de nu se poate ca să treacă ispitele, apoi dă-mi-le acum ca să rabd acele primejdii, numai trimite-mi ajutorul Tău, ca să nu mă biruiască răutatea, şi să nu mă smulgă pe mine de la dragostea Ta!” Iar Domnul i-a zis: „Îndrăzneşte Eustatie, căci darul meu va fi cu tine, păzindu-te! Apoi când în adâncul smereniei vei veni, Eu te voi înălţa pe tine şi te voi proslăvi, nu numai la cer înaintea îngerilor Mei, dar şi înaintea oamenilor te voi cinsti, pentru că, după acele multe necazuri, iar te voi mângâia pe tine, şi în dregătoria ta cea dintîi te voi rândui. Iar tu nu de cinstea cea vremelnică să te ve-seleşti, ci de aceea că numele tău este scris în cărţile celor vii”. Aşa, sfântul Eustatie vorbind împreună cu nevăzutul Dumnezeu, şi din descoperirile lui scoţînd, s-a umplut de multă duhovnicească bucurie şi de dumnezeiesc dar la acel loc şi s-a întors la casa sa, aprinzându-se de dumnezeiasca dragoste. Nu a tăinuit aceasta nici de cinstita sa soţie, ci pe toate i le-a spus ei, pe care din dumnezeiasca descoperire le ştia, că adică vor veni asupra lor multe ispite şi necazuri, pe care se cuvine să le rabde cu bărbăţie pentru Domnul. Iar pe toate acestea, de le vor răbda, bine le va întoarce lor Domnul întru veşnică veselie şi bucurie. Apoi, auzind de aceasta cea cu bună înţelegere femeie, a zis: „Voia Domnului să fie cu noi, fără numai ca dinadinsul să rugăm bunătatea Lui, ca să ne dea nouă răbdare”. Şi vieţuiau în toată dreapta-credinţă şi cinste, nevoindu-se în post şi în rugăciuni, făcând milostenii la săraci mai multe decât în trecut şi petrecând în toate faptele bune cu osârdie, mai mult decât în cea dintîi viaţă bună a lor. Iar nu după multe zile, Dumnezeu binevoind, au intrat boala şi moartea în casa lui, în oameni şi în dobitoace, şi se îmbolnăviră toţi cei ce petreceau în curtea lui. Şi după puţină vreme au murit aproape toate slugile lui, dobitoacele şi toate animalele de casă. Încă au furat şi tâlharii averile lor noaptea, intrând în cămări, care atunci nu mai erau păzite. Şi chiar dacă vreuna din slugi mai era încă în viaţă, fiind cuprinsă de boală, zăcea în pat. Şi în puţină vreme, slăvitul acela şi bogatul dregător a sărăcit. Dar nu s-a mâhnit de aceasta, nici s-a necăjit. În toate acestea ce i s-a întâmplat Eustatie n-a căzut în greşală, ci mulţumind lui Dumnezeu, ca un alt Iov grăia: „Domnul a dat, Domnul a luat. Precum Domnul a voit, aşa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat (în veac)” (Iov 1,21). Şi încuraja pe soţia sa, ca să nu se necăjească de cele ce se întâmplau. Iar ea îl încuraja pe el, şi amândoi răbdau cu mulţumire, încre-dinţîndu-se voii Domnului lor, şi se mângâiau cu nădejdea milei lui Dumnezeu. Deci, văzându-se pe sine Eustatie sărăcit, a gândit să se tăinuiască de toţi cunoscuţii şi să petreacă într-o depărtată ţară în-tre poporul cel de rând, ascunzându-şi neamul cel bun al său şi dre-gătoria cea mare, în sărăcie şi în smerenie, ca aşa, fără vreo piedică sau gîlceavă, să slujească Celui ce a sărăcit şi s-a smerit pentru mântuirea noastră, lui Hristos Domnul. Şi sfătuindu-se despre aceasta cu soţia sa, au hotărît ca vremea ieşirii lor din cetate să fie noaptea. Şi aşa au făcut. Tăi-nuindu-se de casnicii lor, care rămăseseră foarte puţini şi aceia bolnavi, şi-au luat pe cei doi fii ai lor, şi schimbîndu-şi hainele cele de mult preţ, s-au îmbrăcat în altele rupte; şi luând puţine din averi, pe câte au putut să ia, au ieşit noaptea din casa lor, lăsându-le pe toate pentru Dumnezeu, slava şi cinstea şi bogăţia, de care deşi se lipsise Eustatie, putea cu înlesnire iar să le cîştige, fiind de neam mare, cu înaltă dregătorie cetăţenească, iubit împăratului, şi cinstit de toţi. Pe toate acestea le-a socotit a fi gunoaie, numai ca să do-bîndească pe Dumnezeu ajutor sieşi. Şi umbla prin locuri neştiute, ascunzându-se de cunoaşterea omenească; se depărta fugind, şi se aşeza în mijlocul oamenilor celor cu totul de jos şi care nu-l cunoşteau. Aşa ieşind din prea luminate palatele lui, se înstrăina, următor fiind lui Hristos, neavând unde să-şi plece capul.
Şi s-a făcut degrab ştire împăratului şi tuturor celor mari, că iubitul lor dregător, Plachida, s-a ascuns nu se ştie unde. Şi se mirau toţi de ce i s-o fi întâmplat! Oare nu cumva l-a omorît pe el cineva din vrăjmaşii cei de casă? Sau a pierit singur prin vreo întâmplare? Şi nu se pricepea nimeni să spună ceva în legătură cu dânsul. Se îngrijeau toţi şi se făceau cercetări, dar n-a putut nimeni să ştie tainele lui Dumnezeu care se făceau cu Eustatie. Pentru că cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine i s-a făcut lui sfetnic? Iar trăind Eustatie în oarecare loc neştiut, i-a zis femeia lui: „Până când să trăim aici? Să mergem mai bine în ţări depărtate, ca nu cumva să ne cunoască pe noi cineva, şi să ne facem de ocară cunoscuţilor noştri”. Şi sculându-se cu copiii, s-au dus pe calea care merge spre părţile Egiptului; şi mergând câteva zile, au sosit la mare. Aflând în liman o corabie care vrea să meargă la Egipt, au intrat într-însa şi începură a merge. Iar stăpânul corăbiei era barbar foarte. Acela văzând pe femeia lui Eustatie frumoasă, s-a robit spre dânsa, şi gândea vicleşug în inima sa, vrând să o ia de la acel om sărac. Apoi, sosind în portul la care se cădea să iasă Eustatie din corabie şi să meargă în calea sa, stăpânul corăbiei a luat în loc de chirie, pe femeia lui Eustatie. Eustatie se împotrivea lui şi nu vrea să i-o dea, dar n-a putut mai mult nimic să facă. Căci nebunul ace-la şi fără de omenie barbar, scoţînd sabia, vrea să-l ucidă pe el, şi să-l arunce în mare. Şi nu era nimeni ca să ajute lui Eustatie, şi a început cu plângere a cădea la picioarele omului aceluia, rugându-l ca să nu-l despartă de iubita sa soţie. Dar nici aşa n-a reuşit ceva, că îi hotărîse răspuns desăvârşit, zicându-i: „Sau te du tăcând, de vrei să fii viu, sau vei muri îndată aici de sabia aceasta, şi marea aceasta va fi ţie mormânt”. Atunci Eustatie cu cei doi fii au ieşit din cora-bie, tânguindu-se. Iar cârmaciul acela, depărtând corabia de la mal, a ridicat pânzele şi a început a merge corabia înainte. Ce despăr-ţire groaznică era plăcutului lui Dumnezeu de la soţia sa cea cu-rată şi cinstită! Unul pe altul se petreceau, plângând cu ochii şi tânguindu-se cu inimile. Se tânguia Eustatie cu fiii, stând pe mal; se tânguia şi femeia lui în corabie, răpindu-se de la bărbat şi ducându-se în neştiută ţară. Şi cine va spune jalea, plângerea şi tânguirea lor? Deci, a stătut Eustatie pe mal, privind după corabie, până când a putut a o vedea cu ochii, apoi a purces pe cale plângând şi ducând cu sine pe copilaşii săi cei mititei; şi bărbatul plângea după femeia sa, iar fiii plângeau după mama lor. Numai cu aceea se mângâia pe sine acel fericit suflet, că unele ca acestea le primea din mâna Domnului, fără de a cărui voie nimic nu putea să se facă asupra lor, şi că spre aceasta este chemat în sfânta credinţă, ca prin răbdare să ajungă la cereasca moştenire. Dar încă nu se sfârşise necazul acela cu răpirea femeii, că mai mari decât cel dintîi, se arătau altele; încă nu uitase pe cel dintîi, şi iată lipsirea de fii nu era departe. Pentru că s-a întâmplat de a întâlnit în calea lui un râu revărsat peste margini şi foarte repede, la a cărui margine nici luntre nici pod nu se afla, ci aşa prin apă, gol, trebuia să-l treacă pe el călătorul, şi din pricina cursului celui repede al apei, nu era cu putinţă ca pe amândoi fiii deodată să-i treacă de cealaltă parte a râului aceluia. Deci, lăsând un copil pe mal, iar pe celălalt luându-l pe spate, l-a dus peste râu; şi trecându-l pe el, l-a pus pe celălalt mal, şi pe când se întorcea să ia pe celălalt copil, ca şi pe acela aşijderea să-l treacă, fiind el în mijlocul râului, a ţipat copilul, şi, ridicându-şi ochii Eustatie, a văzut un leu venind spre copil, care, apucându-l pe copil, a fugit cu el în pustie. Şi Eustatie sta privind şi cu jale strigând, până ce n-a putut să mai vadă pe fiară fugind cu copilul cel răpit. Apoi s-a întors înapoi, având nădejde în celălalt copil. Dar încă nu plânsese de-ajuns pe un copil, şi iată că a sosit vremea să plângă du-pă celălalt. Căci, când se întorcea el spre celălalt, iată un lup a alergat ca o nălucă, l-a apucat şi pe acela, şi l-a dus în pădure. Acolo aflându-se, cuprins de necazuri din toate părţile, stând în mijlocul râului, omul se îneca în marea lacrimilor sale. Cine va spune dure-rile inimii lui, tânguirea şi plângerea cea multă? A fost lipsit mai întîi de soţia sa cea curată, de o credinţă sfântă, care îl mângâia în mâhnirile lui. Apoi a fost lipsit de fii, spre care privind avea răco-rire în necazurile lui. Este adevărată minune că omul acesta a rămas viu. Cum n-a căzut în mijlocul apei, slăbind de mâhnire? Dreapta cea tare a Celui Prea-înalt îl întărea pe el în răbdare; pen-tru că cel ce a trimis asupra lui o ispitire ca aceea, acela i-a dat şi răbdare.
Ieşind din râu, a plâns la locul acela destul, şi s-a dus pe cale tânguindu-se. Cu un gând numai se îmbuna, cu mângâietorul Dumne-zeu, în care a crezut, şi pentru care pe toate acestea le suferea. În-să n-a cârtit asupra lui Dumnezeu, şi n-a zis: „Oare la aceasta m-ai chemat pe mine, Doamne, într-a Ta cunoştinţă, ca şi de fe-meie şi de fii să mă lipseşti? Oare acesta este folosul credinţei, ca mai nevoiaş decât toţi oamenii să fiu? Oare aşa iubeşti pe credincioşii Tăi, încât să piară risipiţi unul de altul? „Nimic din toate acestea n-a zis dreptul şi răbdătorul bărbat, ci plecându-şi grumajii cu smerenie, se închină lui Dumnezeu, mulţumindu-I de o cercetare a Lui ca aceea, că pe robii săi nu în norocire lumească, nici în mângâiere seacă, ci în necazuri şi în primejdii voia să-i aibă, ca în veacul ce va să fie să-i mângâie pe dânşii cu cea veşnică bucurie şi veselie. Iar Dumnezeu, Cel ce pe toate spre folos le face, şi îngăduie primejdii asupra dreptului, nu pedepsindu-l, ci ispitindu-i credinţa şi bărbăţia lui, şi nu în mâhnire, ci în răbdarea lui cea bună binevoind, şi mulţumirile lui ascultându-i, precum a păzit pe Iona în pântecele chitului nevătămat, aşa şi pe amândoi fiii lui cei de fiare răpiţi, în gurile fiarelor i-a păzit întregi şi sănătoşi. Căci leul, înotând pe râu cu copilul, cu nimic nu l-a vătămat pe acesta. Iar când îl ducea pe el în pustie, l-au văzut nişte păstori şi începură a alerga după dânsul chiuind. El, lepădând copilul sănătos, a fugit. Aşijderea şi lupul, ducând pe copil viu, l-au văzut nişte plugari, şi strigând, au alergat după dânsul; iar acesta le-a lăsat copilul întreg. Păstorii şi plugarii fiind dintr-un sat, au luat copiii şi i-au crescut la ei. Eustatie, neştiind de aceasta, mergea pe cale, şi uneori mulţumea lui Dumnezeu în răbdare, alteori, biruindu-se de fire, plângea zicând: „Vai mie, cel ce oarecând eram bogat, iar acum sunt sărac şi gol. Vai de mine, cel odinioară casnic, iar acum străin. Eram oarecând ca un pom frumos înfrunzit şi bine rodit, iar acum sunt ca o ramură uscată. Eram înconjurat în casă de prieteni, pe uliţe de slugi, în războaie de ostaşi, iar acum am rămas singur în loc pustiu. Nu mă lăsa Tu, Doamne, nu mă trece cu vederea Atoate văzătorule, nu mă uita întru tot Bunule! Doamne, nu mă părăsi pe mine până în sfârşit! Mi-am adus aminte, Doamne, de cuvintele Tale cele ce mi-ai zis la locul unde Te-ai arătat mie: „Ai să iei ispite ca Iov”. Acestea mai mult decât la Iov s-au făcut cu mine. Pentru că el, de s-a şi lipsit de averea sa şi de cinste, dar şedea în gunoiul său, iar eu în ţară străină nu ştiu unde mă voi întoarce. El avea prieteni, mângâindu-l pe dânsul; iar mângâierea mea, fiii mei cei iubiţi, fiarele cele sălbatice apucându-i, i-au mâncat în pustia aceea. El, deşi era lipsit de fiii săi, de la soţie putea să aibă oarecare mângâiere şi alinare; buna mea împreună-vieţuitoare în mâinile nelegiuitului bărbat a căzut, iar eu ca o trestie în pustie mă clatin de viforul amarelor mele necazuri. Doamne, nu te mânia asupra mea, cel ce din amărăciunea inimii grăiesc; grăiesc ca un om, căci în Tine purtătorul meu de grijă şi îndreptătorul căilor mele mă întăresc, şi spre Tine nădăjduiesc, şi cu a ta dragoste ca cu o rouă răcoroasă şi de vânt adietoare, răco-resc focul mâhnirei mele. Cu a Ta dorire, precum cu o dulceaţă, îndulcesc amărăciunea primejdiilor mele. Aşa grăind el cu suspinuri şi cu lacrimi, a ajuns la oarecare sat ce se numea Vadisis, şi intrând într-însul, a început a sluji, supunându-se la locuitorii cei de acolo, ca să se hrănească din osteneală. Şi lucra la lucrul pe care nu-l ştia mai înainte, ostenindu-se întru aceea în care nu era obişnuit. După aceasta, a rugat pe oamenii satului aceluia ca să-l facă păzitor la ţarina lor, şi pentru aceea să-i dea o plată foarte mică. Şi aşa a petrecut în satul acela cincisprezece ani, în mare sărăcie şi sme-renie şi întru osteneli multe, pentru că mânca pâine. Iar faptele lui bune şi nevoinţele cine le va spune? Poate tot omul să socotească că într-o sărăcie ca ceea şi străinătate, întru nimic nu se îndelet-nicea aşa de mult ca în rugăciuni, în posturi, în lacrimi, în prive-gheri şi în suspinurile inimii, înălţîndu-şi spre Dumnezeu ochii, mâinile şi inima, şi de la îndurările Lui aşteptând milă. Iar fiii lui, nu departe, într-un alt sat creşteau. El nu-i ştia, şi nici ei nu ştiau unul de altul, deşi vieţuiau în acelaşi sat. Iar femeia, ca o altă Sara oarecând, era păzită de către Dumnezeu de necurăţia bărbatului aceluia, care în acelaşi ceas când a luat-o pe ea de la adevăratul ei bărbat, a fost lovit de oarecare durere, şi ajungând la locul lui, a murit şi a lăsat curată pe cea robi-tă de el, neatingându-se de dânsa. Aşa a păzit Dumnezeu pe credincioasa roaba sa, că în mijlocul curselor fiind, a rămas nevătămată, şi „ca o apăsare s-a izbăvit din cursa vânătorilor, cursa s-a sfărîmat, iar ea s-a izbăvit cu ajuto-rul Celui prea înalt”. Apoi, după moartea bărbatului aceluia, acea cinstită femeie a rămas liberă, şi vieţuia în pacea sa fără de ispită, având hrană din osteneala mâinilor sale.
În acea vreme, au făcut război cei de altă seminţie asupra romanilor şi i-au bătut mult, luând unele cetăţi şi robind ţări. Atunci Traian împăratul a fost în mare mâhnire şi, aducându-şi el aminte de viteazul său dregător Plachida, zicea: „De ar fi fost Plachida al nostru, nu şi-ar fi rîs de noi vrăjmaşii noştri, că era înfricoşat vrăj-maşilor, şi de numele lui se temeau potrivnicii, că era viteaz şi no-rocos în războaie”. Şi se mira împăratul cu toţi dregătorii săi de acest minunat lucru, că nu se ştia unde s-a ascuns Plachida cu femeia şi cu copiii. Sfătuindu-se să trimită spre căutarea lui prin toată împărăţia sa, a zis către cei ce stăteau de faţă: „Dacă cineva îmi va afla pe Plachida al meu, îl voi cinsti pe dânsul cu mare cinste, şi îi voi da lui daruri multe”. Şi iată doi buni ostaşi, Antioh şi Acachie, care au fost oarecând credincioşi prieteni lui Plachida şi vieţuiau în curtea lui, ziseră: „Stăpânitorule împărate, nouă să ne porunceşti să căutăm pe omul acela care este de foarte bună trebuinţă la toată împărăţia romanilor. Căci chiar până la marginea pământului de l-am căuta pe el, la aceasta ne vom sârgui în tot chipul”. Şi bucurându-se împăratul de o sârguinţă ca aceea a lor, i-au trimis pe dânşii îndată. Iar ei, ieşind, au străbătut toate provinciile împărăţiei, prin cetăţi şi prin sate căutând pe iubitul lor conducător, şi pe oricine întâlneau, îl întrebau: „Nu cumva au văzut undeva pe un om ca acela?” Apoi, se apropiară de satul acela în care Eustatie îşi trăia viaţa. Iar Eustatie atunci păzea ţarina în cîmp şi văzând pe ostaşii cei ce veneau în sat, privea la dânşii. Şi i-a cunoscut pe ei de departe, căci erau ostaşi ai lui, şi s-a bucurat, încât de bucurie plângea, şi în taina inimii sale către Dumnezeu striga din adâncul suspinării şi sta lângă cale, pe unde ostaşii aveau voie să treacă. Iar ei ajungând la Eustatie, şi urându-i de sănătate după obicei, l-au întrebat: „Ce sat este acesta şi cine îl stăpâneşte pe el?” Apoi începură a-l întreba: „Nu cumva este aici vreun om străin, al cărui stat este aşa şi faţa în acest chip, şi se numeşte Plachida?” Iar Eustatie le-a zis: „Pentru ce pricină îl căutaţi pe el?” Iar ei au zis: „Prieten ne este nouă, şi de multă vreme nu l-am văzut pe el, şi nu ştim unde se află cu femeia şi cu cei doi fii şi de ne-ar spune nouă cineva de dânsul, mult aur i-am da omului aceluia”. Iar Eustatie le-a zis: „Nu-l ştiu pe el, nici n-am auzit cândva de Plachida; poate stăpânii mei. Rogu-vă pe voi să veniţi în sat, şi să vă odihniţi în căsuţa mea, că vă văd pe voi şi caii voştri osteniţi de drum, deci să vă odihniţi la mine, şi va fi vouă cu putinţă ca şi pentru cel căutat să întrebaţi pe cineva din cei ce îl ştiu. Iar ei, ascultându-l pe el, au mers împreună în sat, însă nu-l cunoşteau pe el; iar el i-a cunoscut bine pe dânşii şi lacrimi din ochii lui voiau să iasă, însă le oprea, ca să nu fie cunoscut. Şi era în satul acela un om bun, la care îşi avea Eustatie adăpostirea. La acel om a dus pe ostaşii aceia, rugându-l să-i odihnească pe dânşii şi să pună înaintea lor câte ceva de ospăţ. Iar el zicea: „Îţi voi plăti ţie cu slujba mea toate cele ce vei cheltui la ospăţul lor, pentru că îmi sunt mie cunoscuţi”. Iar omul acela, din obiceiul cel bun al său şi din rugămintea lui Eustatie, care avea să-i răsplătească lui cu slujba, îi ospătă pe străinii aceia din belşug. Iar Eustatie le slujea lor, aducând şi punând bucate înaintea lor şi-şi aducea aminte de viaţa lui cea dintîi, când aşa îi slujeau lui aceia cărora el le slujeşte acum. Şi se biruia de fire spre lacrimi, însă se ascundea ca să nu fie cunoscut şi ieşind afară din casă, plângând puţin şi ştergându-şi lacrimile, iar intra, slujindu-le ca robul şi fiind săteanul cel mai de jos. Iar ostaşii aceia, căutând adeseori la faţa lui, începură câte puţin a-l cunoaşte şi a grăi încet în sine: „Omul acesta asemenea este cu Plachida, sau cu adevărat sigur el este”, şi ziseră: „Ne aducem a-minte de o rană adâncă de la grumajii lui Plachida, pe care a luat-o la război, drept aceea, de este la dânsul rana aceea, cu adevărat el este Plachida”. Văzându-i rana aceea, au sărit îndată de la masă şi au căzut la picioarele lui, şi sculându-se i-au cuprins grumajii şi au plâns mult de bucurie, zicându-i: „Tu eşti Plachida, pe care noi te căutăm! Tu eşti iubitul împăratului, pentru care împăratul atîta vre-me se mâhneşte. Tu eşti renumitul general al armatei romanilor, comandantul, pentru care toţi ostaşii se tânguiesc”. Atunci Eustatie cunoscând că a venit vremea aceea, în care i-a făgăduit lui Domnul să-l rânduiască, în dregătoria şi în cinstea lui cea dintîi, le-a zis: „Eu sunt, fraţilor, cel pe care voi îl căutaţi. Eu sunt Plachida, cu care voi v-aţi luptat multă vreme împreună. Eu sunt cel slăvit oarecând în Roma, celor de alt neam înfricoşat, vouă bun prieten, iar acum sărac, şi netrebnic şi neştiut”. Şi s-a făcut între dânşii bucurie mare, şi din bucurie lacrimi. Apoi, l-au îmbrăcat pe el în haine de mult preţ, ca pe un mare dregător, şi i-au dat lui scrisorile împărăteşti şi cu insistenţă îl rugau să meargă fără zăbavă la împărat, zicând: „Iată şi-a ridicat cornul său vrăjmaşul, şi nu este altul aşa de viteaz ca tine, ca să biruiască şi să alunge pe potrivnici”. Iar stăpânul casei aceleia şi toţi casnicii lui, auzind acestea se mirau, şi se uimeau şi a străbătut vestea în tot satul zicând: „Mare om s-a aflat în satul nostru”. Şi alergau toţi ca la o mare minune, şi se mirau văzând pe Eustatie îmbrăcat ca un comandant de oşti şi cinstit de ostaşi. Iar Antioh şi Acachie spuneau la oameni faptele şi vitejia bărbatului, bogăţia şi bunul lui neam.
Iar ei auzind că Eustatie este un om de atîta preţ, mare comandant al romanilor, se mirau zicând: „O, cum bărbatul acesta mare şi străin a fost la noi!” Şi cădeau la dânsul şi i se închinau zicându-i: „Pentru ce nu ne-ai spus nouă, stăpâne, neamul cel mare şi dre-gătoria ta?” Şi cădea la dânsul şi stăpânul lui la care trăise Eustatie, rugându-l să nu se mânie pe dânsul, pentru că nu îl cinstea pe el. Şi toţi oamenii se ruşinau de aceasta, că pe un om ca acesta l-au socotit dânşii ca pe un rob. Apoi, l-au încălecat pe el ostaşii pe cal, şi au plecat întor-cându-se la Roma, iar toţi oamenii satului aceluia i-au petrecut pe ei până departe cu cinste multă. Mergând pe cale şi vorbind, îl întrebau de femeia lui şi de fii, iar el le-a spus pe rând toate cele ce i se întâmplaseră şi ostaşii plângeau, auzind de reaua întâmplare a lui. Aşijderea şi ei îi spuneau cum împăratul a fost în mare supă-rare pentru dânsul. Încă nu numai împăratul, ziceau ei, ci şi tot sfa-tul ostăşesc şi ostaşii se întristau pentru schimbarea lui. Şi vorbind aşa, nu după multe zile, au ajuns la Roma, şi au spus ostaşii aceia împăratului că au aflat pe Plachida, precum şi modul cum l-au aflat pe el. Iar împăratul l-a primit pe el cu cinste, cu toţi cei mari ai săi, şi bucurându-se l-au sărutat pe el, şi îl întrebau cum a ieşit din casa sa, şi ce i s-a întâmplat lui. Iar el a spus toate cele ce i s-au întâmplat, şi de femeie, şi de copii, şi toţi ascultând se înduioşau. Atunci împăratul a pus pe Eustatie în cea dintîi rânduială a lui, şi i-a dat lui multe averi, mai mari decât cele dintîi, şi l-a îmbo-găţit pe el foarte, şi toată Roma s-a bucurat de venirea lui Eustatie. Apoi, l-a rugat pe el împăratul ca să meargă la război împotriva barbarilor şi cu cea dintîi vitejie să apere patria de năvălirea lor, şi să izbîndească robia unor cetăţi. Iar Eustatie, adunând pe toţi osta-şii şi văzând că nu sunt de ajuns la un război ca acela, a zis împă-ratului să trimită porunci în toate hotarele sale, şi să adune şi din cetăţi şi din sate tineri plăcuţi şi să-i trimită la Roma, la rânduiala ostăşească. Şi s-a făcut aşa. A trimis împăratul porunci, şi s-a adu-nat în Roma mulţime de oameni tineri şi tari, de bună trebuinţă la război. Între alţii se aduseră acolo şi cei doi fii ai lui, Agapia şi Teopist, care se făcuseră mari şi erau frumoşi; la trup mari şi tari la putere. Aceştia, dacă s-au adus în Roma, i-a văzut pe ei comandantul, şi i-a iubit foarte. Pentru că singură firea părintescă spre fiii săi se pleca, şi cu dragostea cea către dânşii se biruia. Neştiind Eustatie că aceştia sunt fiii fireşti ai lui, însă îi iubea pe dânşii ca pe nişte fii ai săi şi totdeauna stăteau înaintea lui, şi îi făcea pe ei părtaşi cu sine la masa sa că îi erau lui plăcuţi. Deci, a mers Eustatie la război şi bătându-se cu barbarii, cu puterea lui Hristos i-a biruit pe dânşii. Şi nu numai cetăţile şi ţările cele robite le-a dezrobit, dar şi pe tot pământul vrăjmaşilor l-a biruit şi l-a robit şi pe ostaşii lor desăvârşit i-a nimicit, şi în Domnul său a arătat vitejie şi biruinţă, mai mare decât cele dintîi biruinţi, pe care le purta mai înainte. Sfârşindu-se războiul, şi întorcându-se cu pace Eustatie la locul său, i s-a întâmplat ca în călătoria sa să poposească într-un sat care era aşezat la un loc frumos lângă un râu, unde fiind plăcut locul pentru repaus, s-a liniştit Eustatie cu oastea sa trei zile; Dumnezeu a voit ca în felul acesta să-l aducă întru cunoaştere pe credinciosul său rob, cu femeia sa şi cu fiii şi pe cei risipiţi să-i adune la un loc, pentru că femeia lui vieţuia în acel sat având o grădină şi cîştigându-şi dintr-însa cu multă osteneală hrana cea de toate zilele. Iar după Dumnezeiască rânduială, Agapie şi Teopist, neştiind nimic de mama lor, şi-au aşezat cortul lor lângă grădina ei, că dintr-un sat fi-ind ei, aveau un cort, o viaţă şi o dragoste potrivindu-se întocmai unul cu celălalt în gândire şi în cugete, ca fraţii cei dintr-un pântece. Ei însă nu ştiau că sunt fraţi, şi neştiind nicidecum strânsa legătură de sânge dintre ei, se aveau ca fraţii. S-au culcat, deci, împreună lângă grădina maicii lor să se odihnească. Nu departe era şi tabăra marelui comandant al lor.
Într-una din zilele acelea, lucrând ceva maica lor în grădina sa, în ceasul de amiază-zi, auzi vorba ostaşilor celor ce se odihneau aproape în cortul lor. Iar vorba lor era aceasta: întreba unul pe al-tul, care de ce neam este. Şi a zis cel mai mare: „Eu foarte puţin îmi aduc aminte că tatăl meu era comandant de oşti în Roma şi nu ştiu de ce a ieşit din Roma cu mama, luându-mă pe mine şi pe un alt frate al meu mai mic, pentru că noi doi eram la dânşii, şi am mers până la mare, unde am intrat într-o corabie, cu care mergând peste mare, când am sosit la mal, a ieşit tata din corabie, şi cu dânsul eu cu fratele meu, iar maica nu ştiu de ce a rămas în cora-bie. Numai aceasta îmi aduc aminte, că plângea foarte mult după dânsa tatăl meu şi noi asemenea, şi mergeam pe cale plângând. Iar după ce am ajuns la un râu, tatăl m-a lăsat pe mine pe mal; iar pe fratele cel mic luându-l pe umere l-a dus de cealaltă parte a râului, şi după ce l-a trecut pe el şi venea la mine, un leu alergând m-a răpit pe mine şi m-a dus în pustie, iar nişte păstori m-au scos pe mine din gura leului şi am fost crescut într-acel sat, în care tu ştii.” Atunci cel mai tânăr sculându-se degrab a căzut pe grumajii lui cu bucurie şi cu plângere zicând: „Cu adevărat tu eşti fratele meu, că eu de toate acestea, care le spui tu, îmi aduc aminte; am văzut cu ochii când te-a apucat pe tine leul şi pe mine în acelaşi ceas m-a răpit un lup, dar nişte plugari m-au scos din gura lui. Şi cunoscându-se amândoi fraţii între dânşii s-au bucurat foarte, cuprinzându-se şi sărutându-se unul pe altul, şi au plâns mult de bucurie. Iar maica lor auzindu-le vorba, se mira, şi cu ochii cu suspinuri şi cu lacrimi spre cer îşi ridica. Căci a cunoscut că sunt fiii ei cei adevăraţi, şi inima ei îndată se răcori din cele amare necazuri în care se afla pî-nă atunci. Însă fiind femeie înţeleaptă, n-a cutezat fără de cea mai vrednică credinţă de dovadă a se arăta lor, că era săracă, şi îmbră-cată cu haine sărăcăcioase, iar ei erau ostaşi aleşi şi cinstiţi. Şi au văzut cu cuviinţă că e bine să meargă la comandantul de oşti, pe care să-l roage ca pe lângă oastea lui să poată a se întoarce la Ro-ma, şi acolo mai bine să facă cunoştinţa fiilor săi, să se înştiinţeze de bărbatul său, de este oare viu sau nu. Deci, mergând, a stat înaintea comandantului de oşti, şi i s-a închinat lui zicându-i: „Rogu-mă ţie, stăpâne, să-mi dai voie ca pe lângă taberile tale să merg şi eu la Roma, pentru că eu sunt romană, şi am fost luată în robie de barbari în pământul acesta, de acum şasesprezece ani, şi acum fiind slobodă, trăiesc în ţară străină, îndu-rând sărăcia cea mare”. Iar Eustatie fiind de bun neam, îndată s-a înduioşat la rugăciunea ei, şi i-a dat voie ca fără de temere să se întoarcă la moştenirea sa. Atunci femeia stând şi privind la comandant, l-a cunoscut că este bărbatul ei, şi mirându-se, sta ca uimită. Iar Eustatie n-a cunoscut pe femeia sa. Însă ea deodată venindu-i peste bucurie, precum oarecând mâhnirea era peste mâhnire, înlă-untru striga către Dumnezeu cu suspinuri, dar se temea să spună bărbatului său că este femeia lui. Pentru că îl vedea pe el în pompă mare, impunător la faţă, şi mulţime de ostaşi stând înaintea lui. Pe când, ea, ca una din cele mai nevoiaşe femei, era săracă; şi s-a dus de la ochii lui atunci, rugându-se stăpânului şi Dumnezeului său, ca numai el să rânduiască în viitor, cum s-ar putea cunoaşte de bărbat şi de fiii săi. Apoi, găsind vreme cu prilej, a intrat şi a stat înaintea comandantului care privind spre dânsa, i-a zis: „Ce mai pofteşti încă de la mine bătrâno? ” Iar ea închinându-se lui până la pământ, i-a zis: „Rogu-mă ţie stăpânul meu să nu te mânii pe mine roaba ta că am să întreb de un lucru pe înălţimea ta; să îngădui puţin, ascultând pe roaba ta”. Iar el i-a zis ei: „Bine, spune!” Iar ea a început a grăi: „Au nu eşti tu Plachida, cel ce din sfântul botez te-ai numit Eustatie? Au nu ai văzut tu pe Hristos pe Cruce, între coarnele cerbului? Nu ai ieşit tu pentru Dumnezeu din Roma cu femeia şi cu doi fii, Agapie şi Teopist? Nu a luat cu sila de la tine barbarul cel din corabie pe femeia ta, care sunt eu cu adevărat? Martor cre-dincios îmi este la cer singur Hristos Domnul, pentru care multe ispite am suferit, că sunt femeia ta, şi sunt păzită cu darul lui Hristos de întinăciune. Pentru că barbarul acela, pedepsindu-se de dumnezeiasca mânie, a pierit în acelaşi ceas, iar eu am rămas curată, şi acum în nevoie după cum mă aflu”. Auzind acestea Eustatie, s-a deşteptat ca din somn, şi cunoscând îndată pe femeia sa s-a sculat la dânsa, şi îmbrăţişîndu-se amândoi, au plâns mult de bucuria cea mare. Apoi a început Eustatie: „Să lăudăm şi să mulţumim lui Hristos Mântuitorul nostru, care n-a depărtat de la noi mila Sa, ci precum a făgăduit ca după necazuri să ne mângâie pe noi, aşa a şi făcut”. Şi mult bucurându-se şi plângând, au mulţumit lui Dumnezeu. După aceasta, dacă a încetat Eustatie din plâns, l-a întrebat pe el femeia: „Dar unde sunt fiii noştri?” Iar el suspinând din adâncul inimii a zis: ” Fiarele i-au mâncat pe dânşii”. Iar femeia a zis: „Să nu te întristezi stăpânul meu, că precum ne-a dat nouă Dumnezeu ca fără de aşteptare să aflăm unul pe altul, aşa ne va da nouă să aflăm şi pe fiii noştri”. Iar el a zis: „Au nu ţi-am spus că sunt mâncaţi de fiare!?” Iar ea a început a-i spune de toate cele ce le auzise ieri lu-crând în grădina sa de la cei doi ostaşi ai lui, care vorbeau unul cu altul, şi a cunoscut că sunt fiii lor. Iar Eustatie, chemându-i îndată pe dânşii, i-a întrebat: „De ce neam sunteţi, unde v-aţi născut şi unde aţi crescut?” – „Noi, stăpâne al nostru, am rămas foarte mici orfani de părinţii noştri şi îi ţinem minte puţin, însă ne aducem aminte că tatăl nostru era comandant de oşti al romanilor, precum eşti măria-ta, şi nu ştim din ce împrejurare tatăl nostru a ieşit din Roma noaptea cu mama noastră şi cu noi amândoi şi după ce am trecut marea în corabie, a rămas acolo mama noastră, nu ştim pentru ce, iar tatăl nostru, plângând după dânsa, a mers cu noi la un râu, peste care trecându-ne pe câte unul, când era el singur în mijlocul râului, nişte fiare ne-au răpit pe noi; pe mine un leu, iar pe el un lup, şi amândoi am fost păziţi de mâncarea fiarelor, căci pe mine nişte păstori, iar pe el nişte plugari ne-au crescut. Aceasta auzind-o Eustatie cu femeia sa, cunoscură pe fiii lor şi, căzând pe grumajii lor, au plâns mult. Şi s-a făcut bucurie mare în tabăra comandantului precum oarecând în Egipt, când s-au cunoscut Iosif cu fraţii săi. Şi a străbătut vestea prin toate taberile de aflarea femeii şi a fiilor comandantului lor, şi s-au adunat toţi bucurându-se, şi au făcut veselie mare toată oastea. Pentru că nu se mângâiau atîta de biruinţă, cât de această bucurie.
Aşa a mângâiat Dumnezeu pe credincioşii săi robi. Pentru că el omoară şi face viu, face sărac şi îmbogăţeşte, pogoară în necazuri şi ridică spre bucurie şi veselie. Şi putea atunci Eustatie ca să zică ca David: „Veniţi şi auziţi, şi voi povesti vouă tuturor celor ce vă temeţi de Dumnezeu câte a făcut sufletului meu. Adusu-şi-a aminte să facă milă cu mine. Dreapta Domnului m-a înălţat. Dreapta Domnului a făcut putere” (Psalm 117,16). Iar când Eustatie se întorcea de la război, bucurându-se pentru două lucruri: adică pentru biruinţă, şi pentru aflarea femeii şi a fiilor săi, atunci mai înainte de mergerea lui în Roma, a murit Traian împăratul, iar în locul lui a stat Adrian (117-138), care era foarte rău, urând pe cei buni, şi alungând pe cei binecredincioşi. Intrând Eustatie în cetate cu veselie şi pompă mare, precum se obişnuia la marii comandanţi ai romanilor, şi ducând cu sine mulţi robi şi fără de număr trofee scumpe, a fost primit cu cinste de împăratul şi de toţi romanii şi i s-a răsplătit vitejia lui mai mult decât cea dintîi, fiindcă acum era cinstit de toţi mai mult decât înainte. Însă Dumnezeu, cel ce nu vrea ca robii lui în lumea aceasta, prea scurtă şi nestatornică, să fie cinstiţi şi slăviţi până în sfârşit, prin cinstirea cea deşartă şi vremelnică, le-a gătit la ceruri cinstea şi slava cea veşnic neschimbată. Acela, prin aducerea în cea dintîi a lui cinstire, numai o răcorire de necazurile lui i-a făcut lui Eustatie, iar calea lui cea mucenicească spre cer i-a însemnat-o mai înainte. Căci nu după multă vreme, iar l-a întors la necinste şi la necaz, pe care el le-a răbdat cu dulceaţă pentru Hristos. Pentru că rău-credinciosul Adrian a vrut să facă jertfă zeilor, mulţumindu-le pentru biruinţa cea asupra vrăjmaşilor, şi intrând el în capiştea idolească cu mai marii oştilor sale, Eustatie n-a intrat, ci a rămas afară. L-a întrebat atunci pe el împăratul: „De ce nu vrei să intri cu noi în capişte şi să mulţumeşti zeilor? Ţie ţi se cade mai întîi să dai mulţumire idolilor, că nu numai în războaie te-au păzit întreg şi sănătos, şi ţi-a dat biruinţă asupra vrăjmaşilor, ba încă pe femeia ta şi pe fiii tăi ţi-au arătat ţie!” Răspuns-a Eustatie: „Creştin sunt şi pe Unul Dumnezeul meu Iisus Hristos îl ţin, pe Acela Îl cinstesc şi-I mulţumesc şi Lui mă închin, pentru că El pe toate acestea: sănătatea, biruinţa, pe soţia şi pe fiii mei mi i-a dăruit mie. Iar idolilor celor surzi, nelucrători, nu mă voi închina”. Şi s-a dus la casa sa Eustatie. Iar Împăratul mâniindu-se asupra lui, chibzuia cu ce chip i-ar răsplăti lui necinstirea zeilor săi. Şi mai întîi, după puţină vreme, a luat de la dânsul dregătoria lui, şi ca unui om de rând i-a poruncit să stea înaintea lui; apoi pe femeia şi pe fiii săi de faţă punându-i, îi îndemna pe ei cu cuvintele, ca să jertfească idolilor. Şi neputând să-i întoarcă pe dânşii de la Hristos, i-a osândit la mâncarea fiarelor. Şi mergea sfântul Eustatie, sărbătoritul acela şi viteazul ostaş de odinioară, la locul cel de privelişte, cu ai săi osândiţi la moarte şi nu se ruşinau de o necinste ca aceea, nici se temeau de moartea cea pentru Hristos, Căruia precum a început a-I sluji cu credinţă, aşa şi sfârşeau cu credinţa cea cu osârdie şi bine plăcută supunere, mărturisind numele Lui cel sfânt înaintea tuturor. Şi întărea pe soţia sa cea cinstită, şi pe iubiţii săi fii, ca să nu se teamă de moartea cea dătătoare de viaţă pentru Domnul tuturor. Asemenea şi ei, întru dânşii unul pe altul se întăreau cu cuvintele şi cu nădejdea răsplătirii celei ce va să fie, şi mergeau la moarte ca la ospăţ. Dar, dând drumul fiarelor asupra lor, nu i-au vătămat pe ei. Căci, oarecare fiară alerga la dânşii, îndată închinându-se, se întorcea înapoi. Fiarele îşi îmblânzeau mânia lor, iar împăratul mai mult se mânia, şi a poruncit ca, ducându-i pe dânşii de la locul acela, să-i arunce în temniţă. Iar a doua zi a poruncit ca să ardă un bou de aramă şi să arunce într-însul pe sfântul Eustatie cu femeia şi amândoi fiii. Şi a fost sfinţilor mucenici boul acela ars, precum tinerilor cuptorul haldeilor cel de rouă răcorit, şi întru acel bou rugându-se sfinţii mucenici, şi-au dat în mâinile lui Dumnezeu sfintele lor suflete, şi au trecut la cereasca împărăţie. Iar a treia zi a mers Adrian la boul acela, vrând să vadă praful mucenicilor celor arşi. Dar deschizând uşa a aflat trupurile lor cele sfinte întregi şi nevătămate, şi nici un păr din capul lor n-a ars, ci ca nişte vii şi dormind se arătau feţele lor, pline de o frumuseţe prea minunată, mai presus de fire, şi tot poporul cel ce era acolo a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”.
Iar împăratul s-a întors cu ruşine la palatul său, şi tot poporul ocăra pe împăratul pentru răutatea lui, că pe unul ca acesta, la toată împărăţia mai mare comandant, de bună trebuinţă, l-a pierdut în zadar. Deci, creştinii luând cinstitele trupuri ale mucenicilor, le-au făcut cuviincioase îngropări slăvind pe Dumnezeul cel minunat întru sfinţii săi: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Căruia cinste, slavă şi închinăciune toţi să-I fie de la noi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Pătimirea Sfinţilor din nou arătaţilor Mucenici Mihail, voievodul Cernigovului, şi Teodor, dregătorul lui, care au pătimit de la păgânul Batus (20 septembrie)
Toată tulburarea şi războaiele, sau oarecare alte pagube, când le vei vedea cândva, să nu socoteşti că se fac în zadar sau din vreo întâmplare, ci să ştii că toate acestea prin vrerea Atotputernicului Dumnezeu vin pentru păcatele noastre, ca cei ce greşesc să-şi vină în simţire şi îndreptare. Drept aceea, mai întîi ne pedepseşte Dumnezeu pe noi păcătoşii prin mici certări, iar când nu ne îndreptăm, atunci aduce pe cele mari, precum de demult şi asupra israiltenilor. Pentru că asupra acelor care n-au vrut să se îndrepteze de biciul lui Hristos cel de frânghie, a trimis asupra lor alt bici. „Paşte-vei pe ei, zice, cu toiag de fier” (Psalm 2,9), adică pe romani, după proorocia lui Daniil. Iar certările cele mici pe care le trimite Dumnezeu, întîi sunt: tulburări, foamete, morţi năprasnice, războaie şi altele ase-menea acestora. Iar dacă prin acestea păcătoşii nu se înţelepţesc, aduce asupra lor năvălirea cea nemilostivă şi mai grea a celor de alt neam, ca măcar aşa să-şi vină în simţire oamenii, şi să se întoar-că din căile cele rele, după cum zice proorocul: „Când îi ucidea pe ei, atunci îl căutau pe El”. Aşa se făcu la tot pământul cel rusesc. Că, atunci când noi am mâniat bunătatea prea milostivului Dumnezeu prin obiceiurile noastre cele rele, şi îndurarea Lui am amărît prea mult, iar întru simţire a veni şi abătându-ne de la rău spre a face bine nicidecum n-am vrut, atunci s-a mâniat Domnul foarte mult cu iuţime asupra noastră şi a vrut să pedepsească cu pedeapsă prea cumplită fărădelegile noastre. Deci, a trimis asupra noastră pe barbarii cei neîndumnezeiţi şi fără de omenie, care se numesc tătari, cu împăratul lor Batus, prea păgânul, şi cel prea fărădelege care năpădind cu nenumărată mulţime a puterii lor cea păgânească asupra pământului rusesc, în anul facerii lumii 6746, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul în anul 1238, au sfărîmat toată puterea împăraţilor şi domnilor creştini, toate cetăţile le-au risipit, şi tot pământul cu sabie şi cu foc le-au prădat şi le-au făcut pustii, neputând nimeni să stea împotriva puterii lor celei fără de Dumnezeu, care pentru păcatele noastre ne-a dat Dumnezeu, şi cu care s-au plinit zisele proorociei: „De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca, iar de nu Mă veţi asculta, sabia vă va mânca pe voi”. Într-acea vreme, creştinii cei ce scăpau de sabie şi de robie se ascundeau prin munţi şi prin pustii neumblate, şi puteai să vezi ca pe o privelişte tristă locuinţele omeneşti, cetăţile şi satele pustii, şi pe unde vieţuiau fiarele cele sălbatice acolo sălăşluiau oamenii, ascunzându-se de barbari. Pe timpul acela, domn al Kievului şi al Cernigovului era bine-credinciosul şi pururea pomenitul marele Mihail, fiul lui Vsevolod roşul, nepotul lui Oleg, care din tinereţe se deprinsese la viaţă îmbunătăţită. Căci pe Hristos iubindu-L, Aceluia Îi slujea din tot sufletul şi strălucea într-însul nerăutate sufletească, pentru că era blând, smerit şi iubitor spre toţi, şi spre săraci foarte milostiv. Iar prin rugăciuni şi prin post plăcea totdeauna lui Dumnezeu, şi cu toate lucrurile cele bune îşi împodobea sufletul său, încât era în el frumoasă sălăşluire lui Dumnezeu, făcătorul său. Deci, avea acest binecredincios domn un dregător iubit lui, în toate bunătăţile asemenea cu el, anume Teodor, cu care şi sufletul său pentru Hristos şi-a pus, pătimind de la spurcatul Batus, precum se va arăta mai departe.
Acest binecredincios şi de Hristos iubitor era cârmuitor la domnia cea mare a Kievului; a trimis rău-credinciosul Batus pe tătarii săi să cerceteze Kievul. Iar aceia văzând mărimea şi frumuseţea lui, s-au mirat, şi întorcându-se au spus lui Batus de prea fru-moasa cetate a Kievului. Apoi iar Batus a trimis la voievodul Mihail în Kiev, amăgindu-l pe el ca să i se închine lui. Dar marele domn Mihail, înţelegându-le înşelăciunea lor că cu vicleşug vor să ia cetatea şi să o pustiască, pentru că auzise de necredinţa acelor barbari care pe toţi cu nemilostivire îi ucidea, chiar dacă de voie li se predau şi li se închinau lor. Deci, a poruncit ca pe trimişii aceia să-i piardă, apoi înştiinţîndu-se de puterea tătărască cea mare care se revărsa cu multă mulţime (că era oaste mare, sute de mii) ca lăcustele, a năvălit peste tot pământul Rusiei, şi a luat cetăţile cele tari. Şi cunoscând că nu se poate să rămână întreg Kievul de vrăj-maşii ce se apropiau, a fugit la unguri, cu dregătorul şi prietenul său Teodor. Şi era necunoscut în pământ străin, ascunzându-se de dumnezeiasca mânie, ascultând pe cela ce zice: „Ascundeţi-vă puţin, până ce va trece mânia Domnului”. Iar după plecarea lui din Kiev, alţi domni ai Rusiei voiau să-l aibă, dar nu putură să apere Kievul de necuratul Han al tătarilor Batus, care cu toată puterea sa mer-gând, a luat Kievul, ca şi Cernigovul, şi pe celelalte cetăţi şi domnii mari şi tari ale Rusiei le-a pustiit cu foc şi cu sabie, în anul facerii lumii 6748, iar de la întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul în anul 1240. Atunci, marea cetate a marii domnii a Rusiei, fu risipită cu desăvârşire de mâna păgânilor urîtori de Hristos. Şi aşa au căzut oamenii cei puternici de sabia tătarilor, unii ucişi, iar alţii duşi în robie. Bisericile cele frumoase le spurca şi le ardea, încât s-au împlinit cuvintele Psalmistului David: „Dumnezeule, intrat-au nea-murile în moştenirea Ta, pângărit-au locaşul Tău ce sfânt, … pus-au trupurile robilor Tăi mâncare păsărilor cerului, trupurile celor cu-vioşi ai Tăi, fiarele pământului. Vărsat-au sângele lor ca apa împre-jurul Ierusalimului şi nu era cine să-i îngroape” (Psalm 78,1). Acestea toate întâmplate în pământul Rusiei, auzindu-le voievodul Mihail aflat în străinătate, se tânguia nemângâiat, pentru fraţii săi cei de o credinţă, şi pentru pustiirea pământului său. Apoi i s-a făcut lui înştiinţare, cum că oamenilor ce rămăseseră prin cetăţi, care mai scăpaseră de sabie şi de robie, le-a poruncit barbarul împărat ca să locuiască fără de frică la locurile lor, punând pe dânşii biruri. Şi mulţi voievozi ai Rusiei care fugiseră în ţări depărtate, şi în pământuri străine, auzind aceea, se întorceau în Rusia. Şi închi-nându-se necredinciosului nou-cuceritor, îşi luau domniile lor şi, dându-i lui dăjdii, locuiau prin cetăţile lor cele dărîmate. Deci, şi binecredinciosul domn Mihail, cu dregătorul său Teo-dor, şi cu toţi oamenii săi s-au întors din străinătate, vrând ca şi ceilalţi să dea biruri cuceritorului şi să locuiască în moşia sa, deşi pustiită, decât să fie pribeag în pământ străin. A mers întîi în Kiev, şi văzând sfintele locuri pustii, şi biserica Pecerschii cea frumoasă dărîmată până la jumătate a plâns amar, apoi a mers la Cernigov. Şi odihnindu-se el puţin de cale, auzând tătarii de întoarcerea lui, au mers de la Batus, şi au început a-l chema pe el, ca şi pe ceilalţi domni ai Rusiei la împăratul său Batus, zicând: „Nu este cu putinţă vouă a locui în pământul lui Batus de nu vă veţi închina lui. Deci, să veniţi şi să-i daţi lui închinăciune, să-i plătiţi biruri şi aşa să petreceţi în locaşurile voastre”. Şi era o rânduială la necuratul cu-ceritor: că dacă mergea cineva din domnii Rusiei să i se închine lui, vrăjitorii şi jertfitorii tătăreşti îi luau pe ei şi îi duceau prin foc, şi dacă ducea ceva daruri împăratului, din toate acelea luând câte o parte mică, o arunca în foc. Apoi, trecând focul, îi silea să se închine la idoli, la Han, la Cust şi la soare şi îi ducea înaintea barbarului. Şi mulţi din domnii Rusiei au făcut aceasta de frica lui, şi pentru luarea domniei au trecut prin foc, s-au închinat idolilor şi au cîştigat de la cuceritor ceea ce le trebuia. Deci, auzind binecredinciosul domn Mihail că mulţi din principii Rusiei, amăgindu-se de mărirea lumii acesteia, s-au închinat la idoli, îi era foarte jale, şi rîvnind după Domnul Dumnezeul său, a gândit să meargă la păgânul cel nedrept şi mai viclean decât tot pământul, şi să mărturisească pe Hristos cu îndrăzneală înaintea lui şi să-şi verse sângele său pentru Domnul. Acestea gândindu-le şi cu duhul aprinzându-se, a chemat pe credinciosul său sfetnic, Teodor, şi i-a spus lui gândul său. Iar el, binecunoscător şi credincios fiind, a lăudat un gând ca acela al stăpânului său, şi făgădui să nu se depărteze de dânsul până la sfârşit, ci împreună cu dânsul să-şi pună şi el sufletul său pentru Hristos. Şi aşa sfătuindu-se amândoi, au întărit cuvântul, ca neschimbat şi nemutat să meargă şi să moară pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.
Deci, sculându-se, a mers la părintele său cel duhovnicesc, anume Ioan, vrând să-i spună lui sfatul său. Şi mergând la dânsul, a zis voievodul: „Vreau părinte să merg la păgânul, ca şi toţi prinţii Rusiei”. Iar duhovnicul auzând cu greu acest cuvânt şi din adânc suspinând, a zis: „Mulţi au mers acolo, şi sufletele lor şi le-au pierdut, făcând voia aceluia şi închinându-se focului şi soarelui şi celorlalţi idoli. Deci, şi tu de vrei, mergi cu pace, te rog numai să nu le jertfeşti lor, nici să faci ceea ce au făcut ei pentru domnie vre-melnică. Să nu treci prin focul păgânilor, să nu te închini la urîţii lor zei, căci unul este Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Şi nimic să nu intre în ruga ta din spurcatele bucate cele jertfite idolilor, ca să nu-ţi pierzi sufletul tău”. Iar voievodul cu dregătorul au zis: „Noi vrem ca pentru Hristos să ne vărsăm sângele nostru, şi să ne punem pentru dânsul sufletele noastre, ca să-i fim Lui bine primită jertfă”. Aceasta au-zind-o Ioan, s-a bucurat cu duhul şi căutând cu ochi veseli la dânşii, le-a zis: „De veţi face acestea veţi fi fericiţi, şi într-acest neam de pe urmă, din nou vă veţi numi mucenici”. Apoi, învăţîndu-i pe ei din Evanghelie şi din alte cărţi, i-a împărtăşit cu Dumnezeieştile Taine ale trupului şi sângelui Stăpânului şi i-a binecuvântat cu pace, zicându-le: „Domnul Dumnezeu să vă întărească, şi să vă trimită harul Sfântului Duh, ca să fiţi tari în credinţă şi îndrăzneţi în măr-turisirea numelui lui Hristos, şi viteji în pătimire şi să vă împreune pe voi Împăratul Ceresc cu ceata celor dintîi sfinţi mucenici”. Şi aşa se duseră la casele lor. Apoi gătindu-se de cale, au dat bineţe casnicilor lor şi s-au dus degrab, rugându-se lui Dumnezeu, şi aprinzându-se cu dragostea inimii către Dânsul şi dorind cununa mucenicească precum doreşte cerbul izvoarele apelor. Ajungând ei la împăratul Batus cel fără de Dumnezeu, l-a înştiinţat pe el de venirea lor, şi chemând vrăjitorii şi jertfitorii săi, le-au poruncit ca şi pe voievodul Cernigovului, du-pă obicei, să-l treacă prin foc, şi să-l silească a se închina la idoli, apoi să-l aducă înaintea lui. Mergând vrăjitorii la voievod, îi ziseră lui: „Te chiamă marele împărat”. Şi luându-l, îl duceau la acesta. În urma lui, a stăpânului său, se afla Teodor, dregătorul său. Când a ajuns la locul unde era focul cel aprins de amândouă părţile iar prin mijloc cale gătită, pe care treceau mulţi, pe care şi pe voievodul Mihail voia să-l treacă, atunci voievodul le-a zis: „Nu se cade creştinilor să treacă prin acel foc pe care necuraţii îl au în loc de Dumnezeu. Eu sunt creştin, deci nu voi merge prin foc, nici mă voi închina făpturii, ci făcătorului mă închin, Tatălui şi Fiului şi Sfân-tului Duh, Care este Unul în Treime Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului”. Aceste cuvinte, vrăjitorii şi jertfitorii auzindu-le, s-au umplut de ruşine şi de mânie, şi lăsându-l au alergat să spună păgânului împărat. În acea vreme se apropiară de sfântul voievod Mihai alţi domni ai Rusiei, care merseseră cu dânsul la închinăciunea cuce-ritorului, între care era voievodul Boris al Rostovului. Acelora, fiindu-le milă de el, şi rupându-li-se inima pentru dânsul, şi temându-se de împărăteasca mânie cea asupra lor, sfătuiau pe Mihail să facă voia împăratului, „ca să nu pierim, ziceau ei, şi noi cu tine. Căci poţi să faci porunca cu amăgire şi să te închini focului şi soarelui, numai ca să te izbăveşti de mânia necredinciosului şi de cumplita moarte. Iar când te vei întoarce cu pace la locul tău, vei face cum vei vrea, căci nu va cere Dumnezeu, nici se va mânia de aceasta asupra ta, pentru că ştie că nu cu voie o faci aceasta. Deşi de la duhovnicul se va socoti ţie aceasta păcat, noi toţi vom lua asupra noastră pocăinţa ta, numai ascultă-ne pe noi, şi trecând prin foc, închină-te idolilor tătăreşti, ca şi pe noi să ne mântuieşti de mânia împărătească şi de amara moarte, şi mult bine vei mijloci pămân-tului tău”. Acestea le ziceau ei cu multe lacrimi sfântului. Iar feri-citul dregător Teodor, ascultând cuvintele lor, era în mâhnire mare, temându-se ca nu cumva să se lipească voievodul lui de sfatul lor, şi să cadă din credinţă.
Şi apropiindu-se la dânsul, a început a-i aduce aminte de fă-găduinţa lui, şi de cuvintele duhovnicului, zicându-i: „Adu-ţi aminte binecredinciosule doamne, cum ai făgăduit lui Hristos, să-ţi pui pentru Dânsul sufletul tău, adu-ţi aminte de cuvintele Evangheliei, cu care ne învăţa duhovnicescul părinte: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”. Şi iarăşi: „Căci ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 35-37; Matei 16, 25-26). Şi iarăşi: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri” (Matei 10, 32-33). Voievodul Mihail asculta cu dulceaţă aceste cuvinte de la dregătorul său, şi ardea cu rîvnă după Dumnezeu şi aştepta cu veselie chinurile, gata fiind a muri pentru dătătorul de viaţă Hristos. Iar voievodul Boris, de care înainte am pomenit, îl ruga cu ceilalţi cu dinadinsul, să facă voia tiranului. Dar el a zis către dânşii: „Nu vreau să mă numesc cu cuvântul creştin şi să fac lucrurile păgânilor”; şi dezlegând de la sine sabia sa, a aruncat-o la dânşii, zicându-le: „Luaţi-vă mărirea lumii aceştia, căci eu nu o vreau”. După aceasta a venit de la împăratul un dregător trimis, cu dregătoria stolnic, anume Eldeg, şi acela a spus sfântului voievod Mihail împărăteştile cuvinte, zicându-i: „Marele Batus îţi zice aşa: De ce nu asculţi porunca mea şi nu te închini zeilor mei? Iată acum îţi stau în faţă două lucruri: viaţa şi moartea; alege una din amândouă. De vei face porunca mea şi de vei trece prin foc, şi de te vei închina idolilor mei, vei fi viu, şi vei afla mare har de la mine, şi vei fi ţării tale stăpân. Iar de nu mă vei asculta, şi de nu te vei închina idolilor mei, vei muri cu moarte rea”. Iar sfântul voievod Mihail auzind acele cuvinte împărăteşti grăite de Eldeg, nu s-a înfricoşat deloc, ci a răspuns cu îndrăzneală, zicând: „Să spui stăpânului tău: aşa îţi grăieşte Mihail voievodul, robul lui Hristos: „De vreme ce ţi s-a încredinţat ţie, împărate, de la Dumnezeu îm-părăţia şi slava lumii acesteia, şi pe noi, pentru păcatele noastre, ne-a supus dreapta Celui prea înalt stăpânirii tale, datori suntem să ne închinăm ţie ca unui cârmuitor, şi să dăm cuviincioasa cinste împărăţiei tale. Iar a ne lepăda de Hristos şi a ne închina idolilor tăi, să nu fie. Pentru că nu sunt Dumnezei, ci zidire. Iar la noi sceptrurile prooroceşti grăiesc aşa: Dumnezeii care n-au făcut cerul şi pământul, să piară. Căci ce este mai fără de minte decât a lăsa pe Ziditorul şi să se închine cineva zidirii?” Iar Eldeg a zis: „Te înşeli Mihail numind soarele zidire! Spune-mi mie: cine s-a suit la ne-măsurata acea înălţime a cerului şi a făcut un luminător mare ca acela care luminează toată lumea?” Iar sfântul i-a răspuns: „De voieşti să asculţi, eu îţi voi spune cine a făcut soarele şi toate cele văzute şi nevăzute: Dumnezeu cel fără de început şi nevăzut, şi Fiul Lui cel Unul Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, şi Acela aşij-derea nezidit, nici început, nici sfârşit având; de asemenea şi Duhul Sfânt, cea Intreit alcătuită dumnezeire; însă Unul Dumnezeu, Acela a făcut cerul şi pământul şi soarele, căruia voi vă închinaţi, şi luna şi stelele, marea şi uscatul, pe cel întîi om Adam, şi i-a dat lui toate spre slujire. Apoi a pus lege oamenilor, ca să nu se închine nici la o zidire, nici la cele de pe pământ, jos, nici la acelea din cer, sus, ci să se închine Unuia Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut. Aceluia şi eu mă închin. Iar ceea ce-mi făgăduieşte mie împăratul, domnia şi slava lumii acesteia, de aceasta eu nu mă îngrijesc, căci şi împăratul însuşi este vremelnic şi îmi dă vremelnică domnie care mie nu-mi trebuie, căci nădăjduiesc spre Dumnezeul meu în care cred că-mi va da mie împărăţia cea veşnică, care niciodată nu are sfârşit”. Iar Eldeg a zis: „De vei petrece în această nesupunere a ta Mihaile, şi de nu o vei face voia împăratului, vei muri îndată”. Iar sfântul i-a răspuns: „Nu mă tem de acea moarte, care-mi este cîşti-gătoare şi mijlocitoare de veşnica petrecere, cea cu Dumnezeu. Şi ce grăiesc mai multe? Sunt creştin! Şi pe făcătorul cerului şi al pământului mărturisesc, întru Dânsul cu neîndoire cred, şi voi muri pentru Dânsul bucurându-mă”. Deci, văzând Eldeg că nici cu îmbu-nare nici cu îngrozire nu poate să-l plece la voia tiranului, s-a dus la acesta să-i spună toate cele auzite de la voievodul Mihail. Iar împăratul auzind cuvintele lui Mihail, cele grăite lui, s-a îndrăcit de mânie şi ca cu o văpaie cu îngrozire suflând, a poruncit celor ce-i stau înainte ca îndată să ucidă pe Mihail, voievodul Cernigovului. Şi se repeziră slujitorii prigonitorului precum la vânat, sau ca lupii la oaie alergând. Iar sfântul mucenic al lui Hristos sta la un loc cu Teodor, negrijindu-se de moarte, ci cântând Psalmi, şi rugându-se lui Dumnezeu cu rîvnă mare. Apoi, când văzură pe ucigaşi alergând spre dânşii, începură a cânta: „Mucenicii tăi Doamne multe chinuri au răbdat, şi cu dragostea ta sfinţii şi-au unit sufletele”. Ajungând ucigaşii la locul acela unde sta sfântul, l-a apucat ca fiarele, şi întinzându-l pe pământ de mâini şi de picioare, îl băteau fără de milă peste tot trupul, încât şi pământul s-a roşit de sânge, şi l-a bătut mult fără de cruţare. Dar el răbdând cu vitejie nimic nu zicea, fără numai aceasta: „Creştin sunt”. Apoi unul din slujitorii împă-ratului, anume Doman, care fusese creştin, şi lepădându-se de Hristos a îmbrăţişat păgâneasca credinţă tătărească, acel călcător de lege, văzând pe sfântul că răbda cu vitejie muncile, s-a înfuriat asu-pra lui şi ca un vrăjmaş creştinesc şi-a scos cuţitul său şi, întin-zându-şi mâna, a apucat pe sfântul de cap, l-a tăiat şi l-a aruncat de la trup, încă în gură având cuvântul cel de mărturisitor, şi zicând: „Creştin sunt”. O minune prea de mirare! Capul cu sila tăindu-se grăia, şi pe Hristos cu gura mărturisea.
Iar după aceea începură necuraţii a grăi cu fericitul Teodor: „Fă măcar tu voia împăratului, şi te închină la zeii noştri, şi nu numai viu vei fi, ci mare cinste de la împăratul vei lua, şi domnia stăpânului tău o vei moşteni”. Iar sfântul Teodor le-a răspuns: „Domnia stăpânului meu nu o vreau, nici nu-mi trebuie cinste de la împăratului vostru, ci doresc ca pe aceeaşi cale să merg la Hristos Dumnezeu, pe care a mers sfântul mucenic Mihail voievodul, stă-pânul meu. Căci, precum el, aşa şi eu într-Unul Hristos Făcătorul cerului şi al pământului cred şi pentru Dânsul voi să pătimesc până la sânge şi la moarte”. Văzând ucigaşii neplecat pe sfântul Teodor, l-au apucat şi l-au chinuit cu nemilostivire ca şi pe sfântul Mihail. Iar mai pe urmă şi cinstitul lui cap îl tăiară zicând: „Cei ce n-au vrut să se închine prea luminatului soare, aceia nevrednici sunt să vadă soarele”. Aşa pătimind sfinţii din nou arătaţi, mucenicii Mihail şi Teodor, şi-au dat sufletele lor în mâinile Domnului, la Septembrie în 20 de zile, în anul facerii lumii 6743, iar de la întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, în anul 1245. Iar sfintele lor trupuri au fost aruncate spre mâncarea cîinilor şi multe zile au rămas întregi. Căci nimic nu s-a atins de ele, şi aşa, cu darul lui Hristos, au rămas nevătămate. Şi se arăta stâlp de foc asupra trupurilor lor, strălucind cu prea luminoase raze, şi lumini aprinse peste toate nopţile se vedeau, care lucru văzându-l credincioşii, cei ce se întâmplase acolo în acea vreme, au luat în taină sfintele lor trupuri şi le-au îngropat cu cinste. Iar după uciderea sfinţilor mucenici, Batus cel fără de Dumnezeu ridicându-se încă, a mers cu toate oştirile spre ţinuturile de la miazănoapte şi de la apus, adică spre ţara leşească şi spre unguri. Şi ucis fu blestematul de ungurescul crai Vladislav, şi şi-a luat răul sfârşit vieţii sale celei rele. Deci, acela a moştenit iadul, iar sfinţii mucenici moştenesc împărăţia cerului, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Viețile Sfinților, septembrie