Viaţa şi pătimirea Sfântului Mucenic Mamant (2 septembrie)

(După Sf. Simeon Metafrast, pe scurt) Mucenicul lui Hristos, Mamant, avea patrie Paflagonia şi părinţi însemnaţi. Tatăl lui se chema Teodot, iar mama lui Rufina, amândoi din neam mare de patricieni, cinstiţi şi bogaţi şi străluciţi prin dreapta credinţă. Ei, nesuferind mai mult să ascundă credinţa lor în Hristos şi osîrdnica dragoste înăuntrul lor, au arătat-o înaintea tuturor, mărturisind dreapta lor credinţă şi spre dânsa aducând pe mulţi. Pentru aceasta au fost clevetiţi la Alexandru dregătorul căruia i se poruncise de către împărat să înmulţească cu toată sârguinţa cinstea zeilor lor, iar pe creştinii ce se aflau şi nu se supuneau poruncii lor, să-i muncească şi să-i dea la moarte. Deci Alexandru, aducând înaintea judecăţii sale pe Teodot, îl silea să jertfească idolilor, dar el nici nu voia să audă cele ce grăia Alexandru. Iar acela, deşi era gata să muncească pe cel ce nu se supunea, a fost oprit însă de neamul cel mare al lui Teodot. Căci nu se cădea lui ca pe fiii din neam patrician să-i necinstească şi să-i chinuie fără poruncă împărătească. De aceea, l-a trimis pe el în Cezareea Capadochiei, la dregătorul Faust, care, pe cât era mai cald întru a sa păgînătate, cu atât mai cumplit se arăta creştinilor. Acela, văzând pe Teodot, îndată l-a aruncat în temniţă, iar femeia lui, fericita Rufina, deşi era însărcinată, a urmat bărbatului ei şi cu dânsul împreună a intrat în temniţă şi sufereau acolo pentru Hristos. Teodot, ştiindu-şi neputinţa trupului său şi gîndindu-se la sălbăticia prigonitorului, a alergat spre Domnul cu osîrdnică rugăciune, dorind mai bine să moară decât să greşească ceva împotriva dreptei credinţe, când nu va putea suferi muncile cele grele, zicând acestea în rugăciunea sa: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl iubitului Tău Fiu, pe Tine Te binecuvântez şi Te preamăresc, că m-ai învrednicit pe mine să fiu aruncat în temniţa aceasta pentru numele Tău. Deci, mă rog Ţie, Doamne, primeşte sufletul meu în legăturile acestea, Cela ce ştii neputinţa mea, ca nu cândva să se laude vrăjmaşul meu asupra mea.”
Aşa se ruga el, iar Dumnezeu Cel ce a zidit în chip deosebit inimile noastre şi cunoaşte toate lucrurile noastre, auzind rugă-ciunea credinciosului Său rob, îndată i-a dat fericitul sfîrşit şi, scoţând din temniţă sufletul lui, l-a sălăşluit în luminatele lăcaşuri cereşti. Iar soţia lui, fericita Rufina, răbdând nevoia şi scîrba temniţei şi cuprinzându-se de mare mâhnire pentru bărbatul ei, a născut înainte de vreme prunc de parte bărbătească. Deci, privind spre prunc şi spre trupul mort al bărbatului ei, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi şi suspine, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai zidit pe om şi din coasta lui ai făcut-o pe Eva, porunceşte ca şi eu să merg pe aceeaşi cale pe care a mers bărbatul meu şi, dezlegîndu-mă din viaţa aceasta de scurtă vreme, primeşte-mă în veşnicele Tale locaşuri, iar pe acest prunc născut să-l hrăneşti Tu precum ştii. Tu să-i fii lui tată şi mamă şi păzitor al vieţii lui”. Acea cinstită şi sfântă femeie, strigînd aşa către Dumnezeu în mâhnirea sa, a fost auzită de El şi dezlegîndu-se din legăturile trupeşti, s-a dus către veşnica mântuire, dându-şi duhul în mîinile Domnului, rămânînd pruncul viu între părinţii săi morţi. Atunci, Domnul, Cel ce păzeşte pe prunci, a binevoit a descoperi aceasta unei femei oarecare de bun neam şi ortodoxă care trăia în Cezareea, al cărei nume era Amia, şi i-a poruncit prin îngerul Său în vedenia nopţii, zicând către ea să ceară de la dre-gător trupurile sfinţilor celor săvârşiţi în temniţă, şi să le îngroape cu cinste, iar pe prunc să-l ia la dânsa şi să-l crească, ca pe fiul ei. Sculându-se ea, a alergat îndată, după porunca Domnului, şi a rugat pe dregător să-i dea voie să ia din temniţă trupurile celor morţi legaţi. Iar Dumnezeu, plecând spre milă inima lui cea nemilostivă, a îngăduit să fie după voia acelei cinstite femei. Intrând Amia în temniţă, a aflat trupurile lor împreună zăcând, iar în mijloc pruncul, luminos şi vesel la faţă. Deci, luînd trupurile sfinţilor, le-a îngropat cu cinste în grădina sa, iar pe prunc, primindu-l, l-a iubit ca pe o odraslă a sa, hrănindu-l creştineşte pentru că văduva aceea era fără de fii şi întreagă la minte. Pruncul crescând, n-a grăit cinci ani. După aceea a început a zice către Amia, care îi era a doua mamă, acest cuvânt: „mama”, care în latineşte înseamnă sîn sau maică. După acest cuvânt, pruncul s-a numit Mamant. După aceasta, acea mamă a dat pruncul la învăţătura cărţii, întrecând degrabă pe toţi vârstnicii săi, încât toţi se mirau de isteţimea minţii lui. În acea vreme împărăţea în Roma răucredinciosul Aurelian, care silea pe toţi să se închine idolilor, nu numai pe bărbaţi şi femei, ci şi pe pruncii cei mici, pentru care mai mult se sîrguia, căci fiind tineri de ani şi mici la minte, cu uşurinţă puteau să se înşele şi să se plece la tot lucrul rău. Încă i se părea nelegiuitului împărat că, deprinzându-se copiii la tinereţe să mănînce cele jertfite idolilor, la bătrâneţe vor fi mai mari cinstitori de idoli. De aceea, cu felurite amăgiri îi atrăgea pe ei la păgînătatea sa. Dar, deşi mulţi din copiii cei mici şi dintre tineri se amăgeau şi se supuneau voii împăratului, unii din cei ce urmau la şcoală cu Mamant făceau împotrivă, urmând învăţăturii lui. Pentru că Mamant, în anii tinereţii sale, având cărunteţea înţelepciunii, vârsta bătrâneţii şi viaţă neîntinată, arăta celor de-o seamă cu el deşertăciunea zeilor păgîni, fără suflet şi nelucrători, învăţîndu-i să cunoască pe Unul ade-văratul Dumnezeu pe Care numai el singur îl cunoştea, şi Aceluia să-i aducă înţelegătoare jertfă, adică duh umilit şi inimă curată şi smerită. Atunci a venit de la împărat în Cezareea dregătorul Democrit în locul lui Faust, fiind aprins cu îngrozire şi cu ucidere asupra creştinilor, pentru că era mare rîvnitor necuratei şi idolatrei sale păgînătăţi. La dânsul a fost clevetit Sfântul Mamant precum că nu numai el singur nu se închină idolilor, ci şi pe ceilalţi copii care învăţau cu dânsul îi îndărătniceşte şi îi învaţă creştineasca credinţă. Mamant avea atunci cincisprezece ani de la naştere şi rămăsese sărman şi de a doua sa mamă, Amia, care, lăsîndu-i fiului ei celui de o împărtăşire multe averi pe pământ, ca unui moştenitor, s-a dus la cereştile bogăţii, gătite celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu. Democrit, auzind de Mamant, a trimis după dânsul şi după ce l-au adus înaintea lui, îl întrebă mai întîi de este creştin. Apoi, dacă numai el singur nu se închină idolilor, sau şi pe alţi tineri asemenea lui îi îndărătniceşte, învăţîndu-i să nu se supună poruncii împărăteşti. Iar el, arătându-se bărbat desăvârşit în anii cei tineri, fără frică a răspuns, zicând: „Eu sunt cel ce nesocotesc cărunteţile voastre cele rătăcite din calea cea dreaptă şi de atîta întuneric cuprinse, încât la lumina adevărului nu puteţi privi, căci, părăsind pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, v-aţi apropiat de demoni, închinîndu-vă idolilor fără de suflet, muţi şi surzi. Iar eu, niciodată nu mă voi depărta de Hristos al meu şi mă sârguiesc să-i aduc la El pe care îi pot”.
Mirându-se de un răspuns atît de îndrăzneţ ca al lui Mamant, Democrit îndată a poruncit cu mânie celor ce stăteau înainte să-l ducă pe el în capiştea lui Serapid, spurcatul lor zeu, şi acolo să-l tragă cu sila la jertfă idolească. Mamant, netemându-se de mânia dregătorului, cu limbă slobodă i-a zis: „Nu se cade să-mi faci rău, eu fiind de neam mare, pentru că sunt fiu de părinţi din singlit, care au fost de neam bun”. Democrit a întrebat pe cei ce stăteau de faţă despre neamul lui Mamant şi, aflând că este de neam din vechii boieri romani, iar Amia, femeie slăvită şi bogată, l-a crescut şi l-a făcut moştenitor al averilor sale celor multe, n-a voit să-l chinuiască pe el, pentru că nu avea aşa putere. De aceea, punînd pe el lanţuri de fier, l-a trimis la împăratul Aurelian care era atunci în cetatea Egeea şi l-a înştiinţat prin scrisoare de toate cele pentru Mamant. Împăratul, luînd scrisoarea lui Democrit şi citind-o, a poruncit să fie adus îndată înaintea sa copilul Mamant. Văzându-l pe el, împăratul a început în tot felul să-l atragă la credinţa sa cea rea, când prin îngrozire înfricoşîndu-l, când prin îmbunare amăgindu-l. Că făgăduindu-i daruri de cinste, îi zicea: „De te vei apropia de marele Serapid şi de îi vei jertfi lui, o, frumosule copil, vei fi cu noi în palate şi te vei hrăni împărăteşte şi toţi te vor cinsti şi te vor lăuda şi vei fi fericit cu adevărat. Iar de nu-mi vei da ascultare, rău vei pieri!” Copilul Mamant i-a răspuns bărbăteşte, zicând: „Să nu fie una ca aceea, o, împărate, să mă închin idolilor fără suflet, pe care voi ca pe nişte zei îi cinstiţi; cât de fără minte sunteţi, închinîndu-vă lemnului şi pietrei nesimţitoare, iar nu lui Dumnezeu Celui viu. Deci, încetează a mă amăgi cu cuvintele tale înşelătoare, căci tu când faci bine chinuieşti, iar când chinuieşti faci bine. Să ştii că facerile tale de bine făgăduite mie, darurile şi cinstea, mi-ar fi mie grele chinuri, dacă le-aş iubi pe ele în locul lui Hristos. Iar chinu-rile cele grele, pe care pentru numele lui Hristos mi le făgăduieşti, îmi vor fi mie mari faceri de bine, căci mai bine îmi este a muri pentru Hristosul meu decât toată cinstea şi averea.” Aşa a grăit Sfântul Mamant înaintea împăratului şi nu s-a ruşinat, care, deşi era tinerel, avea inimă netemătoare şi înţelegerea bărbatului desăvârşit. Căci puterea lui Dumnezeu a ştiut şi pe cel mic şi tânăr David a-l arăta nebiruit de Goliat, şi din gura pruncilor a-şi aduce laudă, şi pe copilul cel mic de ani a-l înţelepţi, ca mai mult decât bătrânii să înţeleagă. Pe toate acestea puteai să le vezi la tânărul copil Mamant. Nu l-au biruit pe el cuvintele împăratului celui fărădelege, nu l-au amăgit darurile, nu l-au înfricoşat muncile pe care le-a primit cu osîrdie, mai bine decât darurile cele mari. Deci, mâniindu-se chinuitorul, îndată a poruncit să-l întindă la pământ şi să-l bată fără cruţare. Dar fiind bătut trupul lui cel frumos, el răbda ca şi cum nu simţea nici un fel de durere. Împăratul a zis către el: „Spune numai cu gura că vei jertfi idolilor şi îndată vei fi scăpat din munci”. Mamant a răspuns: „Nici cu inima, nici cu gura nu mă voi lepăda de Dumnezeu şi Împăratul meu Iisus Hristos, măcar de mi-ai da mie şi alte munci mai mari decât aceste bătăi, pentru că acelea mă vor împreuna cu Domnul meu cel dorit. Voiesc să nu obosească mîinile celor ce mă bat, căci cu cât aceia mă bat, cu atît mai mari bunătăţi îmi pricinuiesc de la primitorul de nevoinţă Hristos!”. Aurelian, văzând pe Mamant nebăgînd seamă de bătăi, a poruncit să-i ardă trupul cu lumânări. Făcându-se aceasta, focul, ruşinîndu-se de trupul mucenicului, nu s-a atins de el, ci s-a îndreptat spre faţa chinuitorilor. Deci mai amar s-a aprins chinuitorul cu mânia şi s-a ars cu iuţimea, decât muce-nicul lui Hristos cu focul cel materialnic; că pe cât mucenicul nu băga seama de foc, pe atît inima chinuitorului se ardea. Apoi a po-runcit ca să ucidă cu pietre pe Sfântul Mamant. Însă acea bătaie cu pietre îi era bine primită, fiind pentru dragostea lui Hristos, ca şi cum l-ar fi presărat cu flori bine mirositoare. Văzând împăratul că nimic nu sporeşte, l-a osîndit pe mucenic la moarte, să fie aruncat în mare. Deci, legînd slujitorii un plumb mare de grumajii lui, l-au dus la mare. Dar nici acolo nu a lăsat Domnul pe robul Său, că a poruncit îngerilor Săi să-l păzească. Şi iată s-a arătat îngerul Domnului pe cale strălucind ca un fulger, pe care văzându-l cei ce îl duceau, au fugit înapoi de frică, lăsînd pe Sfântul Mamant. Luînd îngerul pe mucenic, i-a dezlegat plumbul şi ducându-l pe un munte înalt în pustie aproape de Cezareea, i-a poruncit să vieţuiască acolo. Acea viaţă din pustie a început-o Mamant cu post, căci a postit în muntele acela patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi s-a făcut ca alt Moise căruia i s-a dat în mîini Legea nouă. Căci s-a pogorît la dânsul din cer şi glas şi toiag. Iar când a primit toiagul, poruncindu-i glasul, a lovit cu acel toiag în pământ şi îndată a primit o Evanghelie care a ieşit din sînurile pământului şi a zidit acolo o mică biserică, în care rugîndu-se, citea Sfânta Evanghelie.
Cu porunca lui Dumnezeu se adunau la Sfântul Mamant în pustia aceea fiarele, ca oile la păstor şi ca nişte pricepute îşi plecau urechile lor la cuvintele Sfântului şi i se supuneau. Hrana lui era lapte de animale sălbatice pe care, mulgându-le, făcea brânză de mâncare nu numai pentru el, ci şi pentru săraci. Străbătând vestea despre dânsul în cetatea aceea, un oarecare Alexandru, nu cel ce s-a pomenit mai întîi, ci altul, era pus în acea vreme ighemon în Capadochia. Acela, fiind om iute şi foarte rău, înştiinţîndu-se de toate cele pentru Mamant, îl socotea fermecător şi a trimis nişte ostaşi călări în pustie să-l caute şi, aflându-l, să-l aducă la dânsul. Căutând ei pe sfântul în pustie, el se pogora singur din munte şi, întâmpinîndu-i, i-a întrebat: „Pe cine căutaţi?” Iar ei, socotind că este păstor şi îşi paşte oile în muntele acela, îi spuseră: „Căutăm pe Mamant care petrece undeva în pustia aceasta. Oare nu ştii unde este?” Mamant i-a întrebat: „Pentru ce îl căutaţi?” Iar ei au zis: „Este clevetit la ighemon că este fermecător şi ne-a trimis să-l ducem la chinuit”. Mamant le-a zis: „Eu vă voi spune despre dânsul, prietenilor, numai să veniţi în coliba mea şi, odihnindu-vă puţin de osteneală, să vă întăriţi cu hrană”. Deci au mers ostaşii în locuinţa lui, iar el le-a pus înainte să mănînce brânză. Mâncând ei, iată, veniră, după obiceiul lor, cerboaicele şi caprele sălbatice cu lapte să fie mulse. Iar el a muls lapte şi a pus înaintea ostaşilor să bea, apoi s-a întors la rugăciune. Şi începură a veni mai multe fiare pe care, văzându-le ostaşii, se temură şi, lăsînd hrana, au fugit. Mamant le-a poruncit să nu se teamă, apoi le-a spus că el este cel căutat. Iar ei îi ziseră: „De voieşti să mergi la dregătorul, vino cu noi; iar de nu, dă-ne voie să mergem singuri, că noi nu îndrăznim să te ducem. Însă ne rugăm ţie să nu ne vatăme fiarele”. Iar el, mângâindu-i, le-a poruncit să meargă, zicându-le: „Mergeţi voi înainte, iar eu voi merge singur în urma voastră”. Ducându-se ostaşii, aşteptau venirea lui la porţile cetăţii, căci credeau în cuvintele unui bărbat ca acela şi nu puteau nici a gîndi ceva nedrept împotriva lui. Mamant, luînd cu sine un leu, a mers după dânşii în cetate şi, intrând el, leul a rămas afară, iar ostaşii, luînd pe Mamant, l-au pus înaintea ighemonului Alexandru. Ighemonul, văzând pe Sfântul Mamant, îndată a început a-l întreba: „Tu eşti acel vestit fermecător de care am auzit?” Sfântul a răspuns: „Eu sunt robul lui Iisus Hristos, al Celui ce dă mântuire tuturor celor ce cred în El şi fac voia Lui, iar pe vrăjitori, pe fermecători şi pe cei ce se închină idolilor îi va da focului veşnic. Deci, spune-mi, pentru ce m-ai chemat la tine?” A zis ighemonul: „Pentru aceea te-am chemat, că nu ştiu cu ce fel de vrăji şi farmece ai îmblânzit fiarele sălbatice şi cumplite, căci te sălăşluieşti cu dânsele, petreci în mijlocul lor şi le porunceşti ca unor pricepute, precum am auzit de tine”. A răspuns Sfântul Mamant: „Cel ce slujeşte lui Dumnezeu Celui viu şi adevărat, acela nu îngăduie deloc să trăiască cu închinătorii de idoli şi cu făcătorii de rău. Pentru aceasta şi eu am voit mai bine a trăi cu fiarele în pustie, decât cu voi în locaşurile păcătoşilor. Căci fiarele, precum ţi se pare, cu nici un fel de farmece nu se îmblânzesc şi nu se supun, pentru că nici eu nu ştiu ce sunt farmecele. Ele, măcar că sunt nepricepute, însă ştiu a se teme de Dumnezeu şi a cinsti pe robii Lui. Iar voi sunteţi cu mult mai nepricepuţi decât fiarele că nu cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu şi necinstiţi pe robii Lui, chinuindu-i şi ucigîndu-i cu nemilostivire”. Umplându-se de mânie, ighemonul îndată a poruncit ca să-l spînzure pe sfântul mucenic, să-l bată şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar Mamant, deşi era foarte rănit, răbda cu bărbăţie ca şi cum nu ar fi simţit nici o durere; nu a strigat nici a suspinat, ci numai spre cer ridicându-şi ochii cu umilinţă, aştepta ajutor de sus, de care n-a fost lipsit. Căci îndată s-a făcut către dânsul glas din cer, zicându-i: „Întăreşte-te şi te îmbărbătează, Mamante!”. Acest glas l-au auzit mulţi din credincioşii ce stăteau acolo şi s-au întărit în dreapta credinţă. Iar Sfântul Mamant, îmbărbătându-se mult prin glasul acela, nu băga seama deloc de chinuri.
După multă strunjire, dezlegîndu-l pe sfânt, l-au aruncat în temniţă până se va găti cuptorul cel înfocat în care gândise ighemonul să-l ardă. Erau legaţi şi alţii în temniţa aceea ca la patruzeci de oameni, care, fiind slăbiţi de foame şi de sete, s-a rugat sfântul pentru ajutorul lor şi îndată a zburat un porumb prin fereastră în temniţă, aducând în gură hrană ca mărgăritarul de luminoasă şi mai dulce decât mierea, pe care
punînd-o înaintea Sfântului Mamant, a zburat afară. Iar hrana aceea s-a înmulţit la toţi cei legaţi, precum oarecând cele cinci pâini la acel popor mult din pustie, şi, mâncând ei, s-au întărit. Apoi, iarăşi rugîndu-se sfântul în miezul nopţii, s-au deschis uşile temniţei şi au ieşit toţi cei legaţi, numai singur Sfântul Mamant a rămas. Înfierbîntând cuptorul tare, au scos din temniţă pe mucenic şi l-au aruncat în cuptorul cel înfocat. Dar Dumnezeu, Cel ce a răcorit oarecând cuptorul Babilonului pentru cei trei tineri, a răcorit şi lui Mamant focul şi în mijlocul cuptorului ce ardea a făcut vânt rece robului Său. Iar mucenicul a petrecut trei zile în cuptorul acela, cântând şi slăvind pe Dumnezeu pînă ce cuptorul s-a răcit şi cărbunii din foc s-au prefăcut în cenuşă. După acele trei zile, înştiinţîndu-se ighemonul că Mamant este viu în cuptor s-a mirat mult de aceasta şi a zis: „Cât de mare este fermecătorul acela că nici focul nu se poate atinge de el!” Iar mulţi din popor, văzând că focul nu s-a atins de sfânt, nevătămându-l în nici un fel, au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi Lui Unuia socotind acea mare minune, preamăreau puterea Lui. Nebunul ighemon n-a voit nici acum să cunoască pe Atotputernicul Dumnezeu, ci, scoţînd pe mucenic din cuptor şi văzând nevătămarea lui de foc, a numit aceasta vrajă şi a grăit multe minciuni asupra adevărului, apoi l-a osîndit spre mâncarea fiarelor. Ducând pe sfântul la privelişte, a dat drumul asupra lui unei ursoaice flămânde care, alergînd, s-a închinat sfântului şi s-a culcat la picioarele lui, cuprinzându-i pulpele. Apoi a dat drumul unui pardos, dar şi acela l-a apucat cu blândeţe de grumaz, sărutându-i faţa şi lingînd sudoarea de pe fruntea lui. Făcându-se aceasta aşa, îndată a alergat leul acela care venise cu sfântul din pustie şi, sărind în privelişte, a grăit cu glas omenesc către sfântul, pentru că Dumnezeu a deschis gura fiarei precum oarecând a asinului lui Varlaam, spre arătarea tăriei Sale atotputernice. Iar cuvintele ce le grăia leul erau acestea: „Tu eşti păstorul meu care m-ai păscut în munte.” Acestea grăind, leul îndată s-a repezit la oamenii care erau acolo, mulţime multă de elini, evrei şi copii fără de număr, şi, închizându-se uşile de la ograda priveliştei, Dumnezeu aşa voind, a ucis acolo foarte mulţi oameni. Numai ighemonul şi puţini din cei ce erau cu dânsul acolo în ograda priveliştei au scăpat cu greu de mânia leului, care cu vitejie apuca şi rupea. Apoi sfântul a îmblânzit leul şi l-a trimis în pustie. Ighemonul, prinzând pe sfânt, l-a ţinut în legături şi, scoţîndu-l la privelişte, a slobozit asupra lui un leu al său foarte cumplit, dar şi acela făcându-se blând, se culca la picioarele sfântului. Văzând acest lucru, poporul păgîn scrîşnea din dinţi de mânie şi striga către ighemon: „Depărtează leul ca să ucidem pe vrăjitorul acesta cu pietre.” Şi aruncară pietre asupra mucenicului. Iar un jertfitor ido-lesc, după porunca chinuitorului, a lovit tare cu o oişte în pîntecele Sfântului Mamant şi l-a pătruns cu ea, încât au ieşit dintr-însul toate cele dinlăuntrul lui, pe care singur, luîndu-le cu mîinile, s-a dus după cetate purtându-şi măruntaiele sale. Iar sîngele lui vărsîndu-se ca apa, oarecare femei credincioase îl adunară într-un vas de apă. Ducându-se sfântul ca la două stadii, a aflat o peşteră de piatră şi s-a odihnit într-însa. Deci s-a făcut către dânsul glas din cer, chemându-l la cele de sus, şi şi-a dat cu bucurie duhul său în mîinile Domnului, pentru care a pătimit cu osîrdie. Aşa a luat cununa muceniciei Sfântul Mamant, iar sfântele lui moaşte s-au îngropat de cei credincioşi în acelaşi loc unde se săvârşeau multe minuni, precum se arată în cuvântul Sfântului Mare-lui Vasile, care scrie aşa la pomenirea Sfântului Mucenic Mamant, propovăduirea sa către norod: „Aduceţi-vă aminte de Sfântul Mu-cenic, cîţi l-aţi văzut cu ochii, cîţi la locul acesta, adunîndu-vă, l-aţi avut ajutător; la cîţi, chemându-i numele, cu singur lucrul a venit, pe cîţi rătăciţi în viaţă i-a povăţuit, pe cîţi de neputinţe i-a tă-măduit, la cîţi, murindu-le fiii, iarăşi la viaţă i-a întors, la cîţi a lungit viaţa; toţi adunîndu-vă împreună, să aduceţi laudă mucenicului.”
Din aceste cuvinte ale marelui Vasile se arată cât de multe tămăduiri şi minuni se săvârşeau la mormântul Sfântului Mucenic Mamant. Se cuvine încă a spune şi această minune. Iulian Paravatul, încă tânăr fiind şi vrând să arate dreapta credinţă, deşi era lup în haină de oaie, a început a zidi deasupra mormântului Sfântului Mucenic Mamant o biserică prea minunată, cu mare cheltuială. Însă aceasta nu din ortodoxie, ci din slavă deşartă şi făţărnicie. Atunci puteai să vezi cu adevărat o minune prea slăvită. Pentru că ceea ce ziua se zidea, noaptea se risipea; iar stâlpii, punîndu-se, se întorceau îndărăt în sus. Pietrele nici una nu
putea să vină cum se cade în zid, căci una era vârtoasă, încât nu putea fi tăiată, iar alta se risipea ca praful, iar varul şi cărămizile în toate dimineţile se aflau spulberate ca de vânt şi aruncate de la locurile lor. Şi aceasta era zidirea păgînătăţii lor şi semnul prigoanei ce era să fie asupra Bisericii lui Dumnezeu. O minune ca aceasta se săvârşea deasupra mormântului sfântului, pentru că el nu a voit să-i zidească biserica sa acel împărat apostat, care avea degrab să strice credinţa cea dreaptă. Doamne, cu rugăciunile Mucenicului Tău Mamant, fă cu noi semn spre bine şi izbăveşte-ne de cei ce ne prigonesc, ca să Te slăvim pe Tine împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Viețile Sfinților, septembrie