Viaţa şi pătimirea Sfintelor Muceniţe Minodora, Mitrodora şi Nimfodora (10 septembrie)

Aceste trei fecioare, Minodora, Mitrodora şi Nimfodora, s-au adus pe sine în dar Sfintei Treimi. Alţii aduc lui Dumnezeu daruri din averile lor cele din afară, precum oarecând cei trei împăraţi de la răsărit au adus aur, tămîie şi smirnă. Iar ele au adus daruri din visteriile cele din lăuntru; şi-au adus sufletele ca un aur, dar nu aur stricăcios răscumpărat, ci sânge cinstit, ca al unul miel fără de prihană. Au adus cugete curate drept tămîie, grăind cu apostolul: „A lui Hristos bună mireasmă suntem” (II Cor.2,15), iar trupurile lor, neatinse de mână bărbătească, spre bătăi dându-le pentru Hristos, le-au adus pe ele dar lui Dumnezeu ca smirnă ştiind bine că Domnul nu are trebuinţă de ale noastre bogăţii vremelnice, ci de noi înşine, după cuvântul lui David: „Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-Ţi trebuiesc”. Drept aceea singure pe sine s-au adus lui Dumnezeu, precum arată sfânta lor viaţă şi vitejeasca pătimire.
Acestea s-au născut în Bitinia şi, după trup surori fiind, s-au făcut surori şi după duh; cu un suflet au ales a sluji lui Dumnezeu mai mult decât lumii şi deşertăciunilor ce sunt în lume. Şi, vrând ca împreună cu sufletul să-şi ferească şi trupul neîntinat, ca prin cu-răţie să se unească cu curatul mire, Hristos Domnul lor, au ascultat glasul Lui ce zice: „Ieşiţi din mijlocul popoarelor şi vă deosebiţi, iar de necurăţia lor să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi” (II Cor. 6,17). Drept aceea, au ieşit de la petrecerea cea împreună cu oamenii, dorind şi hotărând ca să petreacă în feciorie şi, înstră-inându-se de toată lumea, s-au sălăşluit la un loc singuratic, bine ştiind că nu se poate uşor să se păzească curăţia feciorească în mijlocul lumii, ce are ochi plini de răutate şi de desfrânare. Că precum apele de izvoare intrând în mare îşi pierd dulceaţa şi cu apa mării împreunându-se se fac sărate, tot aşa şi curăţia, când s-ar sălăşlui prin mijlocul lumii ca prin mijlocul mării şi ar iubi-o pe ea, nu-i es-te cu putinţă ca din apele cele sărate ale iubirii de dulceaţă să nu bea. Fiica lui Iacov, Dina, până nu s-a dus ea la Sichem, cetatea limbilor, era fecioară curată, iar când a ieşit ca să cunoască pe fiicele cele ce locuiau acolo şi s-a împrietenit cu dânsele, îndată şi-a pierdut fecioria sa (Facere 34,2). Ticălosul Sichem, adică lumea aceasta, cu cele trei fiice ale sale: „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2,16) nu ştie nimic altceva decât numai a vătăma pe cei ce se lipesc de dânsa. Precum funinginea înnegreşte pe cei ce se ating de dânsa, tot aşa şi pe cei ce-o îndrăgesc îi face negri, necuraţi şi spurcaţi. Fericit este cela ce fuge de lume, ca să nu se înnegrească de necurăţiile ei; fericite sunt aceste trei sfinte fecioare care au scăpat de lume şi de cele trei fiice ale acesteia de care am amintit, că nu s-au înnegrit cu spurcăciunile lor şi s-au făcut albe şi curate porumbiţe, care prin lucrare şi prin dumnezeiască vedenie, cu două aripi zburând prin munţi şi prin pustietăţi, au dorit ca în dumnezeiasca dragoste, ca într-un cuib să se odihnească, „pentru că pustnicilor celor ce sunt afară de lumea cea deşartă” li se face neîncetată dorire dumnezeiască. Petrecerea lor era pe un deal înalt şi pustiu, care era aproape de apele cele calde ale Pithiei ca la două stadii depărtare. Acolo, sălăşluindu-se, petreceau neîncetat în post şi în rugăciuni. Lină adăpostire şi odihnă bună şi-au aflat curăţiei lor celei fecioreşti care, ca să nu fie văzută de oameni, au ascuns-o în pustie, iar ca să nu fie văzută de îngeri, au suit-o pe ea pe dealul cel înalt. La înăl-ţimea muntelui s-au suit ca, praful cel pământesc de pe picioarele lor scuturându-l, spre cer să se apropie. Chiar din singurul loc în care petreceau viaţa lor cea îmbunătăţită se arată lepădarea de toa-te şi singurătatea, pentru că aceasta arată pustia. Zelul ce înari-pează dumnezeiasca lor gândire, apele cele calde lângă care petreceau, nu înseamnă oare căldura inimii lor, cea îndreptată către Dumnezeu? Că precum Israel scăpând din robia Egiptului petrecea în pustie, aşa aceste sfinte fecioare, ieşind din lume, viaţa cea pustnicească au iubit-o. Şi precum Moise, suindu-se în munte, a văzut pe Dumnezeu, aşa acestea în zelul lor cel înalt fiind, ochii cei trupeşti i-au ridicat spre Dumnezeu, iar cu cei ai gândului priveau spre dânsul luminos. Şi, precum acolo, prin lovirea în piatră au ieşit ape, aşa, în dânsele, din cea smerită lovire în piept, pâraie de lacrimi din ochii lor ieşeau şi cu atît mai calde erau izvoarele apelor, cu cât de calde erau lacrimile ochilor lor, pentru că acelea numai trupeasca tină puteau să o spele, iar acestea şi prihănirile cele sufleteşti le curăţeau şi le albeau mai mult decât zăpada. Dar ce mai aveau lacrimile să curăţească din acelea care, curăţindu-se pe sine de toată spurcăciunea trupului şi a duhului, vieţuiau ca îngerii pe pământ? În inima cuiva, din aducerea aminte a mulţimii păcatelor, se nasc umilinţa şi lacrimile; într-însele, ca în nişte curate fecioare, din dragostea cea către Dumnezeu izvor de lacrimi ieşeau, pentru că unde focul dumnezeieştii iubiri arde, acolo este cu neputinţă ca să nu fie ape de lacrimi. Că aşa este puterea focului aceluia care, când se aprinde, ca în cuptor arde în inima cuiva; pe cât este văpaia pe atît şi roua înmulţeşte; că pe câtă dragoste este undeva, pe atîta este şi umilinţă. Din dragoste se nasc lacrimile şi Hristos când plângea pe prietenul Său Lazăr, s-a zis despre Dânsul: „Vezi cum îl iubea pe el!” Plângeau sfintele fecioare în rugăciuni şi în dumnezeieştile lor cugetări pentru că iubeau pe Domnul, de a cărui vedere dorind să se sature, cu lacrimi aşteptau vremea Lui, ca să vadă pe mirele ceresc cel iubit. Fiecare dintr-însele cu David grăia: „Când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu, făcutu-s-au lacrimile mele mie pâine ziua şi noaptea”; ca şi cum ar zice: „De aceasta ziua şi noaptea lăcrămăm, că nu vine degrabă acea vreme în care am putea să venim şi să ne arătăm feţei prea dulcelui şi doritului nostru Iisus Hristos, de a cărui ve-dere dorim să ne săturăm, aşa cum doreşte cerbul izvoarele ape-lor”. Cu o viaţă aleasă ca aceasta, au fost miluite de Dumnezeu, când sfintele fecioare se depărtară din lume; pentru că după cum nu poate să se ascundă cetatea deasupra muntelui stând, tot astfel tămăduirile neputincioşilor pe care, cu minune, dânsele le făceau, ca nişte trîmbiţe cu mare glas, prin toată partea aceea le-a vestit.
Într-acea vreme împărăţea Maximian păgânul, iar în partea aceea stăpânea Fronton, boierul, care, auzind de aceste sfinte fecioare, a poruncit să le prindă pe ele şi să le aducă înaintea sa. Mieluşelele lui Hristos, pe care nu le-au vătămat fiarele pustiei, oamenii cei cu chip de fiară şi cu nărav rău le-au prins şi le-au adus înaintea prigonitorului. Au stat la judecata pagânilor cele trei fecioare, ca trei îngeri înaintea lui Dumnezeu celui în Treime slăvit. Nu erau vrednici ochii oamenilor celor păcătoşi să privească la feţele lor cele cu sfântă cuviinţă, care străluceau cu îngereasca frumuseţe şi cu darul Sfântului Duh. Se mira prigonitorul de frumuseţea lor cea în pustie păzită, frumuseţe cum nici în casele împărăteşti n-au văzut vreodată. Că deşi trupurile lor de multele osteniri şi de postiri erau istovite, feţele lor nu-şi pierduseră frumuseţea cea feciorească deloc, ba încă o aflaseră pe ea pentru că unde era inima plină de duhovniceasca bucurie şi veselie acolo nu se putea veşteji floarea frumuseţii feţei, după cum scrie: „Inima veselindu-se, faţa înfloreşte”. Înfrânarea are uneori oarecare dar de felul acesta, că în loc de întristare, cu podoabă înfrumuseţează feţele omeneşti, precum pe Daniil şi cu dânsul pe cei trei tineri; aceştia în post şi în înfrânare trupească petrecând, frumuseţea lor întrecea pe a tuturor tinerilor celor împărăteşti din Babilon. Aceeaşi frumuseţe puteai să vezi şi la acele sfinte fecioare, încât se uimea mintea omenească văzând pustiniceştile flori şi dum-nezeieştile fecioare că întreceau cu frumuseţea lor şi cu podoaba toate frumuseţile fiicelor omeneşti. Deci, le-a întrebat pe ele mai marele, mai întîi de nume şi moşie. Iar ele i-au spus că după numele lui Hristos creştine se numesc, iar numele cele luate de la botez sunt: Minodora, Mitro-dora şi Nimfodora, născute într-acea ţară a Bithiniei de un tată şi de o mamă. Apoi, a tins mai marele către dânsele vorba sa prin îmbunări, trăgându-le pe ele spre păgânătatea sa şi zicându-le: „O, fecioarelor frumoase! pe voi marii noştri zei v-au iubit şi cu frumu-seţe ca aceasta v-au cinstit, iar încă şi cu mari bogăţii a vă cinsti pe voi sunt gata, numai voi să le daţi lor cinste şi cu noi să le aduceţi jertfă şi închinăciune. Iar eu înaintea împăratului vă voi lăuda pe voi şi când vă va vedea împăratul vă va iubi, şi cu multe daruri vă va cinsti şi după cei mai mari ai săi vă va căsători pe voi şi veţi fi mai mult decât alte femei cinstite, slăvite şi bogate. Atunci, Minodora, sora mai mare, şi-a deschis gura sa cea tăcută, zicând: „Dumnezeu ne-a zidit pe noi şi cu chipul său ne-a înfrumuseţat, acestuia ne închinăm, iar de alt dumnezeu afară de dânsul nici nu vrem a auzi. Iar de darurile voastre şi de aşa cinste avem trebuinţă precum cineva are trebuinţă de gunoiul ce se calcă cu picioarele. Ba încă şi bărbaţi de bun neam de la împăratul tău ne făgăduieşti nouă? D-apoi cine poate să fie mai bun decât Domnul nostru, Iisus Hristos, căruia prin credinţă ne-am făcut mirese, prin curăţie ne-am însoţit, cu sufletul ne-am lipit, cu dragoste ne-am unit şi El este nouă cinste şi slavă şi bogăţie şi de Dânsul nu numai tu şi împăratul tău, ci nici toată lumea aceasta nu poate să ne despartă pe noi”. Iar Mitrodora a zis: „Ce folos este omului de a dobîndi toată lumea şi şi-ar pierde sufletul”. Pentru că ce ne este nouă lumea aceasta împotriva iubitului Mire şi Domnului nostru? Tina împotriva auru-lui, întuneric împotriva soarelui, fiere împotriva mierei. Deci, oare pentru lumea cea deşartă să cădem din dragostea Domnului şi să ne pierdem sufletele noastre? Iar prigonitorul a zis: „Multe grăiţi că nu ştiţi chinurile, nici să luaţi bătăi, pe care, când le veţi şti, veţi zice altfel”. Atunci a răspuns cu rîvnă Nimfodora: „Oare cu munci şi cu bătăi cumplite voieşti să ne înfricoşezi pe noi? Adună aici din toată lumea uneltele cele de muncire, săbiile, grătarele, unghiile cele de fier. Cheamă pe toţi muncitorii din toată lumea. Strânge toate felurile de munci şi le întoarce pe ele spre trupul nostru cel slab şi vei vedea că mai întîi toate uneltele acelea se vor sfărîma, mîinile tuturor prigonitorilor vor obosi şi toate felurile de munci ale tale vor slăbi mai înainte de a ne lepăda noi de Hristos al nostru, pen-tru care muncile cele amare vor fi pentru noi rai dulce, iar vremelnica moarte, viaţă veşnică ne va fi nouă”.
Iar mai marele a zis către dânsele: „Va sfătuiesc pe voi ca un tată; ascultaţi-mă pe mine, fiicelor, şi jertfiţi zeilor noştri. Sunteţi surori de un pântece, deci să nu vreţi a vedea una pe alta plină de necinste şi de ruşine, suferind cumplite munci, nici să poftiţi ca să vedeţi veştedă floarea frumuseţii voastre. Oare nu vă zic bine, oare nu vă sunt vouă de folos cuvintele mele? Eu vă dau adevărat sfat părintesc, nevrând ca să vă văd pe voi dezbrăcate, bătute, tăiate şi în bucăţi zdrobite. Deci, să vă supuneţi poruncii mele, că nu numai de la mine, ci şi de la împăratul să luaţi dar şi, toate bunătăţile luându-le, întru norocire să petreceţi zilele voastre, ascultându-mă pe mine acum. Iar de nu, apoi îndată primejdii amare şi dureri grele vă vor cuprinde pe voi şi va pieri frumuseţea feţii voastre”. La aceste cuvinte a răspuns Minodora: „Nouă, o, judecătorule, nici îmbunările tale nu ne sunt primite, nici îngrozirile înfricoşate! Pentru că ştim că a ne desfăta voi de bogăţii, de slavă şi de toate dulceţile cele vremelnice ne este nouă a ne găti veşnica amărăciune în iad. Iar a răbda pentru Hristos vremelnicile munci, este a ne mijloci nouă veşnica bucurie în ceruri. Şi acea nenorocire pe care o făgăduieşti nouă este nestatornică şi muncile cu care ne îngrozeşti pe noi sunt vremelnice. Iar ale Stăpânului nostru, atît muncile pe care le-a gătit celor ce-L urăsc pe el sunt veşnice, cât şi mulţimea bunătăţii pe care a ascuns-o celor ce-L iubesc pe El este nesfîrşită. Pentru aceea, nu vrem bunătăţile voastre, nici ne temem de munci că sunt trecătoare, ci ne temem de muncile iadului şi privim la bunătăţile cele cereşti, că sunt veşnice, dar mai ales iubim pe Hristos, Mirele nostru, pentru care chiar dorim a muri; ci a muri cu un suflet împreună, ca să ne arătăm că suntem surori cu duhul, mai mult decât cu trupul. Şi, precum un pântece ne-a născut pe noi în lume, tot aşa moartea cea mucenicească pentru Hristos deodată să ne scoată din lumea aceasta şi o cămară a Mântuitorului să ne primească pe noi şi aşa nu ne vom despărţi în veci”. După aceasta, ridicându-şi ochii în sus a suspinat şi a zis: „O, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, nu ne vom lepăda de Tine înaintea oamenilor, nici Tu să nu Te lepezi de noi înaintea Tatălui Tău, care este în ceruri”. Şi iar a zis către prigonitori: „Munceşte dar, o, judecătorule, acest trup al nostru care se vede, frumos răneşte-l pe el cu bătăile, că nici o înfrumuseţare nu poate să fie mai bună trupului nostru, nici aurul, nici mărgăritarele, nici hainele cele de mult preţ, precum sunt bătăile cele pentru Hristos al nostru, pe care demult dorim ca să le suferim”. Iar boierul a zis către dânsa: „Tu eşti mai mare şi cu anii şi cu înţelegerea, şi ar fi trebuit să înveţi şi pe celelalte să se supună poruncii împăratului; iar tu nu asculţi, răzvrătindu-te împreună cu dânsele. Deci, ascultă-mă pe mine, rogu-mă ţie, împlineşte porunca şi închină-te zeilor, aşa încât surorile tale, privind la tine, să facă tot aşa”. Iar Sfânta i-a răspuns: „În zadar te osteneşti îngrijindu-te ca să ne desparţi pe noi de Hristos şi să ne abaţi la închinăciunea idolilor pe care voi zei îi numiţi. Nici eu nu voi face aceasta, nici surorile mele cu care sunt, precum şi ele cu mine, un suflet, un gând şi o inimă, iubind pe Hristos. Deci te sfătuiesc pe tine să nu te osteneşti mai mult cu cuvintele, ci cu un singur lucru să nu încetezi: bate, taie, arde, zdrobeşte mădularele, atunci vei vedea de ne vom supune neîndumnezeitei tale porunci. Ale lui Hristos suntem şi suntem gata a muri pentru Dânsul”! Acestea auzindu-le Fronton, s-a umplut de mânie şi toată iuţimea sa spre Minodora a vărsat. Şi îndată a poruncit ca pe cele două surori mai mici depărtându-le, pe Minodora, sora lor, să o dezbrace şi patru speculatori (Cel ce retează capetele condamnaţilor) să o bată. Şi bătură pe sfânta în timp ce pristavul striga: „Cinsteşte pe zei şi laudă pe împăratul şi legile lui nu le defăima”! Şi o bătură pe ea două ceasuri. Iar când a zis chinuitorul către dânsa: „Jertfeşte idolilor!”, ea a răspuns lui: „Nu fac altceva decât numai jertfă aduc. Au nu vezi că toată pe mine m-am adus jertfă Dumnezeului meu?” Iar prigonitorul porunci slugilor ca să o bată pe ea mai tare. Deci o bătură peste tot trupul fără milă, sfărîmându-i alcătuirile ei, frângându-i oasele şi trupul zdrobindu-i. Iar ea, cuprinsă fiind de dragostea cea cu osârdie a Mirelui sau Celui fără de moarte şi de dorire, cu vitejie răbda ca şi cum nu simţea durerile. Apoi, din adâncul inimii a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase, veselia mea şi dragostea inimii mele, la Tine pun nădejdea mea şi mă rog, primeşte în pace sufletul meu”. Şi acestea zicându-le şi-a dat duhul şi a mers la iubitul său Mire, înfrumuseţată cu rănile ca de nişte podoabe de mult preţ.
Iar după patru zile prigonitorul punând pe Mitrofora şi pe Nimfodora înaintea sa la judecată, a adus lângă picioarele lor trupul cel mort al surioarei lor cea mai mare. Şi zăcea acel trup cinstit al sfintei Minodora gol, neacoperit cu nimic, şi nu era pe dânsul nici un loc nerănit, toate mădularele sfărîmate de la picioare până la cap, nu era nimic întreg, şi era umilită privelişte pentru toţi. Aceasta a făcut-o prigonitorul, ca şi cum ar zice: „Oare vedeţi pe sora voastră? Aceeaşi soartă veţi avea şi voi!” Şi nădăjduind că acele două surori, văzând trupul surorii lor muncit aşa de cumplit, se vor teme şi se vor supune voiei lui. Iar toţi cei ce erau de faţă, privind la trupul acela mort şi cumplit, erau biruiţi de firească jale şi umilindu-se, plângeau; doar singur prigonitorul mai mult se întărea ca o piatră. Iar pe sfintele fecioare Mitrodora şi Nimfodora, deşi dragostea cea către soră le pleca spre lacrimile oprea pe ele dra-gostea cea mare a lui Hristos şi nădejdea cea încredinţată, că sora lor acum se veseleşte în cămara Mirelui său, şi pe dânsele le va aş-tepta la sine ca, de aceleaşi răni împodobindu-se, să se sârguiască a veni şi a se arăta feţii Domnului celui prea dorit. Aceasta oprea la-crimile sfintelor fecioare care, privind sfântul trup cel ce zăcea îna-intea lor, ziceau: „Fericită eşti tu, soro şi maica noastră, căci te-ai învrednicit a fi încoronată cu mucenicească cunună şi a intra în că-mara Mirelui tău! Deci roagă-te Domnului celui prea bun, pe care acum Il vezi, ca nezăbovind să ne poruncească şi nouă ca prin a ta cale să venim la Dânsul şi să ne închinăm măririi Lui, să ne îndul-cim de dragostea Lui şi să ne veselim cu dânsul în veci. O, prigo-nitorilor, de ce zăboviţi mult neucizându-ne pe noi? Pentru ce ne lipsiţi pe noi de partea iubitei surori? De ce nu ne daţi nouă de-grabă acest pahar al morţii, de care însetăm ca de o prea dulce băutură? Iată, gata sunt mădularele noastre spre zdrobire, gata coastele spre ardere, trupul spre rupere, capetele spre tăiere şi gata inima spre bărbăteasca răbdare. Deci, începeţi lucrul vostru şi să nu nădăjduiţi de la noi nimic, căci nu vom pleca genunchii la idolii cu nume mincinos. Ne vedeţi pe noi cu osârdie dorind de moarte şi ce vreţi mai mult? Dorim a muri cu sora noastră pentru Hristos Domnul, Mirele nostru cel prea iubit!” Iar judecătorul, deşi vedea min-ţile lor cele nefricoase şi dorirea lor neschimbată pentru Hristos, le ispitea încă, cu momire, ca să se plece la gândul său, şi le zicea oarecare lucru viclean. Ele i-au răspuns: „Cât o să mai stăruieşti, ticălosule, a grăi ce-le potrivnice hotărîrii noastre celei tari? Dacă crezi că suntem ra-muri ale unei rădăcini şi surori de un pântece, apoi să ştii cu de-adinsul că şi un gând avem, pe care de la sora noastră cea ucisă de tine să-l înţelegi: că dacă chipul ei nu arăta că va putea pătimi cu bărbăţie şi cu toate acestea atîta putere în răbdare a arătat, apoi ce crezi că vom face noi, privind la sora noastră care s-a dat pe sine pildă nouă? Au nu vezi cum aceasta, chiar şi zăcând şi gura închisă având-o, ne învaţă pe noi şi ne sfătuieşte spre nevoinţa cea mucenicească? deci, nu ne vom despărţi de dânsa, nici nu vom rupe legăturile rudeniei noastre, ci vom muri, precum şi aceea a murit pentru Hristos. Ne lepădăm de bogăţiile tale făgăduite, ne lepădăm de slava şi de tot lucrul cel ce din pământ este şi în pământ iar se întoarce. Ne lepădăm de mirii cei stricăcioşi, având pe Cel nestri-căcios, pe carele Il iubim şi căruia în loc de zestrea noastră, Ii adu-cem moartea cea pentru Dânsul, ca să ne învrednicească de cămara Lui cea fără de moarte, veşnică şi sfântă”. Atunci prigonitorul, deznădăjduindu-se de aşteptarea sa, s-a mâniat foarte şi a poruncit ca pe Nimfodora să o depărteze, iar pe Mitrodora spânzurând-o, să-i ardă cu făclii trupul. Şi i-au ars tot tru-pul două ceasuri. Iar o muncă ca aceasta răbdând, şi-a ridicat ochii săi către iubitul său Mire, pentru care pătimea, cerând ajutor de la Dânsul. Iar arsă ca un cărbune luând-o de pe lemn, a poruncit prigonitorul ca cu beţe de fier tare să o bată, sfărîmându-i toate mădularele ei şi într-acele munci Sfânta Mitrodora, strigând către Domnul, şi-a dat în mîinile Lui sfântul său suflet. Deci, murind ea, adusă a fost a treia mieluşea a lui Hristos, Sfânta Nimfodora, ca să vadă trupurile cele moarte ale celor două surori ale sale şi de cea cumplită ucidere a acelora înfricoşîndu-se, să se lepede de Hristos. Şi a început către dânsa prigonitorul cu vicleşug a zice: „O, frumoasă fecioară, de a cărei podoabă eu mai mult decât de ale celorlalte mă minunez, şi de tinereţe mi-e milă! Zeii îmi sunt martori că nu te iubesc mai puţin decât pe fiica mea, numai apropie-te şi te închină zeilor şi îndată vei avea de la împă-ratul mare dar, că îţi va da ţie averi şi cinste. Iar ce este mai mult, multă trecere vei avea la dânsul. Iar de nu, vai mie, rău vei pieri, ca şi surorile tale, ale căror trupuri le vezi aici.” Iar sfânta nu lua aminte la cuvintele lui, ci chiar împotrivă-i grăia, ocăra idolii şi pe închinătorii de idoli, ca David zicând: „Idolii păgânilor, argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti. Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce se nădăjduiesc spre dânşii.” Iar văzând nelegiuitul că nu sporeşte cu cuvintele nimic, a poruncit ca, dezbrăcând-o, pe ea să o spânzure şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Iar ea în acele munci, nici a strigat, nici a suspinat, ci numai în sus ridicându-şi ochii, îşi mişca buzele, semn de rugăciune a ei către Dumnezeu.
Şi când a strigat pristavul, jertfeşte idolilor, şi te vei izbăvi de munci, a răspuns sfânta: „Eu m-am jertfit pe mine Dumnezeului meu pentru care şi a pătimi îmi este dulceaţă mie şi a muri do-bîndă”.
La sfirşit, a poruncit ca prigonitorul să o bată cu beţe de fier până la moarte şi ucisă a fost sfânta pentru mărturisirea lui Iisus Hristos. Aşa treimea aceasta de fecioare, pe Sfânta Treime a proslăvit cu moarte mucenicească. Iar prigonitorului nu i-a fost destul ca să le muncească vii, ci şi moarte fiind şi-a răzbunat asupra lor ura sa cea neîmblânzită. Pentru că a poruncit să aprindă un foc mare şi trupurile sfintelor muceniţe într-însul spre ardere să le arunce. Iar aceasta făcându-se, deodată alt foc cu tunet mare a căzut din cer şi îndată a ars pe Fronton şi pe toţi slujitorii lui, cei ce au muncit pe sfintele muceniţe. Iar peste focul cel aprins o ploaie mare s-a vărsat şi l-a stins. Atunci, credincioşii, luând trupurile sfintelor de foc nevătămate, le-au îngropat pe ele cu cinste, aproape de apele cele calde într-un mormânt. Pe cele care un pântece le-a născut, pe acelea şi un mormânt le-a primit, ca cele ce nedespărţite au fost în viaţa lor, nedespărţite să fie şi după moarte. Surori au fost pe pământ, surori sunt la ceruri într-o cămară a Mirelui lor, surori şi în mormânt, deasupra căruia s-a zidit o biserică în numele lor. Şi curg dintr-însa râuri de tămăduiri, întru slava lui Dumnezeu unuia în Treime şi întru pomenirea acestor trei sfinte fecioare, pentru ale căror rugăciuni să ne învrednicim a vedea pe Sfânta Treime, cea în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, într-Unul Dumnezeu, căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Viețile Sfinților, septembrie